În 1941, când Franklin D. Roosevelt a refuzat orice dialog cu Adolf Hitler, alegând să distrugă nazismul până la ultima lui temelie, a trasat un principiu moral care a definit secolul XX: agresorul nu poate fi transformat în partener. Decizia lui Roosevelt a fost un act de clarviziune care a salvat democrațiile de la capitulare.
Astăzi, însă, discursul vicepreședintelui american JD Vance de la Conferința de Securitate din Munchen, care minimalizează amenințarea rusă și atacă coeziunea europeană, ne amintește că istoria nu se repetă, dar rimează.
Întâlnirea oficialilor americani și ruși de la Riad, capitala Arabiei Saudite, fără a invita Ucraina, victima agresiunii rusești, precum și Europa, cel mai consecvent și loial sprijin împotriva barbarismului militar al Rusiei, ultimele declarații și acțiuni în plan extern ale SUA ne arată că asistăm la un moment istoric definitoriu pentru arhitectura de securitate globală.
Europa Centrală și de Est au privit mereu SUA ca un simbol al democrației și libertății, nu doar prin prisma influenței culturale, ci și datorită sprijinului american în consolidarea securității regionale. NATO și parteneriatul transatlantic sunt garanții ale stabilității și punți esențiale pentru integrarea noastră în lumea occidentală.
Neglijarea preocupărilor aliaților și adoptarea unei poziții de superioritate morală riscă să submineze încrederea mutuală, câștigată prin decenii de colaborare.
Lecția pe care o ignorăm
Analogia cu anii 1930 este mai relevantă decât am vrea să admitem. Atunci, democrațiile slăbite de crize și divizate intern au tolerat ascensiunea autoritarismului, crezând că negocierile cu dictaturile vor aduce pacea. Astăzi, propunerile de a exclude Ucraina și UE din discuțiile de pace cu Rusia reproduc aceeași greșeală fatală. A trata un agresor — care a invadat un stat suveran, a anexat teritorii și a destabilizat Europa prin manipulare informațională — ca pe un interlocutor legitim nu este realism politic, ci naivitate periculoasă.
Rusia nu este un ca oricare altul, ci o putere revanșardă care instrumentalizează conflictele pentru a submina ordinea liberală. A o transforma în arbitru al securității europene, fără a consulta victimele agresiunii sale, este un semnal de slăbiciune.
În anul 1940, când Europa era deja prinsă într-o horă macabră a războiului, Winston Churchill, prim-ministru al Regatului Unit, spunea că „nu avem nimic altceva decât sânge, muncă, lacrimi și sudoare”. Ar fi fost ușor pentru britanici să cedeze în fața descurajării, mai ales când forțele naziste pătrundeau cu viteză pe continent, dar nu și în fața unui astfel de lider hotărât. În acele vremuri de criză, Marea Britanie a ales să se ridice singură la înălțimea provocării, fără a aștepta salvatori din afaceri externe. A egalat forța inamicului printr-o mobilizare internă rapidă și printr-o alianță strategică cu Statele Unite și Canada, răsturnând astfel soarta războiului. În paralel, astăzi, Europa se află într-o situație geopolitică care aduce adânci ecouri ale acelui moment istoric.
Retorica ascuțită a vicepreședintelui JD Vance, rostită la Conferința de Securitate de la Munchen, precum și negocierile SUA-Rusia de la Riad, unde partenerii europeni au fost excluși, au lovit ca un claxon alert în mijlocul unei Europe încă ezitante. Este un semnal clar al unei schimbări tectonice în politica externă americană, care riscă să redefinească fundamental ordinea mondială post-Război Rece.
Continentul nostru trebuie să die protagonistul propriului destin, nu să se lase sedus de promisiuni externe și de negocieri care se purtă fără vocea celor afectați – Ucraina și Uniunea Europeană.
Așa cum am învățat din lecția amăruie a Münchenului din 1938, nu putem aștepta ca altcineva să ne salveze de propriile noastre neajunsuri. Europa trebuie să se trezească și să investească masiv în propria apărare, atât pe plan militar, cât și economic.
Critica lui Vance și întânirea de la Riad, deși dure, ar trebui să funcționeze ca un electroșoc. Dacă SUA, sub administrația Trump, își reorientează atenția spre Pacific și adoptă o abordare tranzacțională a alianțelor, Europa nu poate rămâne o entitate pasivă, dependentă de umbrela nucleară americană. Continentul nostru, cu o economie de 18 trilioane de dolari și 400 de milioane de cetățeni, are resursele să devină un pilon al securității globale — dar îi lipsește voința politică.
Problema nu este doar bugetul de apărare (deși majoritatea statelor NATO nu ating nici acum ținta de 2% din PIB), ci fragmentarea strategică. Cum arată Finlanda și Croația prin propunerea unui emisar european pentru Ucraina, soluțiile există. Dar fără unitate, aceste inițiative rămân proiecte pe hârtie.
România între provocări și oportunități
Pentru România, acest moment este un test al maturității naționale. Curățenia în instituțiile de securitate este vitală. Nu putem susține o politică externă coerentă dacă structurile de stat sunt compromise. Și, deși colaborarea cu SUA rămâne esențială, suveranitatea europeană nu mai este un slogan, ci o responsabilitate. A respinge presiunile care subminează UE și NATO, a susține sancțiunile împotriva Rusiei, a investi în apărare și energie — acestea sunt priorități non-negociabile.
Calea dinaintea noastră
Istoria ne învață că democrațiile care supraviețuiesc sunt cele care își asumă propriul destin. Administrația Trump, deși contondentă în stil, are dreptate într-un aspect: Europa nu mai poate fi un gigant economic cu picioare de lut militar. Dar acest mesaj nu trebuie primit cu resentimente, ci cu pragmatism.
Viitorul nu aparține nici rușilor, care visează la un imperiu eșuat, nici nostalgicilor izolationiști, ci acelora care înțeleg că adevărata putere rezidă în autonomie și solidaritate. Ucraina, prin sacrificiul ei, ne arată că libertatea se câștigă, nu se negociază. Europa trebuie să aleagă: să rămână un spectator al propriului declin sau să devină architectul unei noi ordini, în care principiile nu sunt compromis pe altarul comodității.
Răspunsul începe cu fiecare stat care își întărește instituțiile, respinge manipularea și investește în viitor. Așa cum Roosevelt a învins nazismul prin curaj și claritate, așa și Europa trebuie să-și scrie propriul capitol de demnitate — fără iluzii, dar cu încredere în valorile care au făcut-o un model pentru lume.
