Rockul, o muzică decadentă pentru Ceaușescu
Anii '70. În timp ce în ţările din Occident şi în Statele Unite ale Americii, topurile muzicale erau invadate de muzica revoluţionară a celor de la Pink Floyd, the Rolling Stones, Led Zeppelin sau Deep Purple, România trebuia să joace după cum îi cânta cel mai iubit fiu al poporului, Nicolae Ceauşescu.
Întors în ţară din turneul în China şi Coreea de Nord, unde a fost impresionat de adunările populare cu zeci de mii de tineri isterizaţi de ideologia comunistă, Ceauşescu a preluat modelul asiatic si l-a aplicat şi în România. Muzica patriotică avea să devină fundalul sonor al românilor.
Verdictul dictatorului era clar: fără muzică decadentă venită din Vest!
„Muzica decadentă era cea venită de afară. Deci blues, rock, chiar folk, country, toate astea erau decadente. Şi nu erau pe gustul, trebuiau să nu fie pe gustul nostru”, își amintește muzicianul Mircea Baniciu.
Ceauşescu a înlocuit şlagărele Occidentui cu muzica populară, cea care reflecta cel mai bine realităţile României socialiste.
Dictatorul avea pretenţia ca fondul muzical al ţării să se rezume doar la cântece patriotice şi ode închinate lui şi tovarăşei academician Elena Ceauşescu.
Cenzura culturii venite din Occident
Revoluţia culturală a lui Ceauşescu consta, de fapt, în cenzurarea culturii venite din Occident. Muzica trebuia să vibreze cu spiritul conştiinţei partidului unic.
Activităţile cultural-educative şi distractive ale tineretului trebuiau să combată modelele artistice împrumutate din lumea capitalistă.
Conform noilor măsuri, tineretul urma să fie ţinut sub control şi îndepărtat de factorii perturbatori: alcoolul, vestimentația neadecvată, părul lung și muzica libertății.
„Existau Engelbert Humperdinck, existau Tom Jones, existau James Last, existau cântece care să potolească puţin, care să nu incite la revoluţie, să calmeze lumea, să fie liniştită, să aibă grijă de muncă, să nu le treacă prin cap niciun fel de lucruri nocive pentru cei care ne stăteau deasupra”, spune Mircea Baniciu.
DJ Voiculescu făcea senzație pe litoral
Tezele din iulie veneau după anii '60, perioada în care România cunoscuse o scurtă o fază de liberalizare.
Odată cu anul 1964, în perioada lui Gheorghiu-Dej, când acesta aparent se distanţase de marele prieten roşu de la răsărit, tineretul a avut acces la tot ce însemna muzică la modă în lume.
Andrei Voiculescu, nepotul poetului Vasile Voiculescu a fost, în anii '65 - '70, unul dintre cei mai apreciaţi DJ din discotecile de pe litoralul românesc, dar şi unul dintre cei mai cunoscuţi realizatori de emisiuni muzicale la Radio Bucureşti, iar mai apoi, la Radio Europa Liberă.
Sfârşitul anilor '60, spune Voiculescu, a însemnat o perioadă de libertate pentru tinerii români.
„Clubul arhitecturii era o oază de cultură, de libertate pentru noi, se dădeau filme luate de la Ambasada americană,.se ţineau concerte, toate trupele din perioada respectivă. Regimul comunist a permis aşa ceva din cauză că trebuia să canalizeze energia tinerilor, în special de Paşte, Crăciun, să ne tragă de la biserici”, își amintește Andrei Voiculescu.
De altfel, perioada 1965 -1970 a însemnat şi momentul de maximă înflorire a litoralului românesc. Discotecile erau pline de străini care aduceau valută în buzunarul statului comunist.
În acei ani, DJ-ii erau şi ei la mare căutare şi se bucurau de privilegiul libertăţii de exprimare, spune Andrei Voiculescu.
„Eram, dacă vrei, o formă de propagandă destul de bună pentru regim. Pentru că aveam muzica pe care o ascultau şi ei afară, aveam plete ca şi ei”, spune Andrei Voiculescu, fost DJ la postul Europa Liberă.
După 1971, repertoriul trebuia adaptat
Odată cu Tezele din iulie 1971, însă, toate aceste libertăţi au dispărut. Trupele folk şi rock din ţară au trebuit să îşi adapteze repertoriul în funcţie de noile cerinţe impuse de Ceauşescu.
Mircea Baniciu îşi aminteşte ce a însemnat acest lucru pentru legendara trupă Phoenix. Piese ca „Vişina” şi „Cocoşii negri” au fost ţinte ale cenzurii.
„A mai fost interzisă opera Meşterul Manole în perioada aceea. Ce fel de temă e asta? Construim o biserică? Noi construim comunismul! Noi construim socialismul în această ţară! Lăsaţi-o mai moale cu bisericile şi cu asta!”, își amintește Mircea Baniciu.
Baniciu a fost interzis pe piaţa muzicală timp de un an pentru că a refuzat să cânte o piesă patriotică într-o emisiune de televiziune dedicată zilei de 23 august.
Cazul său nu a fost singular. Artiştii erau nevoiţi să facă compromisuri dacă voiau să-şi continuie cariera muzicală.
„Un an de zile suspendat. Deci nici radio, nici televiziune, nici spectacole de cultură, nimic. Dacă nu ridicai osanale, mai stăteai puţin ca să te lecuieşti de obicei”, povestește Mircea Baniciu.
Radioul, instrument de propagandă
Radioul public a devenit şi el un important instrument de propagandă.
„Era atunci un redactor la radio care mai strecura în emisiuni tot felul de lucruri altminteri greu de ascultat şi de găsit.Se transmitea câte o melodioară, două, trei..nu prea mult că se supăra cenzura”, își amintește Mircea Vasilescu, redactor-șef la Dilema veche.
Cenzura comuniştilor nu viza doar linia melodică a pieselor. Versurile si mesajul melodiilor erau tinta lor.
„Era un vers: tătărimea crâmului şi a rozmarinului, tătarii care trebuiau ucişi. Ăştia de la cenzură au zis să se scoată cu tătarii că tătarii sunt în zona rusească, sunt în zona Uniunii Sovietice”, spune Mircea Baniciu.
Noile norme şi-au făcut simţită prezenţa şi în comerţul muzical. Dacă în anii '60, în magazinele de profil, mai găseai un Rolling Stones, după 1971, vinilurile cu muzică rock au devenit o floare rară.
Cei care erau prinşi că ascultau muzică decadentă erau pedepsiţi într-un mod greu de închipuit în zilele noastre. Erau tunşi!
„Au fost mulţi care s-au plans că au fost tunşi. Umblau cu şepci pe stradă când ieşeau sau plecau de unde plecau până ajungeau într-un loc mai sigur”, explică Mircea Baniciu.
Pentru educarea, în spiritul partidului, a tineretului ţării, Ceauşescu a găsit şi aici o soluţie: festivalul naţional Cântarea României.
Anul 1971, din punct de vedere cultural, a constituit un dezastru naţional. Jumătate din populaţia ţării trăia încă traumatizată de amintirea anilor 40-50. Cealaltă jumătate, tinerii, singurii care mai puteau salva cumva ţara, erau obligaţi să mărşăluiască pe stadioane, tunşi şi îmbrăcaţi în uniformă, cu aplomb patriotic.
Iar singurul şlagăr acceptat, fără preget, era doar oda.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
