Epoca Brejnev, „epoca de aur a nomenclaturii” din URSS
Leonid llici Brejnev a venit la putere printr-o lovitură de palat. Predecesorul său, Nikita Hruşciov, cel care denunţase în 1956 crimele lui Stalin, încercase tot felul de reforme. Dar ideile sale erau fie greşite, fie aplicate haotic. În plus, Hruşciov petrecea luni de zile în diverse vizite în Occident şi lumea a treia. Iar după criza rachetelor cubaneze din 1962, birocraţii din Comitetul Central au înţeles că un şef imprevizibil dă prea mare bătaie de cap. Printre complotiştii din octombrie 1964 s-a numărat şi Leonid Brejnev.
„Cei care au complotat, marea lor majoritate, erau fix oamenii pe care îi sprijinise Hruşciov. În cazul acesta, Brejnev este din punct de vedere politic creaţia lui Hruşciov. Brejnev a fost sprijinit în Ucraina sovietică de unde provenea de Hruşciov în perioada în care Hruşciov era prim-secretar general la Kiev. Brejnev a fost adus la Moscova după ce Hrușciov revine la Moscova în decembrie 49, e adus de Stalin ca să refacă echilibrul de putere de la Kremlin şi Hruşciov îşi cheamă şi el oamenii lui, Brejnev fiind unul dintre ei, şi este trimis la Chişinău prim-secretar. După moartea lui Stalin, când Hruşciov pare că pierde, este pus şi el pe linia moartă şi este readus în jocurile mari de putere de la Kremlin de către Hruşciov, care Hruşciov va fi patru ani mai târziu înlocuit de copilul lui de suflet care făcea parte activă a acestui complot”, spune istoricul Armand Goșu, expert în spaţiul fostei Uniuni Sovietice.
Schimbarea nu era aşteptată de marele popor sovietic, dar fusese pregătită în detaliu. Mircea Druc povesteşte că în seara de 13 octombrie 1964 a fost luat la întrebări de responsabiliul KGB al aeroportului moscovit unde lucra.
„Când am venit, am coborât din autobuzul care ducea la aeroport şi cel care era şef peste aeroport, în regimul acela, în ruseşte se numea curator, şeful de la KGB, care răspundea de aeroport, m-a întrebat: Ai văzut ceva neobişnuit în oraş? Mi s-a părut ceva foarte straniu. Ce? zice el. Între hotelul Naţional şi Telegraf, foarte multe cupluri simpatice, tinere, soţ şi soţie, cu cărucioare, ce se întâmplă, e o sărbătoare a copiilor. Bravo, Mişinca, ai spirit de obsevaţie! Acest domn, acest tovarăş, şi am înțeles că ştia şi ungureşte, îmi zcea Mişinca, îmi vorbea în ucraineană, pentru că aflase că sunt eu de la Cernăuţi. Îmi spune: Știi că eu am fost şeful comando-ului care l-a arestat pe Imre Nagy - am aflat. Da, a mai trecut o zi, două, am aflat că Hruşciov a fost destituit. Tu ştii, erau acele cupluri, erau băieţii noştri, ofiţerii noştri, în cărucioare aveau Kalaşnikoave. În caz că apare pe stradă că începe vreo rebeliciune. Aşa am aflat eu o chestie anecdotică despre venirea la putere lui Brejnev”, spune Mircea Druc, fost premier al Republicii Moldova.
Odată cu Brejnev, la Kremlin, în ministere şi instituţii s-a instalat liniştea. Între 1969 şi 1979, de pildă, aproape că nu a existat schimbare din funcţie în înalta elită sovietică. Epurările staliniste care uciseseră 70% dintre participanţii la congresul din 1937 sau umilinţele la care Hruşciov îşi supunea subalternii deveniseră istorie. Brejnev era omul nomenclaturii.
„În primul rând a transmis semnalul: stabilitate. Stabilitatea oamenilor pe funcţii, posibilitatea de a-ţi crea cariere, foarte clare, în termen de trei ani, intri, avansezi, deci lumea asta dorea, asta aştepta, nu mai voia să fie bulversată de deciziile arbitrare ale unui nebun de sus care conduce ţara. Ca stilistică, era foarte comod, de unde deborda de energie micuţul, dar rotunjorul Hruşciov, Brejnev era foarte comod, venea foarte târziu la servici, semna foarte greu, practic atribuţiile lui sunt preluate de un fel de cancelarie specială care se crează la Comitetul Central”, spune Armand Goșu.
Dar nici această abordare nu era lipsită de riscuri. Republicile au pierdut astfel libertatea de mişcare oferită de descentralizarea lui Hruşciov, numeroşii birocraţi de pe lângă Comitetul Central au devenit mai influenţi decât miniştrii, iar deciziile eficiente se pierdeau printre hârtii.
„După 1972 se intră într-o aşa-numită gerontocraţie, în care Brejnev coalizează în jurul lui pe toţi moştenitorii stalinismului reformat. Şi avem de-a face cu fenomene sociologice decât politice. Această stagnare ţine mai degrabă de un reflex de conservare pe care l-a dezvoltat elita sovietică şi o anumită oboseală care apare în interiorul nomenclaturii sovietice, o oboseală care vine după anii 45, ţine de stabilitatea structurilor, a legilor, a posturilor. Această stagnare a fost mai puţin o iniţiativă personală a lui Brejnev, cât o comandă politică a sistemului sovietic căreia Brejnev i-a răspuns cu brio”, spune Cosmin Popa, cercetător în istorie contemporană la Institutul Nicolae Iorga din Bucureşti.
Ceea ce a salvat însă URSS de la colapsul economic a fost criza petrolului din Orientul Apropiat. Valuta din exportul de ţiţei a acoperit pentru o vreme eşecul. Dar liderii comunişti din Est erau lipsiţi de acest debuşeu. Liderul conservator de la Praga, Antonin Novotny, a fost complet depăşit când în vara lui 1967, scriitorii au protestat deschis.
„Mişcările din Cehoslovacia încep mai devreme, în 67; o dată acceptată este iunie 67 când a fost congresul scriitorilor din Cehoslovacia, când vin scriitorii şi îşi exprimă nemulţumirea. Bun, aveau şi de ce să îşi exprime nemulţumirea. Spre deosebire de Ungaria care mergea foarte bine ca nivel de trai, şi chiar de Polonia, în Cehoslovacia nivelul de trai era foarte jos, proiectele economice ale lui Novotny erau aberaţii. Societatea cehoslovacă era de-a dreptul frustrată. Gândiţi-vă că vorbim de Cehoslovacia, statul central-european care în perioada interbelică a cunoscut o înflorire extraordinară. Era ca nivel de trai, ca prestaţie internaţională, peste Ungaria, peste Polonia, iar dintr-o dată în perioada comunistă, decizii aberante au aşezat-o foarte jos. Presiunea publică, scriitorii, nu mai puteai să pui capacul pe opinia publică, presiunea publică obligă în ianuarie 1968 la o schimbare, în locul lui Novotny vine Dubcek”, spune Armand Goșu.
Atunci când încuvinţase înlocuirea lui Novotny, liderul sovietic Brejnev nu prevăzuse însă ce schimbări vor avea loc la Praga.
„Asistăm la pierderea monopolului politic şi la reapariţia partidelor concurente, se pune în pericol economia planificată comunistă deţinută de stat, se pune în pericol apartenenţa la Tratatul de la Varşovia, iar Cehoslovacia, în planurile strategice sovietice, nu avea nimic de-a face cu România, Cehoslovacia făcea parte din nucleul dur al Pactului, nucleu pe care se baza dispozitivul european de securitate ale URSS, alături de Polonia şi RDG”, spune Cosmin Popa.
În două rânduri, la Dresda şi Bratislava, liderii din statele comuniste, în frunte cu Brejnev se întâlnesc să discute problema cehoslovacă în prezenţa reformatorului Dubcek. Îngrijoraţi, liderii din Polonia şi Germania de Est îi ceruseră lui Brejnev să intervină.
„Presiunea pe care o puneau Germania Democrată şi Polonia asupra lui Brejnev ca să intervină. Deja ce se întâmpla la Praga începuse să fie urmărit cu foarte mare atenţie de intelectualitatea din aceste ţări. Şi liderii din aceste ţări, comuniştii se temeau ca nu cumva să nu existe o altă primăvară la Berlin, la Varşovia, la Sofia şi alta la Bucureşti. Ei au început, mai puţin Ceauşescu, după întâlnirea de la Bratislava din 3 august, când părea că lucrurile se calmează, ei au continuat presiunile, la rândul său Dubcek nu a făcut nici un pas înapoi în a restrânge aria reformelor. Aşa că a fost aproape inevitabilă la 20-21 august, noaptea aceea, intervenţia celor cinci state ale Pactului de la Varşovia, intervenţia armată din Cehoslovacia”, spune Armand Goșu.
Mobilizarea trupelor din Ungaria, Polonia, RDG, Bulgaria şi URSS a stârnit spaimă inclusiv în ţările invadatoare. Doctorandul Mircea Druc aflat în vacanţă de nuntă în Basarabia a simţit direct efectele doctrinei Brejnev, adică a intervenţiei militare în interesul comunismului.
„Da, în ziua nunţii mele cu soţia mea. Ne-am căsătorit la Moscova şi am venit să facem nuntă în sat şi am planificat-o în august, şi când colo satul se boceşte, lumea plânge, ce se întâmplă, e război. Toţi bărbaţii au fost chemaţi la Pravlenia, adică la cârmuirea colhozului, cu maşini cu tot, mobilizare totală. V-au stricat nunta! Ce nuntă, au stricat totul! Mama se bocea că e război. Lumea pricepea că e război. Uite războiul! Au venit femeile bocind, adică a mai venit cineva, adică fuseseră luaţi bărbaţii, ele au venit să întrebe of, Doamne, ce se întâmplă!? Tot cei care făceau parte din districtul Armatei XIV adică Crimeea, regiunea Odessa şi Republica Moldova, acesta fiind flancul sudic care trebuia să lupte alături de frraţii români şi bulgarisă se bată cu flancul sudic al Nato, cu Grecia şi Turcia, trebuia să intrăm ca în brânză, să lovim în burtă Spania, Italia. Cu mâncarea pe masă, o nuntă deteriorată. A fost jumatate de nuntă, tristă. Şi ştiam că a doua zi începe războiul”, povestește Mircea Druc.
În Republica Socialistă Sovietică Moldoveneasscă, panica era cu atât mai mare cu cât între 1950 şi 1952, Leonid Brejnev fusese prim-secretar la Chişinău şi atunci avusese loc ultimul mare val stalinist de deportări. Basarabenii nu se aşteptau la nimic bun de la urmaşul lui Hruşciov.
„Ceea ce aduce în plus perioada lui Brejnev este o rafinare a formelor represiunii şi apare această coerciţie medicală. Practic, internarea disidenţilor în spitale psihiatrice sub pretextul unor diagnostice false, dar care aveau o bază legală foarte precisă. Şi anume: o lege care aproape eticheta, aproape diagnostica cu diverse diagnostice psihiatrice pe toţi opozanţii regimului din Uniunea Sovietică. Practic s-a petrecut o suprapunere între noţiunea de bolnav psihic şi opozant. Iar acest lucru se acutizează după semnarea tratatului de la Helsinki când are loc o explozie a mişcării disidente în Uniunea Sovietică”, spune Cosmin Popa.
Dacă nu erai convenabil, era foarte uşor. Era de ajuns să fie personalitate puţin acentuată, nu revoltă adevărată, dar dacă erai axat pe critica socială, pe dreptate socială, puteau să te interneze şi să spună că eşti nebun.
Reprimarea în spitalele de psihiatrie s-a acutizat după ce URSS a semnat în 1975 acordurile de la Helsinki. Avide de legitimitate şi prestigiu, ţările comuniste au semnat nu numai pentru reconfirmarea graniţelor şi a regimurilor instalate duop 1945, ci şi pentru respectarea drepturilor omului.
„Privit din pespectiva contemporanului cu evenimentele, statele comuniste primeau ce aveau, pentru că pacea de la Paris le confirmase aceste rezultate, non-intervenţia americană îşi făcuse efectele în 56, 68 şi cu ocazia altor evenimente, însă ceea ce au primit în plus statele comuniste şi în primul rând Uniunea Sovietică a fost impresia că sunt tratate ca fiind egalele statelor occidentale şi în primul rând ale Statelor Unite ale Americii. Iar acest factor psihologic extrem de important a funcţionat şi i-a determinat să plătescă acest preţ al seminţelor liberalizării interne pe care le-au aruncat ei înşişi în propriul sistem odată cu semnarea acordului de la Helsinki”, spune Cosmin Popa.
Brejnev parcursese în relaţia cu Vestul un drum lung. Excluderea războiului atomic şi concurenţa Chinei l-au făcut pe Brejnev să se întâlnească succesiv cu preşedinţii americani Ford, Carter şi Nixon şi să semneze limitări ale armamentului.
Ieşirea Franţei din NATO în 1966 l-a adus pe Charles de Gaulle la Moscova, iar venirea la putere a social-democratului Willy Brandt în Germania Federală a dus la destinderea relaţiilor cu Bonn-ul. URSS se modernizează în ani 70 cu tehnologie din Vest şi nu îşi mai permite excese represive în văzul lumii. Astfel după ce în 1973, Arhipelagul Gulag a lui Alexandr Soljenițîn este publicat în Occident, autorul este exilat, dar nu închis. Iar după Helsinki, disidenţa se înmulţeşte şi în URSS, inclusiv la Moscova şi Sankt-Petersburg, dar şi în Cehoslovacia sau Polonia.
„În primul rând puteai să citeşti ceva din samisdat, puteai să te întâlneşti la o pădure, unde nu te aude nimeni, să împărășești chestii de astea, puteai să afli că cutare artist nu a primit viză de emigrare în Israel, se organizează cursuri de ivrit, sau vrei să citeşti ce a scris Soljenițîn, da, vreau să citesc, vrei să citeşti cutare, chestii de astea”, spune Mircea Druc.
Efervescenţa contestatară care a marcat finalul epocii Brejnev nu s-a simţit la Bucureşti. Prinsă în plasa naţional-comunismului perfecţionat de Ceauşescu prin neintervenţia în Cehoslovacia în 1968 şi cultul personalităţii, România rămâne departe de acest val. Abia după 1989, românii încep să recupereze decalajul.
- Etichete:
- urss
- video
- reforme
- campanie digi24
- nomenclatura
- hrusciov
- leonid brejnev
- 1980 anul care a schimbat lumea
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News