Din|interior. Marii compozitori ai României și relația lor cu Securitatea
Au trecut mai mult de 50 de ani de când România a devenit aliata URSS și mai multi oameni de cultură s-au lăsat folosiți de noul regim împotriva convingerilor lor de până atunci. Câțiva însă au avut puterea să se opună politicienilor și Securității. Adevărul despre aşa-zisele colaborări ale compozitorilor români cu sistemul comunist a fost aflat de curând, după desecretizarea arhivelor CNSAS. Cum au răspuns George Enescu, Mihail Jora sau Constantin Sillvestri, trei muzicieni renumiți în toate orchestrele lumii, încercării comuniștilor de a-i bolșeviza?
Ladislau Csendes este muzicolog și membru în Colegiul CNSAS, a cercetat dosarul SIE deschis pe numele lui George Enescu și a reușit să contureze contextul politic în care renumitul compozitor român a părăsit România: „Era pur și simplu o degringoladă pentru un muzician, chiar genial fiind. Dați-vă seama că Stalin l-a decorat pe Regele Mihai. Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej erau în guvernele lui Rădescu și cele ulterioare, Petru Groza părea o soluție de compromis. Practic toți oamenii de cultură ai epocii au făcut parte din ARLUS. Cam asta era situația."
Asociația Română pentru Strângerea Relațiilor cu Uniunea Sovietică era ideea câtorva intelectuali remarcabili ai epocii. Academicianul C.I.Parhon devine președintele ARLUS la sfârșitul lui 1944, iar în scurt timp nume cunoscute din lumea culturală bucureșteană apar pe listele acestei asociații: Mihail Sadoveanu, Iorgu Iordan, matematicianul I. Stoilov. Practic noul regim politic încerca să se legitimeze folosindu-se de nume consacrate. „Dintr-odată, arta nu mai trebuia să oglindească decât realizările pe care le avea partidul, trebuia să devină un instrument de propagandă. Arta nu trebuia să aibă decât un rol mobilizator", susține Ioana -Voicu Arnăuțoiu, muzician și cercetător CNSAS.
George Enescu, renumit violonist, dirijor și compozitor nu putea scăpa încercărilor politicienilor și Securității de a fi atras de partea noii ideologii. Lui i s-au adăugat - compozitor, dirijor și pedagog respectat în toate mediile artistice din România, dar și mai tânărul Constantin Silvestri, ale cărui nonconformism și inovație l-au făcut și admirat, dar și temut.
Cum a încercat Securitatea și mai cu seamă cum s-au repercutat aceste încercări asupra vieții și creației acestor muzicieni geniali?
În septembrie 1944 George Enescu susţinea un concert pentru generalii Armatei roşii. Şase zile - atât a durat libertatea de expresie după ce România a devenit aliatul URSS-ului, în august 1944. La sfârşitul acelei luni a început prigoana. În mai puţin de un an toate publicaţiile aveau să capete o singură culoare politică. Artişti, scriitori, oameni de ştiinţă şi ziarişti, cu toţii erau obligaţi să-şi declare loialitatea faţă de noul regim. Cine refuza era exclus din instituţiile publice, interzis sau arestat.
Câteva repere istorice
- 27 septembrie 1944 - decret privind epurările în presă
Ioana Rațiu Răileanu: „A fost atacat ca toţi ceilalţi ca duşman al poporului, colaboraționist, că dirija compoziţii germane, că a făcut concerte în Germania, deci l-au limojat…i-au pus pe uşa că nu mai poate intra şi că nu mai avea dreptul să dirijeze pe viaţă”.
- 15 octombrie 1944 - apar Sindicatul Unic al Ziariştilor şi Comisia de Epurare condusă de Emil Socor. Gazetarul era tatăl compozitorului Matei Socor, cel care avea să semneze muzica pentru cele două imnuri naţionale. Matei Socor fusese salvat de prigoana mareşalului Antonescu de intervenţia a doi artişti celebri.
Ladislau Csendes: „George Enescu şi Mihail Jora au semnat un memoriu pentru el atunci când el a fost arestat şi deţinut într-un lagăr, comunist fiind, şi după această perioada de glorie a lui a căzut într-un soi de dizgraţie”.
- 12 noiembrie 1944 - apare ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Relaţiilor cu Uniunea Sovietică). Academicianul C.I. Parhon era preşedinte. Membri: Mihail Sadoveanu, matematicianul I. Stoilov.
Nicolae Iorga este interzis. Lui i se adaugă Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, PP Panaitescu.
În mai 1945 primul lot de ziarişti, numiţi criminali de război, ajunge în boxa acuzaţilor. În scurt timp, Tribunalul Poporului avea să dea sentinţele: cinci condamnări la moarte. În câţiva ani, comuniştii au eliminat toţi intelectualii incomozi: Blaga, Noica, Pillat, Vladimir Streinu. Securitatea, la acel moment denumită Siguranţa Statului, a racolat agenţi pentru a-şi duce la îndeplinire acest plan. Ziariştii aserviţi regimului îşi acuzau foştii colegi şi cereau pedepse aspre pentru cei transformaţi peste noapte în duşmani ai poporului.
Ioana Rațiu: „Tata a fost unul dintre ei. I s-a tăiat capul între 40 şi 47, i s-au dat onorurile în '54 până când a murit. De asmenea, Jora, care a fost decapitat, şi Paul Constantinescu şi după aceea au fost recunoscuţi. Ei în special, pentru că ei reprezentau clasa de dinainte”.
Ioana Raţiu Răileanu este fiica lui George Georgescu, unul dintre cei mai longevivi dirijori ai României. Războiul împotriva Rusiei l-a prins pe Georgescu în funcţia de director al Filarmonicii. Iar această poziţie avea să-l coste scump. Acuzat că a primit o medalie de onoare din partea Germaniei, Georgescu a primit interdicţie de a mai lucra. Cel care intervenit pentru reabilitarea numelui lui a fost chiar George Enescu.
Ioana Rațiu: „Când a plecat din România, în 46, el spus: dacă vreţi să continuaţi să aveţi muzică de calitate reluaţi-I, daţi-i posibilitatea lui Georgescu să dirijeze. Or în 47, după ce a plecat Enescu, tata a putut să dirijeze, dar la radio, şi a dat şi câteva concerte la Ateneu. Şi a putut să plece în străinătate”.
George Enescu
George Enescu este personajul simbol al muzicii româneşti: absolvent cum laude al Conservatorului din Viena şi Paris, dirijor la 18 ani al propriei sale compoziţii pe scena Ateneului român. A fost protejatul reginei Elisabeta şi mentorul violonistului Yehudi Menuhin. Enescu a fost în egală măsură iubit pentru talentul cu care dirija sau interpreta la vioara, dar şi pentru creaţiile lui renumite: rapsodiile, suitele sau opera Oedip.
Un personaj deosebit de influent în toate regimurile politice care au condus România, recunoscut în întreaga lume şi ambasador cultural al ţării noastre, George Enescu şi-a folosit numele pentru a salva artişti şi în vremea dictaturii lui Carol al II-lea şi a mareşalului Antonescu.
Ioana Rațiu: „George Enescu a fost un om extraordinar. Un adevărat…şi un sfânt şi un om pentru care muzică era totul. El trăia cu muzică, aşa că…a făcut anumite. Bun, s-a dus la Moscova, a devenit membru al ARLUS. Și ce? Nu a făcut asta cred din mare convingere”.
Ladislau Csendes: „La plecarea lui Enescu, a fost pur şi simplu o degringoladă pentru un muzician, chiar genial fiind daţi-vă sema că Stalin l-a decorat pe regele Mihai. Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej erau în guvernele lui Rădescu şi cele ulterioare, Petru Groza părea o soluţie de compromis. Practic, toţi oamenii de cultură ai epocii au făcut parte din ARLUS. Jdanov dicta cum să fie cultura. Cam asta era situaţia”.
Schimbarea de regim, din anul 1944, l-a prins pe Enescu în România. Era căsătorit cu Maria Cantacuzino, moştenitoarea, în urma unei căsătorii anterioare, a Casei cu Lei din Calea Victoriei. Locuiau împreună în casa mică din spatele muzeului care astăzi îi poartă numele. Doi ani a rezistat muzicianul în România comunistă. În toamna lui '46, înainte de alegeri, Enescu şi soţia lui au plecat într-un turneu în SUA. Nu s-au mai întors niciodată în ţară.
Ladislau Csendes: „S-a creat o anumită ambiguiate în acest sens şi această ambiguitate a împărţit diaspora românească, bunăoară cea de la Paris. Cei din aşa-numita colonie democratică au considerat că George Enescu a rămas la Paris pur şi simplu, cei din exil au vrut să-l determine să ia atitudine tranşantă faţă de regim. George Enescu n-a luat o astfel de poziţie, în schimb nu s-a întors nicodată acasă”.
Dosarul care se află acum la CNSAS a fost întocmit de Serviciul de Informaţii Externe. A fost deschis în noaptea morţii muzicianului: 5 mai 1955. Dosarul conţine note informative şi rapoarte ce detaliază felul în care Securitatea a încercat să-l atragă pe Enescu de partea comuniştilor. Nu a reuşit.
Ladislau Csendes: „Dosarul Enache - acesta era numele de cod al dosarului, numele de obiectiv a rămas numai sub formă de microfilm”.
Ioana Arnăuțoiu: „Sunt o serie de documente care ne arată cum a decurs exilul lui. O sursă foarte importantă sunt scrisorile lui Corneliu Bedițeanu, să spunem secretarul lui, în fine, omul care a plecat cu el şi cu Maria Enescu din ţară, scrisorile lui către Romeo Drăghici”.
Corneliu Bedițeanu şi Romeo Drăghici erau doi dintre oamenii de încredere ai muzicianului. Amândoi au fost colaboratori ai Securităţii. Corneliu Bedițeanu locuia în Eleveţia şi se ocupa îndeaproape de treburile administrative ale lui Enescu la Paris, în timp de Romeo Drăghici, care se mutase în casa mică din Calea Victoriei, se ocupa de afacerile rămase nerezolvate în ţară.
Casa cu Lei din Bucureşti, vila de la Tescani şi cea din Sinaia au fost donate statului român, împreună cu o sumă de bani pentru întreţinere. Toate urmau să fie puse la dispoziţia artiştilor. În schimb, ani la rândul comuniştii au ignorat testamentul lui Enescu. Asta până când tovarăşii au înţeles că un muzeu Enescu deschis în Casa cu Lei l-ar putea măguli pe muzician şi l-ar putea convinge să se întoarcă în ţară.
Ladislau Csendes: „A existat o dorinţă de legitimare a regimului foarte ciudată. Bunăoară, a existat un plan de aducere forţată în ţară a lui Enescu. Au fost puşi nişte bani la dispoziţia lui Corneliu Bedițieanu, secretar, impresar al lui George Enescu, în fond un colaborator al regimului care, în schimbul unei sume de bani şi avantaje de altă natură, a marşat la o astfel de colaborare încercând să-l determine pe Enescu, aflat pe patul de suferinţă deja, grav bolnav şi în condiţii destul de grele trăitor la Paris, acest Bedițeanu încerca să răspundă comenzilor din ţară care voiau neapărat să-l aducă acasă pe George Enescu, chiar să-l sărbătorească la un moment dat şi să-l determine să participe la prima săptămână a muzicii româneşti. Nu s-a reuşit. George Enescu însuşi s-a delimitat de această tentativă”.
Mai mult decât atât, Securitatea a creat un curent de opinie favorabil pentru readucerea muzicianului în ţară. Cei mai apropiaţi prieteni ai maestrului, chiar Mihail Jora, neştiind de planul autorităţilor, îl imploră pe artist să revină în România. Petru Groza îi trimite o invitaţie specială lui Enescu. Pe toate însă muzicianul le respinge elegant. Diaspora română de la Paris află intenţia Securităţii şi publică articole în care îl acuză pe Enescu de colaborare cu regimul. În plus, autorităţile franceze îl ameninţă cu retragerera dreptului de şedere.
Ladislau Csendes: „Dacă ne uităm în documentele declasificate de SIE pe care le-am publicat, ele arată că la un moment dat el a fost ameninţat de Departamentul francez de Securitate cu retragerea dreptului de şedere atunci când s-a aflat că autorităţile RPR vor să politizeze aducerea lui acasă”.
În octombrie 1946 lui George Enescu i se propune să candideze pentru un post de deputat din partea Blocului Partidelor Democrate. Se află în Statele Unite. Răspunsul lui Enescu se află în dosarul SIE: Ca omagiu pentru MS Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră accept a figura pe liste, DIN AFARĂ de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi că nu iau nici o obligaţie pe terenul politic.
Alegerile din 1946 l-au desemnat deputat, însă Enescu se afla deja la Paris.
Ladislau Csendes: „Probabil că dacă istoria ar fi fost altfel, s-ar fi întors şi el. În acea perioadă, ştiţi foarte bine că se spera ca Occidentul să aibă tăria de a influenţa evenimentele din Europa de Est în aşa-zisele ţări satelit ale URSS. Ei bine, nu a fost să fie, după moartea lui George Enescu, revoluţiile din Polonia şi Ungaria au aratat că Occcidentul nu are posibilitatea să intervină în această zonă geopolitică şi ca atare desigur nu poţi să-i ceri nici lui George Enescu să se întoarcă acasă în aceste condiţii.”
Ioana Raţiu-Răileanu: „Știu că o ducea financiar foarte prost. Stătea într-un mic hotel, era bolnav, ducea lipsuri. Şi pentru un om atât de mare, să ştii aceste lucruri este extreme de trist. Pentru că a fost nu numai un mare compositor, un om iluminat, a fost şi un iluminat, dar a fost şi un extraordinar violinist. Şi dirijor şi aşa… şi…e trist să ştii că aşa omanei sfârşesc în sărăcie. Dar uită-te. Post-mortem se face totul pentru ca el să aibă locul pe care îl merită.
Ladislau Csendes: „George Enescu nu a făcut nici un compromis în ceea ce priveşte creaţia. Chiar într-unul din documentele pe care le-am publicat, un şef al spionajului, al poliâiei politice, notează în rezoluţie că Enescu este prea independent ca să primească sfaturi cum să compună. El nici măcar titluri nu dădea de felul acesta, de compromis, nicidecum nu s-a lăsat folosit bunăoară în sensul în care Şostakovici s-a lăsat folosit.
Prins între o diasporă care îi cerea o declaraţie fermă împotriva comuniştilor şi încercările regimului de a se folosi de notorietatea lui, Enescu se stinge sărac şi bolnav, aflat în exil în Franţa. Rămăşiţele lui nu au fost expatriate nici până acum.
Constantin Silvestri
În anul 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, un tânăr dirijor şi compozitor român primeşte o invitaţie neaşteptată din partea Filarmonicii din Londra. La scurt timp, renumita casă de discuri EMI îi propune să facă o înregistrare.
Ioana Voicu Arnăuțoiu: „Se întâmplă un lucru extraordinar în destinul lui în 1956 când, la unul din concertele lui de la Bucureşti, este văzut de un cronicar din Marea Britanie, Malcolm Reymond, care are un asemenea simț a ceea ce aude şi ceea ce vede în dirijorul Silvestri, că are cu el o discuţie în care îi spune părerea lui despre cum a fost concertul, despre cum a dirijat, dar face un lucru formidabil: are curajul să îl propună Filarmonicii din Londra, să îl invite să dirijeze.
Un bărbat elegant şi un colecţionar de artă înrăit, Constantin Silvestri a uluit publicul londonez. Dirijorul şi pianistul Iosif Prunner este nepotul dirijorului.
Iosif Prunner: „Când a plecat el aveam 3 ani. Greu să vă spun dacă aveam o amintire cu el personală. Aşa, zidurile Ateneului şi pe toţi cei pe care i-am cunsocut, ei, mi-a spus foarte multe dincolo de ceea ce ştiu din familie. (...) Era un om care muncea cam 18 ore pe zi. Nu avea răgaz nicodată, compunea, lucra, învăţa foarte mult. A predat de-a lungul timpului şi la Conservator, aşa se numea atunci Universitatea de Muzică, zece ani a condus catedra de dirijat.
În anul 1953 Constantin Silvestri i-a urmat lui George Georgescu la conducerea Filarmonicii, dar a fost înlocuit de acesta trei ani mai târziu. George Georgescu, exclus din Filarmonica în anul 1944 şi cu interdicţia totală de a mai dirija, a fost reabilitat de regimul de la Bucureşti în anul 1956. Cronicarii vremii l-au văzut întotdeauna în dispută cu Constantin Silvestri.
Ioana Rațiu: „Costi, cum îl numeam…îmi pare bine că vorbesc de el, pentru că era un mare, mare dirijor. Dar total ziua şi noaptea, cu tata, gurile rele vorbeau că tata cu Silvestri se urau, că tata nu-l lasă să dirijeze, nu știu cine le-a inventat. Pot să spun că el venea foarte des la noi acasă, că era…mie-mi plăcea foarte mult de el, era glumeţ, spunea lucruri gogonate, îi plăcea să umfle lucrurile, avea o nevastă foarte draguță, Viorica, îi plăcea să pescuiască şi aşa tata, că tata voiaja mai mult decât el, îi plăcea să-i aducă undiţe şi tot felul de obiecte…Fuma tot timpul, era nervos”.
În vreme ce George Georgescu visa să realizeze integrala operei lui Beethoven, Silvestri îşi dorea să pună în scenă Oedip-ul lui Enescu.
Ioana Rațiu: „George Georgescu era atras de lucările foarte ample, corale şi simfonice, îi plăceau mai mult, era atras de operele puţin eroice, virile, un Strauss cu Sifonia Domestică, Simfonia Alpilor, şi tata lăsa orchestra liberă. El urmarea linia principala a unei bucăţi musicale. Ce este construcţia, suflul general. Un tip că Celibidache, un tip că Silvestri sau Barenboim…totul e organizat. Un tip ca Zubin Mehta lasă şi el libertate. Sunt tipuri diferite. Ce importă pentru public este efectul final”.
Horia Andreescu: „Constantin Silvetstri a fost unul dintre marii dirijori ai muzicii române. Avea o forţă de transmitere, o capacitate de a clarifica, ilumina lucrările aşa cum probabil că şi le doreau compozitorii şi care electrizau publicul, cronicile şi sigur că acest lucur a născut invidii”.
Silvestri avea 40 de ani când a fost numit director la Filarmonică şi în mai puţin de cinci ani avea să îşi construiască o carieră internaţională spectaculoasă.
Ladislau Csendes: „Este o personalitate foarte interesantă, complexă, este şi compozitor, atunci când Jora era criticat pentru formalism, el a fost criticat pentru compoziţiile sale atonale, aşa numitele cacofonii, cum spuneau oamenii puternici ai epocii. Ca dirijor a făcut o carieră foarte importantă şi înainte de plecarea din ţară. A fost dirijorul marilor orchestre bucureştene, a fost la Operă, la Radio, la Filarmonică, o perioadă de timp l-a înlocuit pe George Georgescu şi după plecare a colaborat cu cele mai mari orchestre ale lumii în special în zona anglo-saxonă”.
Anul 1958 rămâne unul de referinţă pentru scenă muzicală din România. La doi ani de la moartea lui George Enescu, Gheorghiu-Dej ia o decizie neaşteptată: inaugurează un festival internaţional, în memoria compozitorului, la care îi aşteaptă pe cei mai cunoscuţi muzicieni ai momentului.
Directorul festivalului este numit George Georgescu. Îşi începuse studiile muzicale la 9 ani în România şi la numai 18 ani dirija Filarmonica din Berlin. Era prieten apropiat cu Richard Strauss, iar cu majoritatea muzicienilor din Europa colaborase deja. Era, cu alte cuvinte, singurul om care putea să convingă nume mari din lumea muzicală să concerteze într-o ţară comunistă.
Oana Rațiu-Răileanu: „A fost un eveniment extraordinar. De ce? Graţie notorietăţii lui George Enescu, a dragostei pe care şi el o avea din partea muzicienilor timpului, dar şi a prietenilor importanţi pe care tata şi i-a făcut, a putut să aducă oamenii cei mai fini. Pentru un Bucureşti, anii 58, să aduci un şir John Barbirolli, un Claudio Arau, Shering, un Yehudi Menuhin, Oistrah mai fusese, Nadia Boulanger care era totul profesorilor la Paris şi programul a fost ceva…o deschidere enormă. Spre Occident, spre Europa”.
De fapt, comuniştii voiau să demonstreze Occidentului că România era o ţară liberă, normală, relaxată, în care chiar şi artiştii burghezi şi imperialişti se pot exprimă. Bucureştiul să redevină oraşul european din perioada interbelică.
Iosif Prunner: „Ce vedeţi dvs la Festivalul Enescu nu ca orchestre, ca dirijori şi solişti, era atunci în juma' de stagiune. Hai să zicem într-o stagiune. Într-o stagiune te trezeai cu Ravel, nu era el mare dirjor, dar era o mare personalitate, Stravinski, Richard Strauss. Stravinski şi Richard Strauss au fost la noi în casă, la bunică-miu. Ravel a dormit la un impresar, Jaques Bratin. Arthur Rubinstein, Wilhelm Kempff, copilul minune Yehudi Menuhin, deci ăştia îşi permiteau să vină în cadrul stagiunii. Noi acum aşteptăm să vină Festivalul Enescu şi ne uităm la ăştia: mă, când or veni? dacă vin? dacă renunţă? Nu! Unii au venit şi de două ori”.
În anul 1958 este pusă în scenă, la Bucureşti, în prima audiţie, opera magistrală a lui Enescu, „Oedip”. Dirijorul ales a fost Constantin Silvestri. Îşi închipuia că avea să fie momentul esenţial al carierei sale. Dar n-a fost deloc aşa.
Ioana Rațiu-Răileanu: „El adora această opera şi pentru el era ceva extrem de important că s-o dirijeze. Şi tot acest Gheorghiu-Dej, cu Atanasie Joja, care era ministrul Culturii pe atunci, au venit la repetiţia generală. Şi probabil consilierii i-au explicat că în textul lui Sofocle sunt aluzii mult prea mistice. Şi atunci trebuie să taie!”
Ioana Voicu Arnăuțoiu: „În cazul unei opere nu tai numai vorbele, numai textul. Când tai, tai şi muzica. Oameiii ăştia muncisera luni de zile ca să înveţe o operă de o complexitate uriaşă (...) Silvestri era absolut disperat. Nu ştia cum se pot scoate lucrurile astea din operaă în aşa fel încât oamenii să mai ştie cum să lege, ce să cânte după ce se taie din text şi din muzică”.
Ladislau Csendes: „Ce anume a constituit acel declic după premiera operei Oedip în limba română, în 1958, eu cred că faptul că nu i s-a dat paşaportul la vreme, nu i s-a permis să plece la un concert în Israel, faptul că Petru Groza, în grija căruia Enescu îl lăsase, a murit în 1958 şi nu mi se pare întâmplător nici faptul că tot aşa, la Washingron, tot aşa, în 1958, venind de la un concert şi plecând spre o altă orchestră să dirijeze s-a oprit la reprezentanța ţării noastre de la ONU, la tovarășul Macovescu, la tovarășul Brucan şi i-a anunțat că el nu mai are de gând a se întoarcă în ţară”
Un documentar realizat în 1960, despre prima ediţie a festivalului, nici măcar nu pomeneşte de Constantin Silvestri. Şi asta pentru că dirijorul era deja la Londra. A plecat din ţară cu un portofel cu timbre scumpe şi rare şi nu s-a mai întors niciodată. În România, au rămas soţia şi mama lui, dar şi o casă plină de opere de artă.
Ioana Voicu Arnăuțoiu: „În casa lui este introdus un chiriaş, care este de fapt un agent. O scrisoare a Vioricăi Silvestri ne şi devoalează numele real. El apare tot timpul Marin Ionescu, probabil nume de cod. Întâi sunt inventariate tablourile, pe urmă sunt vândute colecţiile de timbre. Era un filatelist împătimit. Avea o colecţie de peste 15.000 de timbre. Pur şi simpu îi sunt vândute la consignaţia ca pe orice obiect. Toate obiectele de artă sunt sigilate şi puse în două camere în apartamentul lui. Rapoarte ale securităţii dovedesc că de fapt se intră, inclusiv atunci când înalţi demnitari români erau interesați de obiecte de artă şi doreau să viziteze aceste două camere”.
Arhiva desecretizată, care se află astăzi la CNSAS, conţine două dosare ale lui Silvestri. Nimeni însă nu poate spune cu certitudine dacă acestea sunt singurele care s-au întocmit pe numele dirijorului.
Ladislau Csendes: „Silvestri nu are un dosar de urmărire. Are un dosar penal şi unul, ca şi George Enescu, de SIE. Adică serviicile secrete, după plecarea lui sau cu ocazia ieșirilor permise pentru concert, deci când a fost cu deiferite ocazii, la Londra, la Berlin, la Berna, securiştii epocii desigur au punctat anumite lucruri în legătură cu comportamentului lui, atitudinea și desigur că şi la Jora nu au uitat să puncteze că nici lui nu îi plăcea să i se spună tovarăşe”.
Mihail Jora
Ioana Rațiu: „Mihail Jora a fost un mare domn. Întâi să spun ce ştiu. Îl vedeam la Sinaia. Era înalt, slab, avea un baston. Era de-o eleganță…Eleganța privirii, respectul pentru celălalt, frumos îmbrăcat tot timpul, soţia lui era distinsă. Era un om distins. Dar era un om bun, drept, curajos”
Mihail Jora este compozitor, dirijor, întemeietorul şcolii de balet din România, pedagogul celor mai cunoscuţi muzicieni români. Era văr cu George Enescu şi rudă cu Maria Cantacuzino. Rănit în Primul Război Mondial şi cu o uşoară infirmitate, Jora a fost apreciat pentru atitudinea şi caracterul său.
Ioana Rațiu: „El a avut curajul să spună ce gândeşte. Şi a fost dat la o parte mult timp”.
Horia Andreescu: „În 1947, în decembrie, după ce regele Mihai a trebuit să plece din ţară, nouă conducere a ţării a venit şi la Conservator, se pare, sau au fost chemaţi profesorii ca să depună jurământ faţă de noua orânduire. La care Mihail Jora a propus să se ţină un moment de reculegere în memoria regelui care a trebuit să părăsească ţara.
Ioana Voicu Arnăuțoiu: „Într-o primă perioada, Jora a fost pur şi simplu înlăturat din viaţa muzicală. nu a mai fost profesor la Conservator, atunci când în 1948 s-a constituit Uniunea Compozitorilor pentru că el a refuzat să depună o cerere prin care să i se aprobe să facă parte din nouă uniune considerând că este memrbu fondator al societății compozitorilor şi era absolut dreptul lui să facă parte din Uniunea Compozitorilor, nu a mai făcut parte nici din Uniunea Conservatorilor. Deci a fost practic scos din peisajul muzicii româneşti, însă dosarul lui ne arată că era vizitat de foştii lui studenţi”.
Soţia sa, Lili, era sora lui Grigore Gafencu, fostul ambasador al României la Moscova, exilat la Paris. În anul 1952 este arestată în miez de noapte, judecată în grabă, condamnată şi trimisă la Canal. Dosarul de urmărire arată suferinţa compozitorului în anii în care soţia lui a fost închisă, dar notează şi părerile lui Jora faţă de regimul comunist.
După moartea lui Grigore Gafencu urmărirea lui Jora încetează, iar dosarul este închis. O notă autobiografică semnată în anul 1953 demonstrează faptul că Securitatea nu l-a speriat pe Jora: „Aceasta este a patra autobografie pe care o semnez şi sper să fie ultima!
Mihail Jora, George Enescu, Constantin Silvestri şi George Georgescu sunt muzicienii care nu au acceptat să facă niciun compromis profesional, în cea mai neagră perioadă din istoria României. Şi-au asumat mereu consecinţele. Serviciile de informaţii însă i-au urmărit pas cu pas, nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor.
Regimul politic de după 1944 a reuşit în cele din urmă să se legitimeze, folosind numele unor intelectuali consacraţi: Mihail Sadoveanu, Parhon, matematicianul I. Stoilov, Iorgu Iordan.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
