Ghinionul PSD. Ce îi aşteaptă pe social-democraţi în 2019

Turbulenţele în care a intrat partidul condus de Liviu Dragnea, şi care s-au accentuat pe parcursul lui 2018, nu vor putea fi lăsate în urmă în anul care vine. Din contră, ele tind să se accentueze pe măsură ce ne apropiem de suprapunerea unor evenimente cu relevanţă strategică pentru România şi nu numai.

"Pentru a-şi consolida puterea personală, Liviu Dragnea a trebuit să distrugă puterea partidului, iar ca să facă asta i-a dizolvat scheletul.

Problema cu abordările de acest tip este mereu aceeaşi: deşi pe termen scurt aparenţele pot fi într-o anumită măsură păstrate, în clipa în care centrul unic de comandă începe el însuşi să trepideze, iese la iveală şi aspectul firav al organizaţiei". Scriam aceste rânduri la sfârşitul lunii mai, dar pentru că între timp liderul PSD nu s-a oprit, ci a potenţat această abordare, ideea merită dezvoltată mai departe. Cu atât mai mult cu cât la orizont se aştern un an electoral cu două momente cruciale, dar şi două evenimente cu impact deosebit în politica externă a României - preşedinţia Consiliului UE şi găzduirea primului Summit UE post-Brexit. 

O combinaţie cu potenţial letal pentru un partid aflat în situaţia de azi a PSD, în primul rând pentru că o asemenea combinaţie îl poate aduce uşor în pragul schizofreniei politice. Le vom lua pe rând.

Anul electoral 2019 are două borne: alegerile europarlamentare, în primăvară, şi scrutinul prezidenţial, undeva în noiembrie-decembrie. Dacă până la prezidenţiale încă mai e un an de aşteptat, alegerile pentru Parlamentul European încep să bată la uşă. Chiar şi aşa, însă, social-democraţii ar cădea într-o mare eroare dacă vor fi tentaţi să nu le abordeze ca pe un tot, ci separat. 

De ce?

Totul porneşte de la europarlamentare. Pregătirea lor presupune în cazul oricărui partid, nu e doar situaţia PSD, configurarea listelor de candidaţi şi construirea unui mesaj. Nu e niciodată simplu, dar pentru PSD e mult mai complicat azi decât în anii trecuţi.

Şi listele, şi mesajul depind, evident, de dinamica internă a partidului, dar şi de statutul său la nivel european. 

Sub conducerea lui Liviu Dragnea, forţa preşedintelui formaţiunii a crescut, în schimb cea a forurilor interne şi a eşaloanelor doi şi trei s-a diminuat. La fel, coerenţa internă a PSD a înregistrat pierderi grele din cauza filosofiei "negocierilor de circumstanţă" şi a "monopolului deciziei", patentată de Dragnea pentru a-şi potenţa puterea.

Doar că rezultatele aplicării unei asemenea filosofii nu s-au limitat la a influenţa interacţiunea liderului maxim cu taberele potenţial rebele din interiorul PSD, ci s-au văzut exportate şi în planul guvernării; un lucru care, la rândul său, a avut un impact deopotrivă în politica internă şi externă a României şi, implicit, din nou asupra partidului; ca într-un cerc.

Chiar dacă a părut să funcţioneze ca uns o anumită perioadă, stilul dictatorial în care Dragnea a condus partidul a început în cele din urmă să piardă portanţă.

În ultimele săptămâni asistăm la o revigorare accelerată a universului baronilor din partid. O revigorare care se amplifică pe măsură ce nemulţumirile interne din cele mai diverse straturi ale partidului se apropie de punctul ciritic, iar relaţiile lui Dragnea cu partenerul de coaliţie şi cu partenerii externi continuă să se deterioreze.

Sunt frământări care, sigur, nu mai pot fi trecute de nimeni din partid sub tăcere, dar mai important decât atât e faptul că vorbim de frământări care se vor transfera pe frontul pregătirilor pentru europarlamentare.

Configurarea listelor de candidaţi nu va putea fi un proces calm în condiţiile în care fractura se adânceşte între tabăra Dragnea şi cea a contestatarilor săi, în contextul în care supravieţuirea ori victoria respectivelor părţi va depinde de capacitatea lor de a atrage aliaţi şi de  a submina alianţele încheiate de celălalt. 

Însă toate acestea înseamnă costuri, iar pentru a le susţine e nevoie de resurse.

Un loc eligibil pentru Parlamentul European înseamnă dividende deopotrivă politice şi de ordin financiar, aşadar a avea un cuvânt de spus în definitivarea listei se traduce într-o lărgire semnificativă a orizontului puterii în interiorul partidului. Şi Dragnea, şi contestatarii săi înţeleg perfect despre ce e vorba, aşadar nu pot ezita să-şi ducă bătălia pe acest front.

Nici problema cu mesajul de campanie al PSD în perspectiva europarlamentarelor nu e mai simplă.

Pe plan european, partidul a devenit paria, iar suspiciunile că sub mandatul lui Dragnea capătă anvergură un vizibil ferment anti-european s-au înmulţit în ultima vreme. 

Dacă Dragnea ar supravieţui politic furtunilor în care a intrat, e greu de crezut că sub bagheta sa PSD va merge la europarlamentare altfel decât ispitit de un discurs tot mai pronunţat anti-UE şi cât mai aliniat celui promovat de Orban la Budapesta. Ar fi o continuare naturală a drumului pe care s-a înscris atunci când a demarat astatul la statul de drept, ar fi o continuare naturală având în vedere consolidarea contactelor, mai mult sau mai puţin deschise, cu vectorii populismului de pe continent şi nu numai.

După cum scriam recent, "cum temele pe care insistă sunt incompatibile cu cele ce pot fi asumate de o formaţiune pro-europeană şi cum pe scena politică românească palierul anti-UE nu a fost adjudecat încă de o forţă consistentă, PSD ar putea fi tentat să ocupe acest spaţiu gol, dar ofertant, în care să se profileze nu doar ca solist de sine stătător, ci şi ca pol care să unifice mişcări mai puţin închegate ori vizibile, atrase de curentul eurosceptic. Cel puţin asta este direcţia spre care Dragnea împinge partidul".

Însă suprapunerea campaniei electorale pentru europarlamentare cu obligaţiile României în materie de asigurare a preşedinţiei Consiliului UE şi organizare a Summitului UE reprezintă un veritabil ghinion pentru gruparea Dragnea.

Poate că această suprapunere nu are forţa necesară pentru a-l determina pe liderul PSD să renunţe la obiectivul strategic de a profita de europarlamentare pentru a intra în coliziune frontală cu Uniunea Europeană şi curentul pro-european, dar are suficiente argumente să îl pună în situaţia de a nu alerga în direcţia respectivă cu motoarele turate la maxim.

Nici forţele politice din România, nici cele din Europa nu se vor resemna prea uşor cu ideea că, tocmai într-un moment în care a primit ocazia de a-şi potenţa rolul în cadrul Uniunii, Bucureştiul se va raporta la proiectul european cu o ambivalenţă atât de excentrică şi, atenţie, lipsită de fundament în angajamentele oficial asumate de ţara noastră.

Şi a-i încetini ritmul e deja suficient întrucât, în logica populismului şi a radicalismului anti-UE, orice decelerare prezintă pericolul de a fi percepută de către "client" drept ezitare, politică a jumătăţilor de măsură, compromis cu leadership-ul european.

În universul alb-negru în care Liviu Dragnea e tentat să introducă partidul nu e loc pentru nuanţe şi zone de gri. Însă cu un partid pe care, chiar dacă rămâi pe mai departe în fruntea sa, nu îl mai controlezi 100%, ce posibilităţi ai să îl angajezi într-o luptă de tipul ori-ori? Spectrul schizofreniei politice devine, în asemenea condiţii, unul palpabil.  

Dacă, în schimb, Dragnea nu va supravieţui, atunci noua garnitură care preia partidul are de înfruntat o dilemă existenţială.

Chiar dacă, în esenţă, au rezonat "conceptual" cu obiectivul personal al lui Liviu Dragnea, acela de a pune la pământ justiţia şi a desfiinţa lupta anticorupţie pentru a se salva, puciştii nu îşi vor permite, pentru o vreme cel puţin, să reediteze paradigma Dragnea şi să calce din nou aceleaşi linii roşii pe care "fostul" le-a trecut.

La fel, nu-şi vor putea permite uşor să conducă partidul şi Guvernul în aceeaşi manieră în care cele două entităţi au fost conduse de Dragnea, fie şi pentru motivul că alternativa de leadership la Dragnea are din start o arhitectură colectivă. Dar şi pentru că, în partid, se simte nevoia unei perioade de respiro după cura de autoritarism prin care a trecut PSD.

Din acest punct de vedere, multe din naraţiunile cu iz anti-european deschise în era Dragnea vor trebui fie puse în aşteptare, fie uşor diluate, întrucât, în lupta pentru putere, puciştii au trebuit să facă din unele din aceste naraţiuni capete de acuzare la adresa inamicului. Cu siguranţă că au înghiţit în sec atunci când au procedat astfel, dar situaţia din teren i-a pus fără drept de apel în faţa unor asemenea constrângeri.

Şi atunci, cum va arăta mesajul PSD pentru europarlamentare?

Aici, răspunsul, cu aplicabilitate pentru ambele scenarii, ne va trimite iarăşi la constatarea făcută în deschiderea textului.

Înainte de a apuca să depăşească perioada de convulsii prin care trece, PSD riscă să fie adus în pragul schizofreniei de două momente de anvergură pentru România, ambele de politică externă: preşedinţia Consiliului UE şi găzduirea, la Sibiu, a primului Summitul UE post-Brexit.

Aşadar, începând cu 1 ianuarie şi continuând cu 9 mai, cele două momente vor modela, foarte probabil, şi dinamicile interne ale PSD, ca şi oferta electorală a acestui partid în perspectiva europarlamentarelor din 26 mai.

Presiunile externe pentru calmarea temporară a stării de spirit a României, asta însemnând în fapt "îngheţarea" la parametri "de siguranţă" ofensivei iliberale şi anti-stat de drept a PSD, se vor înteţi pe măsură ce se intră în linie dreaptă cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE. 

Semnalele în acest sens au început să curgă în ultima vreme, vectori de diseminare fiind o gamă variată de oficiali străini şi români, de la Jean-Claude Juncker la Călin Popescu Tăriceanu. Altfel spus, promotori ai unui soi de armistiţiu pe perioada critică a primei jumătăţi din 2019 se găsesc şi în zona criticilor lui Dragnea, şi în cea a partenerilor săi de guvernare. 

O menghină care abia a început să se strângă şi de care nu vor putea face abstracţie nu doar actualul lider al PSD, ci nici rebelii din partid care-i vor capul.

Ceea ce i se cere acum imperativ lui Dragnea de la Bruxelles şi alte cancelarii li se va cere cu atât mai vehement eventualilor succesori ai acestuia la conducerea PSD şi există pârghii pentru a constrânge ambele tabere să acţioneze în acest sens.

De aici încolo, sigur, pot curge şi întrebările legate de modul în care va aborda PSD cursa pentru Cotroceni. E încă departe momentul, însă nu neapărat dacă luăm ca punct de plecare 1 iulie 2019, adică data până la care se vor fi încheiat deja şi preşedinţia română a Consiliului UE, şi Summitul UE de la Sibiu. 

Să mai zicem că, cu mai multe sau mai puţine sincope, PSD - oricare va fi fost el până atunci, că al lui Dragnea, că al rebelilor - îşi va fi ţinut în frâu majoritatea pornirilor incompatibile cu logica şi spiritul european. 

Ei bine, în aceste condiţii, cum va aborda partidul noua bornă electorală a lui 2019? În spiritul continuităţii cu perioada de carantină pe care a trebuit să o accepte din cauza suprapunerii de momente strategice de care vorbeam mai sus, ori în spiritul unei noi rupturi de Europa? 

Ei bine, depinde foarte mult de violenţa cu care se vor da luptele pentru putere în PSD.

Dacă convulsiile la care asistăm acum se vor accentua în perioada următoare şi bătălia va lua amploare şi, foarte important, dacă în următoarele luni frontul se va transforma tot mai mult într-unul de tip insurgent, PSD ar putea intra în linia dreaptă a pregătirilor pentru scrutinul prezidenţial suficient de slăbit încât răspunsul la întrebarea de mai sus să nu mai aibă greutate pe care este normal să i-o dăm azi.