Video De ce este Rusia „nefericită”? Cercetătorul Luigi Bambulea explică mentalitatea din spatele deciziilor Moscovei
Cei care sunt preocupaţi de înţelegerea mentalităţi ruse apelează adesea la cărţi, scrise de ruşi şi de străini, în speranța că vor desluși, măcar în parte, cum funcţionează puterea în Rusia. Schimbările faţă de vremea ţarilor sunt aproape insesizabile. Liderul, indiferent de ce titlu poartă, are drepturi asupra oricui, instituţie sau popor. Cei care îndrăznesc să critice puterea sfârşesc prost. Ruşii consideră că sunt speciali, o naţie fundamental diferită de toate celelalte şi cred că au o misiune mesianică să domine lumea. Luigi Bambulea este cercetător la Muzeul Literaturii Române şi analizează, într-un interviu pentru Digi24, câteva dintre subtilităţile culturii ruse, ca să vedem de ce istoria contează enorm în deciziile pe care le ia astăzi Putin în războiul din Ucraina.
Slavofilia, baza puterii în Rusia
Cristina Cileacu: Vrem să înțelegem cum funcționează puterea în Rusia și aș deschide discuția cu conceptul de slavofilie, care nu poate fi contrazis. Avem exemplul filosofului Piotr Ceaadaev, care a îndrăznit să scrie, a îndrăznit să se ia de temelia acestei măreții ruse, de slavofilie, și a fost considerat nebun, nu patriot. De ce conducătorii ruși nu acceptă această variantă?
Luigi Bambulea, cercetător la Muzeul Literaturii: Ceaadaev, este adevărat, a avut o poziție să spunem particulară cu privire la identitatea rusă, la rusitate. Însă pe de altă parte, el era adeptul unei idei mesianice. El spune și este literală această referință, el spune că noi facem parte din acele popoare alese care au misiunea de a da o lecție importantă umanității. Și, spune el, misiunea noastră deja a început în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Este adevărat că el face parte dintre spiritele lucide, ca să mă exprim astfel. De ce însă în secolul al XIX lea Ceaadaiev a avut probleme reale cu autoritatea oficială? Este pentru că, într-adevăr, avea o abordare critică privitoare la slavitate, la slavofilie, la panslavism. Mai precis, în contemporaneitatea lui Ceadaev, Homiakov este cel care a elaborat această teorie a existenței a două mari ramuri de popoare în leagănul umanității, și anume cuşiții, spune el, respectiv iranienii. Nu ne gândim la Iranul contemporan.
Cușiiții, care ar fi părinții, protopărinții, popoarelor africane şi iranienii care ar fi protopărinții celorlalte popoare. Rușii se înscriu în familia popoarelor iraniene și sunt suma iranităţii. Iranienii sunt popoare prin excelență spirituale, spune Homiakov, în timp ce cuşiţii sunt popoare prin excelență materiale. Grecia antică ar fi o sinteză a acestor două direcții. Roma ar fi prin excelență cuşită, adică materialistă, de aici și Occidentul materialist, iar Rusia reprezintă apogeul spiritului iranic, ca să nu spunem iranian, adică apogeul spiritului, suma spiritului prin excelență contemplativ.
De fapt slavofilia, vedeți, are în originile sale intelectuale o idee de tip rasial. De aceea este inactuală și de aceea Occidentul are dificultăți în a înțelege, în a concepe, în a percepe și în a asimila ceea ce am putea numi alteritatea rusă, adică un model de gândire, de umanitate, de spiritualitate, de identitate, de autoînțelegere foarte diferit de ceea ce înseamnă Occidentul. Dostoievski este cel care spunea că toate popoarele au geniu. Rușii pot să înțeleagă geniul tuturor popoarelor, dar rușii au un tip de geniu pe care celelalte popoare nu pot să îl înțeleagă. Tiutcev, care a fost citat de către Putin exact cu această expresie, afirma, în secolul al XIX lea: În Rusia nu poți decât să crezi. Și înțelegeți, prin urmare, ce înseamnă acest tip de - să-i zicem așa - de sublim rusesc ce ar fi, din perspectiva rușilor, inaccesibil celorlalți celorlalte tipuri de cultură.
Rusia nu este o punte, ci un alt continent mental
Cristina Cileacu: Dacă ar fi să continuăm ideea despre cum rușii înțeleg anumite concepte și pentru că l-ai pomenit pe Dostoievski, aș vrea să reamintesc celor care se uită la noi despre faptul că Dostoievski a avut și activitate politică, pentru care a fost trimis la pușcărie. Ca pedeapsă a fost pus în fața unui tribunal de execuție care era fals, care nu l-a omorât, dar care l-a făcut pe Dostoievski să înțeleagă mai bine ce înseamnă libertatea și ce este de fapt răul. În prezent, conceptele referitoare la libertate și rău sunt asemănătoare cu cele pe care le avem noi?
Luigi Bambulea: Există o anumită abatere de la ceea ce înțelegem noi prin diferitele concepte, există tradiții, dacă vreți, de elaborare conceptuală diferite în Occident și în Rusia, și asta pentru că Rusia așa cum subliniază deja fondatorii eurasiatismului, Rusia nu este o punte între Orient și Occident. Rusia nu este un intermund între două continente. Rusia este un alt continent. Și ar trebui să înțelegem asta, adică inclusiv faptul că Rusia este alt continent mental.
Experiența lui Dostoievski în fața plutonului de execuție
În ceea ce îl privește pe Dostoievski, este adevărat că el a trecut prin această experiență care însă pentru el a fost transfiguratoare din alte motive decât rațiuni ideologice și politice. Este vorba de experiența ortodoxă, creștină, profundă, spirituală, metafizică a lui Dostoievski, pe care nu trebuie, cred eu, din respect pentru adâncimea acelei experiențe, să o complicăm cu discuția de ordin politic și cu discuția privitoare la ce se întâmplă astăzi în mintea lui Putin sau în mintea patriarhului Kirill. Pentru că, este adevărat, deși Dostoievski însuși a avut o evidentă gândire de tip mesianic și de tip imperial - și el vedea un destin al Rusiei care să se extindă spre Constantinopol -, totuși el este o excepție din multe puncte de vedere. El a trăit acolo o transfigurare în fața plutonului de execuție, care a fost după aceea sublimată în toate romanele sale. Dostoievski a fost în poziția de a fi executat pentru că a făcut un delict de opinie.
Profit de ocazia aceasta pentru a mă referi acum la ortodoxia rusă. Emisiunea noastră anterioară a stârnit foarte multe dispute și polemici și unele reacții cu care m-am confruntat personal, pentru simplul fapt că a pune în chestiune poziția actuală a Patriarhului Kirill înseamnă pentru foarte mulți dintre cei care ne urmăresc a pune în discuție ortodoxia sau ceea ce este pozitiv din ortodoxia rusească. Profit de ocazie ca să introduc această nuanță și să spun că Rusia a cunoscut o mare tradiție ortodoxă. Însă este adevărat, pe de altă parte, că această tradiție ortodoxă a fost nu o dată instrumentalizată politic. Și nu că nu o dată, ci din nefericire stă în modelul mental și în modelul politic autocrat și teocrat al Rusiei, care are rădăcini nu în Bizanț, Bizanțul nu a fost teocrat, care are rădăcini în Orient. Stă în gândirea de tip rusesc să absoarbă pur și simplu, să topească biserica în stat. Însă există o imensă tradiție rusă ortodoxă filocalică. Rostul nostru este să introducem nuanțe, nu să le eliminăm sau să producem schematizări. Schematizările sunt principala cauză a celor mai multe neînțelegeri la nivelulul politic, cred eu, cel mai înalt. Mă gândesc la faptul că Rusia a cunoscut o imensă tradiție filocalică prin care Rusia a demonstrat că este o autentică moștenitoare a Bizanțului. Însă, vine celălalt versant al abordării și al problematizării.
De ce Petru I desființează Patriarhia
În același timp, ortodoxia rusească a fost etatizată și această etatizare este prin excelență evidențiată de gestul lui Petru I, de la 1721, de desființare a Patriarhiei. Desființarea Patriarhiei nu a însemnat abolirea sau anularea în manieră, nu știu, bolșevică a ortodoxiei rusești. A însemnat faptul că, așa cum se exprimă Marchizul de Custine, acest ţar și-a pus pe cap, pe lângă coroană, și tiara patriarhală și în felul acesta a devenit, tot Marchizul de Custine spune, și poate o să avem ocazia să vorbim puțin și despre el, în felul acesta țarul a devenit un fel de Dalai Lama, adică lider religios. Și Colegiul Bisericesc, cel care înlocuia, substituia Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, trebuia să depună jurământ de fidelitate față de țar. Vedeți, deci, care este tradiția acestui tip de teocrație mascată, este adevărat, care însă a legitimat ceva mai periculos în Rusia, și anume autocrația, o autocrație care ajunge până la Putin și care legitimează ideea de stat puternic, ideea de stat maximal.
În 2000, atunci când Putin a preluat puterea la sfârșitul 1999, în discursul pe care el l-a rostit în primul rând el spune: Rusia nu poate deveni o versiune a Statelor Unite sau a Marii Britanii, unde valorile liberale au rădăcini istorice adânci. La noi statul, instituțiile și structurile sale au jucat întotdeauna un rol extrem de important în viața țării și a poporului. Pentru ruși, un stat puternic nu este o anomalie de care trebuie să se descotorosească. Dimpotrivă, este o sursă de ordine.
Cauzele „nefericirii” ruse
Cristina Cileacu: Și dacă tot am ajuns în acest punct al drepturilor, rușii par constant nefericiți. Pe de altă parte, dacă este să ne uităm la Putin, el vrea o încremenire și o ordine în egală măsură. Să înțelegem că evoluția nu este favorabilă Rusiei?
Luigi Bambulea: Vă referiți la atitudinea generală și la atmosfera pe care noi cel puțin o resimțim, și anume un fel de neîmplinire istorică a Rusiei pe care ei înșiși o resimt. Cred că lui Dostoievski îi aparține expresia Rusia este orfanul dezlipit de marea familie umană. De unde vine, asta cred că mă întrebați, acest sentiment, care este cauza acestui sentiment. Sunt mai multe cauze. În lectura mea este de tip cultural, pentru că pentru asta sunt pregătit și expertiza mea este în această direcție și eu pot să vă ajut în acest sens al unei descifrării culturale a situației ruse contemporane. Această nefericire are surse istorice adânci. Spunea tot Marchizul de Custine că diferența dintre trecutul și prezentul Rusiei este mult mai mică decât vă închipuiți. Cu alte cuvinte, rușii trăiesc foarte mult în mit și există ceva coerent, în sensul că niciun popor nu trăiește doar în spațiu ci și în timp, nu trăiește doar între niște frontiere, ci și în istorie. Nu trăiește doar în politică, crește și în ideologie, și nu doar în societate, ci și în mit. Ei bine, nefericirea aceasta vine dintr- un fel de sentiment de izolare, de izolare în special față de marea civilizație, care-i civilizația occidentală. În primul rând, Rusia suferă de un fel de sindrom de strangulare continentală. Nu are, potrivit conceptelor de geopolitică pe care trebuie să le folosim, nu are ieșire la mările calde. Rusia este izolată în aceste spații areale, boreale, în care se simte resimte acut incapacitatea de a dialoga cu adevărat cu Occidentul.
Apa definește spațiul expansiunii ruse
De unde provine asta? Provine dintr-un fel de inerție expansionistă, un model tradițional de supraviețuire statală pe care deja Ecaterina a II-a îl intuia, spunând că în Rusia autocrația este direct legată de întinderea imensă a spațiului. Nu pot să guvernezi fără autocrație în Rusia. În același timp, Rusia s-a extins. În Rusia 57 % din populație locuiește pe 13% din teritoriu și asta spune foarte multe. Și acum vedeți noi am anchetăm această idee de nefericire, de nemulțumire rusească, care are în primul rând o cauză geopolitică și chiar geografică.
Rusia stă pe un sistem de râuri, un sistem de fluvii. Ambiția a fost întotdeauna cea de a acoperi, de a ocupa estuarele acestor fluvii. Este vorba de câteva, un bazin hidrografic imens care trebuie unificat, în perspectiva rușilor: 1. Istmul Baltic- Marea Neagră, deci balto-pontic, respectiv. 2. Istmul Marea Neagră-Caspică.
Lecțiile Ecaterinei a II-a
Se discută în geopolitică despre faptul că o regiune foarte importantă, heartland-ul energetic al umanității, care este reprezentat de sfera de zonă Marea Caspică - Golful Persic. Între Marea Caspică și Golful Persic se află peste jumătate din rezervele sigure de petrol, respectiv în mare parte 70% din rezervele de gaz natural. Ecaterina a II-a, într-o scrisoare către un secretar al ei spunea că: dacă aș trăi 200 de ani toată Europa ar fi sub dominație rusească, aș ocupa, aș arunca afară - ca să vedeți ce tip de mentalitate, ca un diriginte al Rusiei - aș da afară Turcia din Europa, le-aş da o lecției chinezilor și aș stabilit relaţii comerciale cu India. Acesta este un concept geopolitic foarte matur. Și vă rog să vă gândiți la gesturile Rusiei din ultimii ani, de după constituirea statalității rusești, la sfârșitul secolul al XV lea. Cine stăpânește Europa de Est stăpânește, controlează Eurasia, heartland-ul, de fapt. Cine stăpânește heartland-ul controlează Eurasia și Africa și cine controlează Eurasia și Africa controlează lumea. Și atunci, revenim la idea de nefericire a Rusiei.
De ce este nefericită Rusia? Rusia este nefericită pentru că nu reușește să își realizeze aceste ambiții expansioniste, care în ultimă instanță sunt ambiții de ordin imperial și ambiții de ordin mesianic.
Colaborarea între Putin și Erdogan, o iluzie
Cristina Cileacu: A fost pomenită Turcia foarte mult în ceea ce ai spus deja. Care ar fi acum relația între Turcia și Rusia, dacă ar fi să ne gândim la faptul că cele două țări s-au bătut tot timpul pe supremație în Balcani, la Marea Neagră, la Marea Caspică, în Asia, deci peste tot. Cum să descriem acum relația dintre cele două state, dintre cei doi lideri ai celor două țări?
Luigi Bambulea: Două lucruri o să spun încă de la început, și de fapt înaintea acestora, o să spun că lectura mea este în continuare culturală.
Cristina Cileacu: Cultural vorbind, da.
Luigi Bambulea: Mai puţin geopolitică, pentru a ne păstra zona de competență. Este o iluzie pentru cine își imaginează că există o reală colaborare între Putin și Erdogan. Tot așa cum este iluzie pentru cine își imaginează că va exista vreodată o concordie între Rusia și China. Aceștia sunt trei actori politici atât de problematici în Eurasia și nu e greșit să folosim termenul Eurasia când vorbim despre China. Și China are un proiect eurasiatic numai că îl organizează economic și comercial este chiar atlantic.
Cristina Cileacu: Are altă abordare, da.
Luigi Bambulea: Are o altă abordare. în ceea ce-i privește pe Putin și Erdogan, aș vrea să pun în vedere doar atât, și anume un fenomen similar: o autocrație paseistă. Ce înseamnă asta? O tendință de a reveni la modele anterioare, passé -trecut în limba franceză, o tendință de a reveni la modele mai vechi de autoritate și autocrație, model politic de concentrare a puterii într-un punct unic, care este chiar suveranul, cu ghilimelele pe care trebuie să l folosim aici: adică neo-ţarism pentru Putin, respectiv neo-otomanism pentru Erdogan. Atât Putin, cât și Erdogan mizează - şi eu cred că aici este o capcană în care a căzut Kiril, şi nu ar fi primul patriarh rus care cade într-o capcană pe care i-o întinde suveranul politic al Rusiei - atât Erdogan, cât și Putin speculează componenta religioasă a sensibilității colective, care este foarte puternică atât în cazul unui popor islamic, cât și în cazul unui popor ortodox. Mai este un element care permite o analogie între cei doi suverani. Pe de o parte, este ideea de depășire a unui model politic politic vetust. depășirea modelului politic al Uniunii Sovietice, de tip sovietic, în cazul lui Putin, respectiv depășirea unui model considerat vetust de către Erdogan, care este cel al statului constituțional de tip kemalist. Cred că înțelegeți care este similaritea dintre proiectele imperiale, care vin pe o lungă tradiție imperială atât în cazul lui Erdogan, cât și în cazul lui Putin.
Rusia văzută de Marchizul de Custine
Cristina Cileacu: Ai tot vorbit despre Marchizul de Custine și cartea lui „Scrisori din Rusia”. El descrie atmosfera de la curtea țarului Nikolai I, care îşi baza doctrina imperială pe trei concepte: ortodoxie, autocrație și naționalism. Diferă lucrurile în prezent, dacă este să ne raportăm la abordarea politică de acum a rușilor?
Luigi Bambulea: Nu neapărat, eu aș propune următoarea ecuație, și anume ideologia rusă are trei componente: o componentă religioasă, o componentă ideologică și o componentă politică. În ceea ce îl privește pe Alstophe de Custine, trebuie spus că volumul său - și este o editură în România care ar trebui să vă mulțumească, cel puțin, pentru acea că îi promovăm traducerea.
Cristina Cileacu: E bine să citim cărţi, asta promovăm noi în general.
Luigi Bambulea: De Custine era foarte atașat de Ancien Regime. În primul rând, deși el a înteles foarte multe din Rusia, nu a înțeles o mare parte a ceea ce înseamnă ortodoxie rusească, nu a avut acces la ortodoxia rusească. Nu a avut, deci, acces nici spiritualitatea rusă, la cultura în general rusă, inclusiv filosofia rusă este o filosofie religioasă, религиозный философ. Nu a avut acces la asta, deci există limite ale perspectivei lui De Custine. Să mai spunem ceva și să nu ne jenăm în a afirma asta, un homosexual precum De Custine nu se putea simți foarte bine în Rusia pravoslavnică. După aceea, De Custine a văzut lucruri care ne-ar putea speria și pe noi astăzi și care ar putea speria și Evul Mediu, nu doar pe cineva, un cititor din secolul al XIX lea. De Custine a înțeles în primul rând faptul că Rusia nu poate ieși dintr-un model autocrat. El este cel care a stabilit că o categorie explicativă pentru mentalitatea rusă este minciuna, minciuna adică aparența este o iluzie de compensare a neajunsurilor rusești.
Este, pentru că m-ați invitat la concluzii, vorba de un continent care este Rusia, în primul rând ideologic și mentalitatar şi spiritual fascinant, pe care trebuie să învățăm să-l descifrăm și din care trebuie să învățăm atât reușitele cât și insuccesele. Și asta pentru a ști să îl gestionăm mai bine. Nu cu idei absolut copilăroase și naive precum cele ale președintelui Franței: Rusia nu trebuie umilită. O astfel de afirmație arată faptul că un lider de o asemenea anvergură nu a văzut măcar o emisiune ca a noastră.
La sfârșitul cărții vizionare a lui Alexis de Tocqueville, contemporană lui De Custine, „Despre democraţia în America”, el face următoarea predicție: „Două mari popoare sunt americanii și rușii (și el n-a făcut o vizită în Rusia), care pornite din puncte diferite par să înainteze spre aceeași țintă, chemat fiecare de o inerție secretă a providenței să țină într-o zi în mâini destinele unei jumătăți de lumi”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
