Noul film „Dune”: prima ecranizare care se ridică la pretențiile imaginației fanilor SF. Deocamdată

De fapt, ce este „Dune”? O poveste uriașă, unică, o fabuloasă operă cosmico-medievală, a cărei forță stă în imaginația fiecărui adolescent de pe această planetă care a citit-o? O alegorie scrisă în trecut, despre un viitor care ne sună acum atât de straniu de familiar? Adevărul este că „Dune” e atât de vizual-extraterestră încât ecranizarea ei devine o misiune sinucigașă, precum traversarea unui deșert ostil, plin de viermi de dimensiunile unui portavion. Ultimul „Dune”, în regia lui Denis Villeneuve, pare să fi străbătut, în premieră, acest deșert și să creeze o primă fisură în blestemul care a înconjurat toate ecranizările de până acum ale seriei. Nu e însă suficient: „Dune” e momentan la fel de aproape de succes, cât e de aproape de dezastru. Vorbim totuși doar despre o lungă uvertură, jumătatea unei monezi încă neterminate. Cumva, însă, dincolo de „sfârșitul primei părți”, regizorul încearcă să-i încurajeze pe fani cu un îndemn atât de familiar: Să nu vă temeți. Frica ucide mintea.

Cu toții ne-am dorit un film „Dune” care să se ridice la pretențiile imaginației noastre. O ecranizare care să livreze „imagini canonice” care să te facă să te ridici din scaunul de cinematograf și să exclami: „Da, așa arată un ornitopter! La fel mi-am imaginat și eu decorurile Casei Harkonnen! Acesta este chipul lui Stilgar-fremenul! Iată cum sună limba Sardaukarilor!” Sardaukari! Simpla rostire a acestui cuvânt ar trebui să-ți provoace fiori pe șira spinării.

Noul „Dune”, care poate fi acum vizionat și în România, bifează cu succes, la acest capitol, așteptările fanilor. Vizual, filmul lui Villeneuve se încadrează perfect în „filmul” fanilor lui Herbert. Decorurile faraonice. Navele uriașe, diforme, care se târăsc pe orbită ca niște ciudate animale preistorice abandonate în spațiu. Costumele sunt și ele „de acolo”, din acel timp și spațiu: nicio croială nu e irosită, niciun fir de ață nu pare să atârne în plus.

Iar Villeneuve e un regizor pățit. El a mai călcat o dată pe „teren sacru” în 2017, când a regizat „Blade Runner 2049”, continuarea de la un alt clasic al genului. „Știu că am cochetat cu dezastrul atunci când am făcut acest film”, spunea Denis Villeneuve într-un interviu.

Acum, regizorul a ridicat ștacheta și mai sus și a decis să calce acolo unde înaintașii săi și-au frânt gâtul.

Pentru că Dune este un ucigaș profesionist de regizori tocmai din cauză că e un univers atât de greu de fixat într-o grilă cinematografică. David Lynch a încercat ceva în 1984 iar rezultatul a fost un concentrat de supă cosmică, în care a încercat să îngrămădească primele două volume „Dune” în ceva mai mult de două ore de proiecție.

„Lumea Dune e prea complexă. Este o lume a cărei forță stă în detaliile sale”

Dar filmul lui Villeneuve nu se adresează doar fanilor „Dune”. Acțiunea debutează prudent. Totul e ca o uriașă dioramă în care spectatorului îi sunt prezentate pedant locurile și eroii. Aici zace și o posibilă verigă slabă a ecranizării: regizorul canadian și-a propus să facă filmul „de înțeles” și accesibil inclusiv pentru cei care nu au citit cărțile.

Astfel, narațiunea se desfășoară destul de „lent”, comparativ cu zgomotul colosal și harababura comică a superproducțiilor Marvel, de pildă. Acum, fanilor - vechi și noi - ai universului Dune, regizorul pare să le șoptească discret să-și păstreze răbdarea.

„Nu aș fi fost de acord să regizez această adaptare a cărții într-un singur film, pentru că lumea Dune este prea complexă. Este o lume a cărei forță stă în detaliile sale”, declara Villeneuve.

Filmul curge prudent și urmează la milimetru acțiunea cărții. Regizorul pare să-și fi însușit prima lecție pe care citititorul o regăsește chiar în fraza cu care debutează romanul lui Frank Herbert:

„Începutul este momentul în care trebuie acordată cea mai mare atenție echilibrelor”

Atent la echilibre, filmul este deopotrivă copleșitor și frustrant, ca și cum producătorii, conștienți de uriașa lor responsabilitate, au stat mereu „cu piciorul pe ambreiaj”, pentru ca narațiunea să nu prindă viteză și să scape de sub control.

Acțiunea e în același timp atât de îndepărtată și, paradoxal, atât de familiară. Pe scurt, anul e 10191 - un viitor ridicol de îndepărtat. Aici, într-un vast imperiu interplanetar, guvernat după niște ciudate reguli feudale, „casele nobiliare” se luptă pentru supremație, în buna tradiție cu care ne-au obișnuit până acum manualele de istorie. În centru acțiunii avem reprezentanții a două astfel de Case: Harkonnen (răii, pentru simplificare) și Atreides (bunii).

Miza o reprezintă planeta Arrakis, cunoscută și sub numele de Dune, sursa misteriosului melanj, ori mirodenia geriatrică, care prelungește viața și oferă capacitatea de a „vedea în viitor” - o caracteristică extrem de utilă pentru navigatorii spațiali nevoiți să găsească drumul bun (și corect) printre pliurile spațiului.

În plus, Dune e populată de aprigii fremeni, opresați de secole de ticăloșii de Harkonneni.

Dincolo de timp și peste toate avem misteriosul ordin Bene Gesserit, parțial personaje pozitive, parțial vrăjitoare-zgripțuroaice, cu minte brici și scopuri ascunse și perfide, angajate într-un soi de program de eugenie rasială al cărui scop este crearea Kwisatz Haderach - un super-om cu puteri colosale.

Analogia e extrem de vizibilă și a mai fost făcută în toți acești ani: Dune - planeta deșert - asemuită cu Orientul Mijlociu ori Afganistanul. Mirodenia de care depinde călătoriile interstelare și, implicit, comerțul mondial - un fel de „petrol” al viitorului. Fremenii, cu numele, denumirile și tradițiile lor atât de asemănătoare cu cele ale popoarelor din actuala Peninsulă Arabă vs. Imperiul cel Lacom și Rău. Sardaukarii - soldații formidabili ai Imperiului. Planurile secrete. Planurile în planuri. Noul Mesia de la care se așteaptă restabilirea ordinii în univers și în numele căruia se va porni un Sfânt Război.

Iată doar o parte din ingredientele care fac atât de dificilă o ecranizare a unui univers atât de vast.

Timothee - Alesul, Bautista - Bestia, Zendaya - fata din vis

În privința distribuției, o mare bilă albă o reprezintă alegerea în rolul principal a lui Timothee Chalamet, care pare să fi „aterizat” în această producție aidoma personajului său care s-a trezit aruncat brusc pe o planetă aridă, în mijlocul unui conflict planetar.

De fapt, Timothee Chalamet este Paul Atreides. În felul său, Chalamet chiar este Alesul acestei producții.

Villeneuve a ales să pună în centrul acțiunii filmului relația dintre Paul și mama sa, Jessica (jucată de Rebecca Ferguson). „Pentru mine, cheia stă în această relație mamă-fiu și în felul în care un băiat pe cale de a deveni bărbat este posedat de o ciudată putere feminină”, a spus Villeneuve. „Puterea feminină” în acest caz, vine de la antrenamentul Bene Gesserit pe care Paul și l-a însușit de la mama sa (ea însăși o Soră Bene Gesserit).

În rest, filmul adună la un loc cam jumătate din principalii actori ai Hollywoodului din prezent: Oscar Isaac este ducele Leto, tatăl lui Paul. Morocănosul și aprigul Josh Brolin intră perfect în rolul Gurney Halleck, un tip care aparent se bate la fel de bine cum cântă (chiar dacă în acest film doar se bate).

Nu lipsește fostul luptător/wrestler Dave Bautista, noua stea a filmelor de acțiune și pe care Villeneuve l-a mai distribuit anterior într-un rol episodic din Blade Runner. În „Dune”, Bautista este Rabban „Bestia” Harkonnen, un rol care-i oferă, la un moment dat, șansa de a scoate niște răcnete bine articulate.

Lista vedetelor continuă cu Javier Bardem (Stilgar, conducătorul fremenilor), Jason Momoa (maestrul-spadasin Duncan Idaho al Casei Atreides, probabil cel mai bun luptător din imperiu - iar fanii seriei știu de ce), Stellan Skarsgard (baronul Harkonnen, interpretat a la Marlon Brando - colonelul Kurtz din „Apocalypse Now”) ori Zendaya (Chani, fremena, fata din visele lui Paul).

Muzica, semnată de Hans Zimmer, contribuie și ea la senzația de imersie totală în acțiunea filmului, mai ales în cazul scenelor aeriene - devenite un fel de marcă înregistrată Villeneuve - în care telespectatorul privește, prin ochiul camerei, fix în jos, în timp ce survolează, ca un Împărat-Zeu al Dunei, nesfârșitele ținuturi deșertice de dedesubt.

Pe scurt, e vorba despre un film de două ore și jumătate care acoperă parțial doar primul din cele șase volume canonice care cuprind saga „Dune”. De fapt, „Dune” este doar o jumătate de film care se termină fix înaintea punctului culminant. De aceea el poate fi acum iubit și urât, în același timp. Ambele tabere au și nu au dreptate. Motiv pentru care Villeneuve merită încurajat să continue să meargă pe acest „teren sacru” pentru a livra și partea a doua. Abia atunci fanii vor putea fi pe deplin mulțumiți.