Controversele moștenirii lui Kissinger. Expert: „Pentru el era important să se asigure o ordine internațională stabilă”
„Nu poate exista o criză săptămâna viitoare, programul meu este deja plin”. Această glumă a făcut carieră alături de numele lui Henry Kissinger, cel mai aplaudat și totodată, cel mai controversat diplomat al Statelor Unite. Este greu să privim moștenirea lui Kissinger doar din perspectiva binelui sau a răului. Cert este că personalitatea și ideile lui și-au pus amprenta nu doar asupra Americii, ci a întregii lumi. Rareș Burlacu, profesorul de guvernanță internațională, a vorbit la „Pașaport Diplomatic” despre unul dintre cele mai cunoscute nume ale diplomației mondiale.
Destinul unui diplomat complex
Cristina Cileacu: „Vorbim astăzi despre cineva care a influențat politica externă, diplomația americană timp de 50 de ani și mă refer la Henry Kissinger, care a fost atât un gânditor, cât și un practicant, lucru foarte rar. Vorbim de 50 de ani de practică și gândire, de strategie, de politică externă. Are și anumite controverse. Cum ar trebui să ne uităm în momentul de față? Pentru că, din păcate, Henry Kissinger a murit anul trecut, la moștenirea sa.”
Rareș Burlacu: „Într-adevăr, un parcurs de excepție prin faptul că a fost primul secretar de stat american care era de o altă origine decât cea americană, mare iubitor al fotbalului local. Tatăl lui era un profesor, de asemenea eliminat de la școală. Au plecat prin Londra cu ajutorul unei mătuși, s-au instalat la New York, unde tânărul Henry Kissinger găsește un loc de muncă la o fabrică care producea pămătufuri. Interesant este de văzut că a fost cooptat în armata americană și retrimis în Germania, iar pe parcursul acestui, să spunem acestei experiențe profesionale, l-a găsit pe profesorul Eliot, o mare personalitate, care dădea consultanță armatei americane, care i-a deturnat cumva cariera și i-a spus ca după terminarea războiului să înceapă studii de relații internaționale, pentru că a simțit că avea această capacitate de a fi un strateg fără pereche.”
În diplomație nu există imposibil
Cristina Cileacu: „Una dintre reușitele lui Kissinger a fost să păstreze Războiul Rece, rece, ca să spun așa, adică să nu îl facă să se înfierbânte. Vorbim despre două mari puteri, despre Statele Unite și fosta Uniune Sovietică, care aproape că nu comunicau, dar era această problemă a cursei pentru înarmarea nucleară. Kissinger a intervenit și a reușit să calmeze cumva lucrurile și să facă două superputeri să vorbească una cu cealaltă, chiar dacă nu aveau deloc încredere una în cealaltă.”
Rareș Burlacu: „Avea această capacitate de a explica, poate ca nimeni altcineva, analizele, resorturile care stau în spatele deciziilor politice și asta vine din experiența universitară pe care a dobândit-o după ce terminase prestigioasa Harvard. Are această capacitate, cum spunea, de a propune sau care propune câteodată, anumite concepte din relațiile internaționale. Spuneați de această relație cu Uniunea Sovietică în acel moment. I-a sugerat președintelui Nixon și chiar i-a recomandat cu forță, ulterior, să adopte ceea ce numim într-o bună franceză detente, o calmare a situației internaționale pe baza unor negocieri care pot fi secrete. Și aici și-a găsit un partener foarte bun, în persoana unui diplomat al Uniunii Sovietice, Dobrinin, care a stat foarte mult timp la Washington și a avut mandate sub diferiți președinți americani. Și a făcut ca, pe baza acestei tensiuni relativ reduse, să înceapă negocieri secrete cu guvernul Chinei, cu care a avut și întâlniri la fel, ținute departe de ochii publicului neavizat, în urma unor vizite la care lucraseră zeci de diplomați timp de trei-patru ani, de o rigurozitate extremă și a avut și o contraparte de apreciat, în persoana lui Zhou Enlai, unul dintre cei mai luminați lideri ai Republicii Chineze. Asta explica ulterior faimoasa vizită a lui Richard Nixon în 1971 și, odată cu ea, reinserția Chinei în sistemul internațional, în special în comerț.”
Soluții noi pentru o problemă veche
Cristina Cileacu: „Kissinger era un strateg, el nu lucra pe termen foarte scurt și, apropo de reintroducerea Chinei în toată această globalizare, i se datorează în mare parte lui, exact cum spuneați, tocmai pentru că a reușit, făcând toată această muncă, să deschidă atenția Statelor Unite înspre China. Având în vedere că, de când a rezolvat Kissinger niște probleme între Statele Unite și China, au apărut cumva aceleași probleme, dar în altă formă. Ar mai putea funcționa această metodă acum, în prezent?”
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Rareș Burlacu: „Pentru asta trebuie să ai un tip de personalitate transgresivă, în sensul în care să ieși din zona ta de confort și să te duci să negociezi, și era un expert în asta. Trebuie să ai această capacitate de a negocia cu inamicii tăi în așa fel încât să obții un echilibru de putere. Pentru el, și poate de aici controversele, era mai important să se asigure o ordine internațională stabilă, coerentă, coezivă, colectivă, până la un anumit punct, pentru a evita revoluții, mari evenimente care pot să răstoarne sau să perturbe acest sistem internațional creat cu atâta dificultate. Cu alte cuvinte, încercăm întotdeauna să echilibrăm, într-un sistem mereu anarhic, cum ni se spune și cum este considerat în teoriile realiste, el fiind de altfel, un adept al acestora. Știi, se spune statul este unitatea principală de analiză, statele sunt niște monștri în relațiile internaționale, asta o știm de la o persoană pe care o admira, Charles de Gaulle, faimosul președinte francez, care fac orice pentru a-și asigura și a-și prezerva securitatea și a proiecta relații internaționale care să le confere o stabilitate, în așa fel încât să poată coexista și să continue misiunea pe care o au.”
Nuanțele de „roșu” chinezesc
Cristina Cileacu: „Kissinger a creat o formulă care a păstrat cumva un status-quo în ceea ce privește Taiwanul, pentru că acum vedem că se reîncinge problema Taiwanului, a creat acest status-quo, fiecare dintre părțile implicate SUA, China și Taiwanul îl înțelegea diferit. Important este că a funcționat timp de 40 de ani. Acest status-quo, așa cum a fost el înțeles de America, a asigurat prosperitatea în regiune și asta a dus la creșterea economică a Chinei. De ce a ajutat America China să se dezvolte economic?”
Rareș Burlacu: „Foarte simplu, pentru a arăta țărilor care erau într-o sferă a Uniunii Sovietice, așa cum am fost și noi, din păcate, că există și o altă alternativă. E important de spus că în momentul în care au început aceste negocieri secrete au culminat, cum spuneam, cu această deschidere surprinzătoare a președintelui Richard Nixon față de Imperiul de Mijloc, cum i se spune istoricește. A avut parte de ceva această ascuțime, de această iscusință în a calma prin detent și a crea o stare de calm, care i-a permis oarecum să intre prin zona asiatică, Pakistanul a fost unul dintre pivoții care au ajutat extrem de mult la această deschidere, și o să revin, că de aici este o altă controversă, în așa fel încât dezvoltarea ulterioară a Chinei să fie un bun exemplu pentru țările care adoptaseră cumva principiile comuniste, dacă ele, să zicem, există și sunt propagate cu o atâta forță, cum se întâmplase la acel moment, și au oferit o alternativă. De aici și faimosul comunicat de la Shanghai, în care s-a recunoscut că există două regimuri total diferite. De altfel, China este în continuare, după cum știm, o țară condusă de Partidul Comunist, dar în care, după spusele secretarului de stat, există tot timpul o formă de colaborare și fiecare oarecum își proiectează politica pentru a-și prezerva și regimul de economie pe care și îl dorește. Însă China, într-adevăr a reușit în cele din urmă să facă reinserția în comerțul internațional. Mă ocup și cu partea asta de Agenția Română pentru Investiții și și Comerț și studiez foarte mult această tranziție care a avut loc, pentru a ști care sunt noile căi de transport pentru comerțul internațional și pentru a ne proiecta și noi, la rândul nostru, cât mai mult în zonă, în anumite zone ale lumii, și a creat această capacitate a clasei de mijloc americane din anii '70 încoace, ca să aibă acces la bunuri și servicii care sunt oferite la un preț relativ stabil pentru a contracara inflația, ulterior, cele două crize petroliere, schimbarea de paradigmă din anii '89 și așa mai departe. Cu alte cuvinte, cred că în mod inductiv a creat capacitatea pentru țările, în special pentru țările din Est, pentru a găsi o alternativă și pentru a contribui astfel la prăbușirea, la implozia regimurilor comuniste. Cum spuneam, spre sfârșit de ani '80-'90.”
Reinventarea diplomației „navetei”
Cristina Cileacu: „O altă situație în care Kissinger a fost implicat și pe care o regăsim, din păcate, din nou în prezent, chiar dacă atunci a fost o oarecare rezolvare, este cea din Orientul Mijlociu, conflictul dintre israelieni și palestinieni atunci, acum avem Israel versus Hamas. Kissinger a avut două tipuri de diplomație. În primul rând, a fost cea a statului pe loc, stand by, urmată de diplomația navetei, care se se traduce în română shuttle diplomacy. Vedem că ceea ce a făcut Kissinger atunci când a fost războiul de Yom Kippur, ajutând Israelul, a dus la pacea dintre Egipt și Israel. În prezent îl vedem pe Antony Blinken, care face aceeași navetă în întreaga regiune, dar rezultatele întârzie cumva să apară. De ce este importantă această deplasare personală, când e vorba de diplomație?”
Rareș Burlacu: „Pentru că, dincolo de toate aceste concepte, și aici, stricto senso, în Orientul Mijlociu, aveam de-a de-a face cu o altă asemenea idee, cea de linkeight, adică, dacă reușesc cumva cu inamicul meu, să găsesc o formulă de comunicare prin care îi acord anumite avantaje într-un loc, eu pentru alte dosare, ceva mai complexe, pot să le obțin la rândul meu. Ca să vă dau un exemplu concret de aici, și negocierile care au avut loc cu Uniunea Sovietică pe tratatul de limitare a arsenalului nuclear, Start I, au reușit în cele din urmă. A fost și Start II, nereușit în timpului președintelui Ronald Reagan. Însă, să nu uităm un lucru fundamental în acea perioadă, în anii '70, Uniunea Sovietică era prezentă și influența în mod considerabil politica țărilor arabe din zona Orientului Mijlociu.”
Cristina Cileacu: „Dar Kissinger a demonstrat că acest lucru nu le folosea țărilor arabe.”
Rareș Burlacu: „Tocmai. Avem cazuri în care anumite regimuri, deși anunțaseră oarecum o formă de cooperare cu Statele Unite, ulterior au revenit și au găsit căi de construcții hidroenergetice masive cu Uniunea Sovietică, ceea ce iarăși a rupt cumva echilibrul care era preconizat. Și atunci, practic, acțiunile lui au avut ca scop, cumva, să elimine Uniunea Sovietică din această zonă extrem de sensibilă. Iată că, într-adevăr, secretarul de stat actualmente, Antony Blinken, face un efort considerabil, cu siguranță. Cred că rezultatele nu vor înceta să apară ca o strictă părere personală, dar ele au nevoie de timp. Să nu uităm că maestrul acestor combinații, cu ghilimelele de rigoare, în diplomația internațională, Kissinger, ne spunea foarte clar că dacă dintre toate domeniile, să zicem, ale administrației publice, în toate e nevoie de transparență și de o comunicare cu publicul, pentru a obține rezultate, toate acestea trebuie să se desfășoare sub o formă de control extrem de de strictă.”
Cristina Cileacu: „În diplomație, adică.”
Rareș Burlacu: „Chiar secretă, absolută. Şi atunci era, de multe ori transgresa această relație pe care ar fi trebuit s-o aibă cu funcționarii publici, de exemplu, de aici relația extrem de proastă cu George Bush tatăl, primul ambasador al Statelor Unite în China, după această deschidere, care nu a fost anunțat de multe acțiuni care se făceau, tocmai pentru că ele erau luate într-un cerc extrem de restrâns. La fel, erau discuții pe canale discrete cu biroul politic din Uniunea Sovietică. Sigur, asta era deja și de pe perioada lui Kennedy, ulterior a președintelui Lyndon Johnson, care l-a înlocuit, după asasinarea lui Kennedy în '63, la Dallas, în noiembrie. Dar era adeptul acestui tip de manevre, care cumva veneau poate tot din lecturile pe care le avusese și din studiile asupra unor personaje ca Metternich, în World Restored, de exemplu, sau a lui Bismarck, sau a altor diplomați. A găsit în cele din urmă o cale de comunicare cu președintele și ulterior și cu Gerald Ford, cel care îl înlocuise pe Nixon după Watergate. Tocmai că acesta, să spunem ea, i-a acoperit multe din aranjamentele care erau făcute prin celebra butadă: „Nu va fi nicio criză săptămâna viitoare, că am vorbit cu toată lumea la telefon”, exact cum spuneați, dar era adeptul unui dialog constant. Pentru el, diplomația se reducea la o formă de dialog angajantă, într-o formă dialogică, să folosim un un termen academic, adică mă aștept de la tine, odată ce pun cărțile pe masă și în orice negociere începea prin acest lucru, a pune absolut toate opțiunile pe care le avea pe masa de discuții și mă aștept ca și tu, la rândul tău, să intri și să fii angajat în această relație pe care o dezvoltăm, indiferent dacă reprezentai un regim democratic sau un regim totalitar, asta avea mai puțină importanță. Și de aici și criticile, pentru că ni se spunea că este mereu o persoană care nu acordă o prea mare importanță drepturilor omului, drepturilor individuale în general circumscrise acestui concept de idealism. Nu.”
Controversele unei moșteniri diplomatice
Cristina Cileacu: „Vorbeam despre controversele muncii lui Kissinger, pentru că, bineînțeles, a fost războiul din Vietnam, care s-a extins în Cambodgia și a fost acuzat că el este acest susținător al extinderii războiului. Vorbim despre tentative de dărâmare a guvernului lui Allende, din Chile. Vorbim despre susținerea Pakistanului în momente în care era acuzat că folosește represiunea împotriva Bangladeshului și, mai mult decât atât, Kissinger avea această idee că treaba politicii externe americane este să modeleze politica externă a altor state. A făcut bine sau nu?”
Rareș Burlacu: „Nu aș vrea să fac o evaluare așa, sub semnul unui...”
Cristina Cileacu: Alb sau negru.
Rareș Burlacu: „Alb sau negru, poate o nuanță de de gri este imperios necesară a fi introdusă în această dinamică, pentru că el se baza, cum vă spuneam, pe acest concept al realismului, în care spune că pentru a atinge prin diplomație obiectivele pe care statul respectiv le are, e nevoie să facem o diagnoză precisă, să-i stabilim obiectivele și să angajăm mijloace, să folosim orice mijloc e necesar pentru ca obiectivele să fie atinse. Ori, în accepțiunea lui, în momentul în care există această rivalitate globală între Statele Unite și Uniunea Sovietică, începută, vă reamintesc, de pe vremea lui Stalin, care ne spunea: „Eu nu am nimic împotriva unui regim democratic care se va preda și nu voi folosi nici măcar un glonț”. Da, dar folosești intervențiile militare sau, mă rog, influența pe care o ai pentru a ține sub presiune, ca să nu zic sub papuc, diferite regimuri și diferite administrații, mă refer la a noastră și știți bine bine cât de negativ și de inuman a fost regimul pe care l-am trăit până în '90. Și atunci, dacă această analiză îți arată că ești într-o bătălie pe viață și pe moarte împotriva unui rău absolut, care este comunismul promovat de Uniunea Sovietică, folosești orice mijloace și nu te mai interesează micile bătălii regionale, indiferent unde au avut ele loc, ci pur și simplu proiectezi politica internațională de așa măsură încât obiectivul tău să fie atins. Exemplul foarte concret pe care l-ați dat este acesta cu răsturnarea lui Allende în Chile și, după cum știți, cu înlocuirea lui Pinochet, tocmai pentru a contrabalansa deja o influență crescândă a Uniunii Sovietice în zona Americii de Sud. Și atunci, în calculele care s-au făcut, se prezenta faptul că există acest risc, ca în momentul în care Uniunea Sovietică domină partea de sud a Americii, să vină înspre zona centrală și ulterior să amenințe de o manieră decisivă, așa cum a fost cazul în '63, prin criza rachetelor din Cuba, însăși existența Statelor Unite. Și atunci s-a considerat că e nevoie de această intervenție. Este la fel, o expresie care ne spune că: „Păi cum putem lăsa puterea în mâna chilienilor dacă nu au știut cum să aleagă?”. Iată, că acest lucru într-adevăr s-a întâmplat. Spunea așa: avem două posibilități majore, una în care conducătorul este capabil să resimtă curentul și toată evoluția politică care are loc la nivel de societate, să se urce pe ea ca pe un val și să devină liderul acesteia și să câștige puterea sau un om de stat care ia decizii majore ale căror calcule și ale căror consecințe se vor vedea doar în timp Și e important să le vedem doar în acel moment. Și dădea exemplul clasic cu instaurarea regimului nazist în Germania. În cele din urmă, deși erau elemente care defineau o ulterioară evoluție a cancelarului german de atunci nazist, Adolf Hitler, înspre ceea ce am văzut. Din nefericire, el considera că ar fi fost nevoie de o intervenție care să elimine sau nu, în orice caz, să restrângă puterea acestuia sau a administrației, a regimului pe care el domina, pentru a evita marile cataclisme pe care le-am trăit și pe care le-am cunoscut ulterior.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
