Cronica de film Serialul „Fundația” se leapădă de Asimov. Rezultatul arată ca „Urzeala tronurilor” în decoruri de Războiul Stelelor

Unele cărți sunt atât de bine scrise încât ajung prizonierele pe viață ale literaturii: devin, practic, imposibil de transpus în alt gen artistic. Cinematografie, gen. Literatura SF se mândrește, din acest punct de vedere, cu două lucrări de referință: saga „Dune” a lui Frank Herbert și seria „Fundația” semnată de Isaac Asimov. E un paradox aici: fanii își doresc enorm să „vadă” transpuse în imagini aceste opere, deși știu că rezultatul nu va fi niciodată unul complet satisfăcător. După încercările mai mult sau mai puțin nereușite din cazul „Dune”, acum a venit și vremea ca fanii „Fundației” să-și vadă visul devenit realitate și transpus în imagini. La final, în mod sigur vor mustăci nemulțumiți de rezultat, dar asta ține doar de un simplu blestem, generat de imaginația aproape ne-umană a lui Asimov, la care se adaugă o vastă erudiție și un uriaș talent literar. Pentru cei nefamiliarizați cu cărțile „Fundației”, producătorii au aplicat rețeta panaceului „Războiul Stelelor”, când vine vorba de producții SF cu buget mare. Rezultatul: au „star wars”-izat Fundația lui Asimov. Case closed.

„Se numea Gaal Dornick și era un băiat simplu de la periferia Imperiului”. Iată cât de simplu și de frumos se prezintă fraza care deschide probabil cea mai reușită saga din întreaga istorie a literaturii SF. Isaac Asimov, autorul seriei „Fundația”, s-a gândit probabil ceva vreme până să decidă asupra acestei înșiruiri de cuvinte care stabilesc, din start, tonul și contextul acțiunii: cititorul empatizează din start cu „băiatul simplu de la periferie”.

Apoi, avem „Imperiul” care, prin natura sa, trebuie să fie ceva extrem de vast (cu „periferii”, nu-i așa?). Antiteza e deja definită: „băiatul simplu de la periferie” față în față cu „Imperiul”. Un imperiu despre care autorul nu ne lasă să întrezărim cât de rău sau bun e. Deși, sincer acuma, câți dintre voi ați văzut un „Imperiu bun”?

Ei bine, creativii care au produs serialul „Fundația” pentru Apple TV+ par să nu fi dat doi bani pe aceste detalii și au decis să dea din start de pământ cu Asimov: astfel, personajul Gaal Dornick e interpretat de o „fată de la periferia Imperiului”.

La fel și cu aprigul personaj Salvor Hardin (spoiler pentru cei care nu au citit cărțile lui Asimov: tipul e cel mai aprig conducător/primar/lider militar din „istoria” Fundației). În serial, Hardin e interpretat de actrița de culoare Leah Harvey.

Nu știm dacă aceste decizii s-au luat în cadrul unei ședințe la finalul căreia cineva din boardul executiv s-a ridicat în picioare și a exclamat: „Excelentă idee!”

Cert este că pentru un fan al cărților, care timp de zeci de ani și-a „creat” mental propria sa imagine a personajelor, producătorii serialului i-au scrântit grav toată această imagine, prin deciziile de distribuție (casting) alese.

Din fericire, serialul nu se adresează fanilor hardcore ai cărților.

Și nici nu ar avea cum. S-a văzut deja, în cazul „Dune”, câte critici și probleme ridică ecranizarea „by the book” a unui astfel de mastodont literar. Dacă te încăpățânezi să o faci, te vei trezi, invariabil, în fața unui golem pe care nu-l vei mai putea controla și care va ajunge să te strivească.

E greu - dacă nu chiar imposibil - să creezi o „Fundație” din imagini și să o ridici la pretențiile imaginației tuturor fanilor lui Asimov. Iar în această imposibilitate zac deopotrivă măiestria și decăderea serialului „Fundația”, ajuns deja la al doilea sezon. Acesta se îndepărtează radical de plotul original și își creează propriul său univers. Motiv pentru care merită aplaudați producătorii, barem pentru curajul de a încerca așa ceva.

Ce a fost mai întâi? Imperiul Galactic din „Fundația” sau cel din „Războiul Stelelor”?

Pe scurt, acțiunea „cărții” se desfășoară pe o perioadă de circa 600 de ani, într-un viitor îndepărtat (cum altfel?) al omenirii. Personajul principal este matematicianul Hari Seldon, un locuitor al Trantorului, capitala mărețului Imperiu Galactic. Seldon dezvoltă o ramură specială a matematicii - numită „psihoistorie”, o știință care poate „prezice” viitorul omenirii. Iar viitorul omenirii e sumbru: Imperiul se va prăbuși și, odată cu el, întreaga umanitate riscă să plonjeze într-un nou Ev Mediu Întunecat de 1.000 de ani. „Fundația” este practic un fief al celor mai luminate minți ale galaxiei, adunate pe o planetă obscură (Terminus), a căror misiune este să ducă la îndeplinire planul lui Seldon: acela de a scurta pe cât posibil, perioada de Întuneric, cu ajutorul psihoistoriei.

Avem manipulări subtile ale unor personaje cheie care duc, în viitor, la ample modificări sociale. Avem inclusiv „războaie mentale” în care, în loc de arme, protagoniștii își folosesc doar creierul (la propriu) pentru a „prăji” creierii adversarilor. Cum ai putea „ecraniza” astfel de grozăvii? Cum poți să concentrezi sute de ani în câteva ore?

Simplu: îi clonezi pe toți și recurgi la rețeta „Star Wars”. 

Hari Seldon (interpretat de actorul britanic Jared Harris) e purtat deja de două sezoane ca o momâie vie, „clonat” la infinit. Marele Matematician e un fel de „Duncan Idaho” din „Dune” dar care, în loc de bicepși, își antrenează sinapsele la nesfârșit.

La fel și împăratul Cleon - aici producătorii serialului au inventat așa-numita „dinastie genetică”, în care avem, simultan, trei clone de împărați: Împăratul-copil, Împăratul-matur (conducătorul de facto) și Împăratul-Bătrân. O găselniță cu care aș paria că Isaac Asimov ar fi fost de acord, dacă tot vorbim despre re-inventarea întregului concept al cărților sale. Mai ales că avem de-a face aici și cu un reușit joc de cuvinte: Cleon - clone.

Ca de obicei, când vine vorba de producții de zeci/sute de milioane de dolari, trebuie să ne dăm jos pălăria pentru coregrafii, costume, decoruri și, nu în ultimul rând, scenele de bătaie.

Personajele sunt în marea lor majoritate actori britanici: din această cauză „Fundația” sună ciudat și teatral: ai impresia că asculți o piesă de Shakespeare, dar cu personaje mai degrabă inspirate din „Urzeala tronurilor”.

„Fundația” este practic o „telenovelă spațială” iar referințele la Războiul Stelelor sunt mai mult decât străvezii: imagini spectaculoase cu răsărituri sau apusuri de sori admirate de pe un deal de un personaj care musai ține un pușcoci în mână, nave mărețe care fac volte spectaculoase și trag cu lasere multicolore etc.

Paradoxul e că fix cărțile „Fundația”, scrise în anii 1950, au dat „tonul” în materie de efecte și gadgeturi SF folosite în producțiile actuale: Planeta Trantor, capitala Imperiului e o planetă-oraș - Asimov a imaginat-o cu zeci de ani înainte ca Spielberg și Lucas să creeze ecumenopolisul Coruscant, capitala Imperiului Galactic din Star Wars. Zborul în hipespațiu? E un alt concept „inventat” de Asimov, tot în „Fundația”.

Cât despre „psihopații” de pe Terminus care folosesc „trucuri mentale” și care îți prăjesc sinapsele doar cu puterea gândului, nu mai are rost să pomenim: „Forța Jedi” este extrem de puternică în cazul acestor indivizi.

Sigur, toate aceste detalii nu-i vor împiedica pe fanii lui Asimov să urască în continuare fiecare centimetru de peliculă și fiecare secundă din serialul „Fundația”. Și vor continua să privească: ispita e prea mare.