Se apropie ziua în care-i vom mulţumi lui Dragnea

Liderul PSD le-a promis baronilor că dacă-l sprijină vor cuceri lumea. În realitate şi chiar sub nasul baronilor, Liviu Dragnea a dus partidul într-un punct suficient de periculos încât fenomenul să nu mai poată fi ignorat de pesedişti şi nespeculat de inamicii lor. 

"Nici eu nu am câștigat mereu când am concurat, deci nu depinde de mine sau de altceva, depinde de valul de încredere pe care l-am generat în rândul colegilor și colegelor", spunea Viorica Dăncilă, la mijlocul lunii martie, la capătul unui congres PSD care fusese dorit şi "aranjat" de Liviu Dragnea.

Sigură pe ea şi, oarecum surprinzător, vorbind fără o gafă, cât de mică, Dăncilă savura la acel moment instalarea la vârful PSD, în poziţia de nr. 2 în partid. Cu două luni înainte devenise chiar premierul României.

O traiectorie de vis, aşadar, pentru un politician care timp de două decenii nu ieşise prin nimic în evidenţă, de care probabil puţini colegi de partid auziseră, de care însă mulţi au început ulterior să râdă şi, nu-i exclus, de care mult mai mulţi s-au simţit în cele din urmă ruşinaţi. 

"Povestea de succes" a Vioricăi Dăncilă este, însă, edificatoare nu atât prin reconfirmarea unei stări de fapt care ne era destul de limpede şi până acum - anume, că în politica autohtonă e în continuare posibil să urci fără merit în ierarhie - cât prin ceea ce spune despre profilul PSD în epoca Dragnea şi, implicit, despre ce ne-ar putea rezerva viitorul apropiat, în general, din perspectiva politicii interne. 

Numirea Vioricăi Dăncilă în funcţia de preşedinte executiv, pe fondul unei "competiţii" pe care liderul absolut al partidului o curăţase în prealabil de orice obstacol, şi apoi instalarea lui Dăncilă la Palatul Victoria reprezintă punctul culminant al unei operaţiuni prin care Liviu Dragnea a urmărit concentrarea întregii puteri în propriile mâini. Întâi în partid, apoi în stat.

A realizat acest lucru combinând mai multe tactici, precum golirea de sens a unor foruri interne ale partidului, radierea altora şi, nu în ultimul rând, decuplarea PSD de figurile-simbol (cum sunt cei trei foşti preşedinţi), în acest din urmă caz făcând un veritabil exerciţiu de ştergere a memoriei şi rescriere a istoriei partidului, la care orice lider autoritar se crede expert şi, mai presus de asta, îndreptăţit. 

Cu alte cuvinte, pentru a-şi consolida puterea personală, Liviu Dragnea a trebuit să distrugă puterea partidului, iar ca să facă asta i-a dizolvat scheletul.

Problema cu abordările de acest tip este mereu aceeaşi: deşi pe termen scurt aparenţele pot fi într-o anumită măsură păstrate, în clipa în care centrul unic de comandă începe el însuşi să trepideze, iese la iveală şi aspectul firav al organizaţiei.

Este tocmai punctul în care Liviu Dragnea a adus PSD - forurile statutare au devenit jucării, libertatea de exprimare în partid e caricaturală chiar şi comparativ cu epoca Năstase, controlul partidului asupra Guvernului e zero, iniţiativele legislative trec prin filtrul unui grup restrâns care nu dă raportul în Kiseleff 10, ci în biroul lui Dragnea de la Parlament. PSD duce mai nou o existenţă pur formală, devenind nimic altceva decât carne de tun şi "acoperirea" de care un personaj ca Dragnea are stringentă nevoie în negocierile politice şi personale pe care le duce. 

Privind din interior, social-democraţii au toate motivele să lăcrimeze în faţa acestui tablou tern, iar ca membru de partid a te simţi copleşit de îngrijorări nu e nicio ruşine. 

Altfel stau însă lucrurile când priveşti din afară la ce se petrece în PSD. Iar veşti mai bune decât ceea ce se întâmplă cu acest partid atât de toxic pentru România n-au fost nicicând mai bune, meritele liderului fiind, de altfel, incontestabile. 

Pe lângă atâtea deservicii aduse României, Liviu Dragnea ar putea rămâne în memoria noastră și printr-un imens şi fără precedent serviciu făcut societății: prin stilul de conducere pe care l-a consacrat în PSD, grefat pe problemele penale personale și suspiciunile tot mai numeroase de blaturi diverse cu "statul paralel", Dragnea a creat, practic, condițiile de posibilitate pentru spargerea partidului.

Şi nu e deloc puţin lucru! Din 1990 încoace, într-o formă sau alta şi sub un nume sau altul, acest partid a distorsionat masiv piaţa politică din România, amânând şi blocând reforme vitale, cu consecinţe majore în plan economic şi geopolitic. Secretul longevităţii sale a fost celebra "unitate de monolit", o osatură impenetrabilă, formată din "soviete" bine legate şi conectate între ele şi politruci eficienţi în toate punctele-cheie. Indiferent cât de puternic s-a dovedit de-a lungul timpului preşedintele formaţiunii, partidul tot a reuşit să-şi spună ultimul cuvânt, să se impună şi să menţină direcţia.

Graţie agendei duble şi politicii de cadre ale lui Liviu Dragnea (plasarea la vârf a combinaţiei de incompetenţi+traseişti), ca şi lăcomiei fără margini a unora dintre baroni şi problemelor personale din justiţie ale altora, PSD e azi o masă tot mai flască, a cărei coerenţă în mişcări depinde de voinţa unui singur om. Dacă, însă, şi omul ăsta se prăbuşeşte, partidul riscă să intre într-o criză fără margini.

Aşadar, cum ziceam şi mai sus, Dragnea a pregătit terenul pentru spargerea partidului, prin anihilarea osaturii formaţiunii şi a sistemului său imunitar.

De aici înainte, multe depind de jocul celor care, înţelegând potenţialul unei asemenea situaţii, și-au suflecat mânecile pe margine - inclusiv sau mai ales, Victor Ponta și Klaus Iohannis.

După 30 de ani în care am văzut cu toţii la ce a putut să ducă o forţă politică extraordinară precum PSD, nu e dificil să pricepi că spargerea acestui bloc ar resuscita jocul politic general, punând într-o perspectivă cu totul nouă alegerile locale și parlamentare care urmează.

Citește și ”Misiunea secretă a lui Tudorel Toader. Cum va intra în istorie actualul ministru al Justiției”