Prosperitatea și stabilitatea economică ale întregii societăți depind de modul cum noi, fiecare dintre noi, ne raportăm la situațiile cu care ne întâlnim în societate. De fiecare dată când noi alegem să închidem ochii în fața inechităților și a nedreptăților care se întâmplă, suntem de acord, în mod tacit, cu toate acele comportamente și cu abuzuri pe care credem că le „sancționăm”. Singurul mod de a face, cu adevărat acest lucru, este să luăm atitudine. Să ne implicăm și să facem, fiecare dintre noi, schimbările pe care ne dorim să le vedem transpuse și la nivelul societății.
Continuăm astăzi, de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, discuția despre #InvestmentForGood și ne îndreptăm atenția spre două aspecte deosebit de importante pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu dizabilități: accesibilizarea și incluziunea.
De unde pornim?
În România, trăiesc, conform datelor Ministerului Muncii și Protecției Sociale, aproximativ 850 000 de persoane cu dizabilități, dintre care mai mult de 97% sunt neinstituționalizate, iar aproape 785 000 sunt persoane adulte. Mai mult decât atât, aproximativ 45% dintre persoanele cu dizabilități suferă o formă de dizabilitate fizică, ce le-ar putea permite să fie cetățeni activi, cu normă întreagă și să trăiască demn, dacă noi am reuși să le asigurăm toate condițiile necesare pentru asta.
De mult prea multe ori, când discutăm despre persoanele cu dizabilități discutăm doar despre costurile asociate cu condițiile în care se află și nu și despre beneficiile pe care le-am putea obține dacă am reuși să valorificăm la maximum potențialul pe care aceste persoane îl au.
Dizabilitățile de care suferă nu sunt din vina lor, iar noi ar trebui să ne gândim de două ori de fiecare dată când lansăm judecăți și prejudecăți asupra situațiilor în care se găsesc aceste persoane.
Pentru început, aș vrea să ne îndreptăm atenția asupra părții pragmatice a acestei situații. Societatea românească tratează persoanele cu dizabilități într-un mod nu doar nepotrivit, dar și foarte păgubos din punct de vedere uman, social și chiar economic. Sub umbrela unei protecții mai mult generice, le acordăm, multora dintre ei, beneficii financiare care, este adevărat, le sunt utile, dar le anulăm, în același timp, orice altă șansă de a se implica, așa cum mulți își doresc, de a face mai mult pentru ei și chiar pentru ceilalți, de a reuși să își atingă potențialul maxim.
Eșuăm, de ani de zile, să venim cu soluții reale pentru toate aceste persoane. Până nu de mult, în România, o persoană cu dizabilități care primea suportul financiar acordat de stat nu putea lucra în paralel fără ca acest sprijin financiar să fie sistat. Partea bună este că legislația a fost schimbată și acest lucru nu se mai întâmplă. Chiar și așa, mai avem încă mult de lucrat până vom reuși să integrăm în mod eficient, în piața muncii, toate persoanele care pot și își doresc să muncească și până când vom ajunge să ne bucurăm de beneficiile financiare ale acestei integrări.
Ce avem de făcut?
Integrarea în muncă nu trebuie să însemne neapărat obligativitatea ca o anumită persoană să se deplaseze în mod fizic la locul de muncă. Situația creată de pandemia Covid-19 ne-a arătat că se poate și altfel. Că se poate ca angajații să lucreze de acasă, să fie în siguranță și, în același timp, să își exercite atribuțiile de serviciu și să continue să fie cetățeni activi. Prin urmare, să contribuie la bugetul de stat. De ce nu am putea extinde și adapta acest principiu pentru a dezvolta politici de incluziune pentru persoanele cu dizabilități?
O astfel de persoană integrată în câmpul muncii înseamnă mult mai mult decât un om care muncește, iar rezultatele, inclusiv de ordin financiar, ale acestei integrări vor fi cu mult peste efortul făcut pentru angajarea/ocuparea sa. Discutăm, în primul rând, despre factorul uman. O persoană angajată care are șansa de a face ceea ce îi place și de a se simți cu adevărat utilă se va bucura de o calitate a vieții mult mai bună.
În al doilea rând, dacă discutăm despre beneficiile financiare, nu putem desconsidera faptul că respectiva persoană angajată va avea un venit în plus față de veniturile asigurate de stat, și astfel, va avea o putere mai mare de cumpărare, iar banii vor reintra în economia națională. În mod indirect, flexibilizarea condițiilor de muncă și îmbunătățirea legislației astfel încât persoanele cu dizabilități să poată fi sprijinite și la nivel legislativ vor fi, de asemenea, surse suplimentare de venituri, prin extinderea bazinului forței de muncă. Să ne gândim doar la cât ne-a costat reducerea activității sau chiar retragerea unor investitori din piața de la noi, atunci când nu au găsit forță de muncă disponibilă. Acum, haideți să ne imaginăm cum ar fi putut arăta situația dacă la acel moment am fi fost flexibili și deschiși către incluziune și diversitate.
Nu în ultimul rând, un alt aspect deosebit de important este acela de a evalua adevăratele calități și abilități ale fiecărei persoane, în momentul alegerii unei cariere. Fiecare persoană are valoarea sa proprie, iar faptul că are sau nu o dizabilitate nu ar trebui să ne oprească din a descoperi acea valoare. A venit momentul să nu mai bazăm activitatea persoanelor cu dizabilități pe stereotipuri și pe credințe populare.
Nici o meserie și nici o profesie nu sunt destinate special unui anumit tip de dizabilitate, la fel cum nici o meserie sau profesie nu este interzisă persoanelor cu dizabilități.
Avantajele, cu mult mai mult peste investiții
Conform legislației în vigoare, entitățile care au mai mult de 50 de angajați sunt obligate să angajeze cel puțin 4% persoane cu dizabilități. Cele care nu fac acest lucru, trebuie să plătească o taxă în cuantum egal cu valoarea unui salariu minim brut pe țară înmulțită cu numărul de locuri destinate persoanelor cu handicap care nu sunt ocupate în cadrul respectivei organizații. În mod normal acești bani merg la bugetul de stat și sunt folosiți pentru acoperirea cheltuielilor curente ale societății.
Practic, angajatorul nu beneficiază în mod direct de aceste sume, iar ele dau un randament scăzut raportat la potențialul pe care l-ar avea. În mod ideal, dacă legea ar fi implementată constructiv, aceste sume plătite către stat s-ar transforma în salariile persoanelor cu dizabilități angajate, deci productive. Iar asta ar presupune beneficiile despre care am vorbit anterior și care ar aduce un câștig mult mai mare din punct de vedere economic dar și social.
Toate aceste beneficii ar fi cu mult peste cele două miliarde de euro pe care le cheltuim anual pentru susținerea persoanelor cu dizabilități. Este vorba despre venituri directe și indirecte care ar fi redirecționate către bugetul statului dar și sume de bani care s-ar reîntoarce în economie în diverse forme, de multe ori ca plăți ocazionate de cheltuielile curente, terapii și activități de timp liber. Am putea deci, crea o „spirală pozitivă” și am învăța, în sfârșit, să construim și mai puțin să judecăm, asociind dizabilitatea cu oportunități pentru noi toți și nu cu veșnicele ... „costuri”.
Ce putem face?
Soluțiile pe care le putem avea pentru ca aceste situații să fie rezolvate sunt, pe cât de simple, pe atât de necesare. În primul și în primul rând, va trebui să înțelegem că este nevoie de o schimbare la toate nivelurile. Că nu poți obține rezultate diferite atunci când folosești aceleași metode, în aceleași condiții.
Iar pentru a discuta aplicat despre soluții, cred că cel mai important este să începem cu educația. Dar nu „educația” aceea generică, a altora sau a Statului, ci a fiecăruia dintre noi. A venit momentul să înțelegem că o dizabilitate nu este un motiv pentru a îngrădi dreptul fundamental al unui copil la educație.
Există, în momentul de față, foarte puține situații în care copiii cu diazabilități se bucură de tratament adecvat nevoilor lor, chiar și atunci când vine vorba despre educație. Avem nevoie de școli de masă care să accepte și să integreze în mod potrivit copiii cu dizabilități în comunitățile școlare, avem nevoie de programe de terapie și de centre educaționale adecvate copiilor care nu pot frecventa învățământul de masă și avem nevoie de empatie și profesionalism pentru a putea face toate aceste lucruri.
Mergând mai departe, spre piața muncii, este nevoie să înțelegem că o dizabilitate nu înseamnă, în mod obligatoriu, incapacitatea de a munci și de a trăi o viață activă și independentă.
Avem nevoie de măsuri care să încurajeze angajatorii să dezvolte politici de incluziune în cadrul organizațiilor lor, astfel încât gradul de angajabilitate al acestor persoane să crească. Am văzut în ultimele luni că putem implementa cu succes sisteme care să sprijine munca de acasă, iar infrastructura de telecomunicații din România care permite existența uneia dintre cele mai mari viteze de internet ne este, de asemenea, de folos în această direcție.
Nu în ultimul rând, avem nevoie de măsuri sociale de protecție eficiente pentru toate acele persoane cu dizabilități grave și foarte grave. De la centrele de recuperare, servicii reale de îngrijire la domiciliu, până la centrele în care persoanele pot fi instituționalizate temporar, este nevoie de investiții pentru ca aceste persoane să poată beneficia de un tratament uman, demn și adus la nivelul anului 2020.
Persoanele cu dizabilități au fost mult prea multă vreme tratate și judecat doar prin prisma unor condiții pentru care nu sunt vinovate. Este momentul să înțelegem că toate acele costuri pe care le presupune protecția socială a acestor persoane pot fi nu doar acoperite ci putem chiar să obținem beneficii financiare suplimentare atunci când suntem deschiși și dispuși să fim flexibili și să căutăm soluții.
Dreptul fiecărei persoane de a își atinge potențialul în țara sa nu este negociabil, iar persoanele cu dizabilități sunt cetățeni cu normă întreagă, sunt oameni cu aceleași nevoi, speranțe și capabilități ca oricare dintre noi. Să nu uităm: când negăm sau încălcăm drepturile unei persoane cu dizabilități la demnitate, ne negăm drepturile noastre, ale tuturor, la viață și prosperitate.
