Pentru România, modelul de creștere bazat pe datorii reprezintă o iluzie periculoasă ce poate duce la prăbușirea economică. Asta pentru că beneficiile aparente imediate se obțin prin suprapunere forțată peste o fragilitate structurală și peste un periculos complex de deficite: deficit bugetar, deficit de cont curent, deficit de investiții, deficit de forță de muncă, deficit de productivitate, deficit de absorbție a fondurilor nerambursabile, deficit de strategie economică, deficit de încredere în instituțiile statului și în politicile publice etc.
La o primă vedere, creșterea pe banii altora (bani împrumutați, adică) pare a oferi soluția perfectă pentru toate problemele economice ale momentului: finanțarea deficitelor, stimularea consumului, crearea de locuri de muncă și, implicit, o aparentă bunăstare generală. E drept, unele țări - cele cu economii puternice, liderii economici globali - își permit să se împrumute masiv pentru că au garanții solide și de cele mai multe ori direcționează aceste împrumuturi către investiții publice, către cercetare și dezvoltare, către tehnologii moderne și către inovație și expansiune economică.
Însă dincolo de această fațadă optimistă a creșterii pe datorie, pentru economiile fragile, emergente - precum este România, care se împrumută doar ca să poată plăti datorii anterioare și să mai acopere din cheltuielile zilnice cu salariile, pensiile și cu funcționarea statului - se ascund pericole majore care pot împinge țările respective într-o spirală descendentă, greu de controlat.
Când statul se împrumută excesiv pentru a finanța deficitul bugetar și creșterea economică, riscurile macroeconomice se amplifică exponențial. Ratele dobânzilor pot crește, ducând la cheltuieli bugetare mai mari pentru serviciul datoriei și reducând astfel resursele disponibile pentru investiții productive și servicii publice esențiale. Apoi, nivelul ridicat al datoriei publice determină agențiile de rating să scadă ratingul de credit al țării, ceea ce agravează problemele de finanțare. Un rating de credit mai mic înseamnă că statul va trebui să plătească dobânzi mai mari pentru a atrage investitori, crescând astfel costul total al datoriei. Este ceea ce s-a întâmplat și cu România în ultimii ani. Aceasta duce la o spirală a deprecierii, în care costurile datoriei cresc continuu, punând și mai multă presiune asupra finanțelor publice.
În plus, statul român își acoperă costurile prin contractarea de împrumuturi masive ce vor sta povară pe umerii generațiilor viitoare, fără a opera restructurări și/sau reduceri semnificative ale cheltuielilor publice. Fără a orienta aceste împrumuturi spre cheltuieli de capital, spre proiecte de investiții strategice care să fie factori activi de creștere economică și de dezvoltare a țării. Fără a avea bani în buzunar, statul cheltuie iresponsabil aruncând povara împrumuturilor în viitor pe umerii copiilor și nepoților celor de azi.
Împovărat de datorii, statul român își limitează astfel capacitatea de a investi strategic în infrastructură, educație, sănătate și cercetare-dezvoltare. Iar aceste investiții sunt cruciale pentru creșterea economică pe termen lung și pentru competitivitatea globală a țării. Fără ele, economia riscă să stea pe loc, iar nivelul de trai al populației poate stagna sau chiar să scadă. Dependența de finanțarea externă și vulnerabilitatea în fața fluctuațiilor piețelor financiare internaționale pot afecta, de asemenea, suveranitatea economică a statului, limitându-i capacitatea de a implementa politici economice și sociale autonome.
Istoria ne oferă numeroase exemple de crize financiare declanșate de supra-îndatorarea statelor. Criza datoriilor suverane din zona euro din 2010 este un exemplu relevant. Grecia a finanțat prin împrumuturi o mare parte a creșterii economice și a deficitului bugetar și a ajuns în imposibilitatea de a-și plăti datoriile, declanșând o criză financiară de amploare. Consecințele au fost drastice: măsuri de austeritate severe, reducerea cheltuielilor publice, creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai pentru populație. Un alt exemplu este Japonia, unde bula activelor din anii ’80, alimentată de împrumuturi masive și speculații financiare, a dus la „Deceniile Pierdute” - o perioadă prelungită de stagnare economică. În ciuda eforturilor agresive ale guvernului de a stimula economia prin politici monetare și fiscale, Japonia s-a luptat să revină la o creștere sustenabilă, demonstrând cât de dificil este să inversăm dependența de expansiunea bazată pe datorii.
În ciuda acestor riscuri evidente și a exemplelor din jurul nostru, Guvernul României continuă să promoveze creșterea economică bazată pe datorii, motivul fiind mai ales oportunismul politic. Pensiile și salariile alegătorilor sunt mărite căci se vânează voturile acestora, cu riscul adâncirii deficitului bugetar, ce se acoperă din împrumuturi în lanț. Iar încurajarea consumului și a împrumuturilor creează iluzia prosperității rapide, atrăgând voturi și sprijin politic pe termen scurt dar aruncând economia națională pe o periculoasă pantă a declinului.
Creșterea economică durabilă și stabilă poate fi asigurată printr-o abordare mai echilibrată, concentrată pe restructurarea cheltuielilor bugetare, creșterea investițiilor publice (mai ales în infrastructură critică și în inovație și tehnologii noi), politici fiscale echitabile suportabile și consolidarea protecției muncii.
Adevărata prosperitate nu poate fi construită pe datorii nesustenabile.
