Marea şarlatanie. Lecţia catalană pentru România

Un veritabil punct de inflexiune s-a produs în chestiunea aşa-zisului referendum pentru separarea Cataloniei de Spania, când ceea ce presa internaţională a denumit drept "majoritatea tăcută" a tulburat jocul aparenţelor dominat de separatişti. Un joc al aparenţelor, da, în condiţiile în care o serie întreagă elemente ridică suspiciuni solide cu privire la anvergura reală a sprijinului, popular şi politic, de care se bucură trupa de şoc a lui Carles Puigdemont la ea acasă.

Valul de oameni revărsat duminică pe străzile Barcelonei constituie un punct de inflexiune autentic în afacerea sulfuroasă a separării regiunii catalane de Spania, făcând ţăndări mitul unităţii de monolit a localnicilor în jurul mişcării secesioniste, punând surdină PR-ului până atunci atât de vocal al separatismului şi oferind guvernului central resurse însemnate de legitimare în tentativa sa perfect constituţională de a bloca desprinderea Cataloniei de Spania.

Nu întâmplător, pe acest fond presa internaţională a semnalat deja debutul inversări a şanselor pe care taberele le au în a ieşi cu capul sus din încleştare.

Dar cum s-a ajuns în punctul care, mai zilele trecute, părea fără întoarcere?

Ei bine, în primul rând trebuie arătat că lucrurile nu s-au petrecut peste noapte. Sau, mai corect spus, o parte din ele şi vom vedea mai încolo ce e cu nuanţa respectivă.

„Din cele invocate de cei din Catalonia, prin deciziile Curţii Constituţionale de la Madrid din 2006 şi 2010 s-a limitat treptat, spun dânşii, dreptul la autonomie şi exprimare liberă a drepturilor politice, economice, sociale. Mă rog, este sindromul periferiei, care la un moment dat este nemulţumită de faptul că ar da mai mult la centru decât ar primi, ca să simplific lucrurile. Motiv pentru care, în Parlamentul de la Barcelona, în 6 septembrie, s-a luat pe de o parte decizia de a organiza referendumul, iar pe de alta s-a adoptat un pachet de legi privind perioada tranzitorie, în perspectiva dobândirii independenţei”, explica fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, înaintea marelui miting anti-separatism de la Barcelona. Detalii AICI.

Însă formula în care s-a derulat acest film ridică semne de întrebare cu privire la anvergura sprijinului popular şi chiar politic de care se bucură mişcarea separatistă la ea acasă. Cristian Diaconescu: "Ce ne spun nouă aceste acte normative? Faptul că Parlamentul de la Barcelona, în absenţa totală a opoziţiei - care a plecat din sală, au rămas acolo numai grupurile politice care susţin independenţa – a aplicat o hotărâre cu forţă de fapt împlinit. Această hotărâre a Parlamentului a fost infirmată de autorităţile judiciare de la Madrid. S-a trecut peste această decizie a sistemului judiciar spaniol şi au fost chemaţi oamenii să se exprime. Hotărârea era luată".

Simptomatică din acest punct de vedere este şi atitudinea sistemului bancar, care a dat o lovitură de graţie mişcării pro-independenţă: băncile-fanion au anunţat că vor pleca. 

Potrivit fostului ministru de Externe, Cristian Diaconescu, se poate chiar întocmi un inventar al arderii etapelor de către mişcarea lui Carles Puigdemont, dar şi sublinia, sub multiple unghiuri, ruptura dintre politic şi o mare parte a cetăţenilor: 

*Parlamentul de la Barcelona nu mai avea niciun fel de dorinţă şi voinţă pentru a schimba hotărârile luate

*Formele de organizare în condiţii de independenţă a regiunii catalane erau adoptate deja în Parlament, deci despre ce consultare ar mai fi fost vorba?

*Mai mult, prevederile constituţionale spaniole spun că în caz de referendum, în caz că acest rezultat al referendumului presupune modificare constituţională, este necesară o majoritate calificată, dar şi ca pachetul de legi legate de statutul ulterior al regiunii în care se face referendumul să fie adoptat cu un an înainte. Or, niciuna din aceste condiţii nu a fost întrunită

*Spaniolii spun că a fost foarte multă propagandă, dar şi din Catalonia, mulţi din afara zonei politice spun că au fost luaţi prin surprindere, că s-au mişcat foarte repede

*Au existat nişte forţe politce care au forţat, au abuzat constituţional sistemul de drept şi aceste forţe politice

*Poate deloc întâmplător, (aceste forţe) sunt anti-Uniunea Europeană, anti-NATO, au ars steagurile Franţei, Spaniei şi Uniunii Europene la diverse mitinguri

*Au ameninţat primari, au ameninţat consilieri locali pentru a se asocia la acest demers

Referendumul însuşi, conchide Diaconescu, "a fost o consultare care nu făcea decât să mascheze o decize deja luată".

Un referendum care, deşi prezentat ca atare în majoritatea relatărilor de presă, totuşi nu a fost propriu-zis aşa ceva.

Condiţiile în care s-a ţinut au fost demne de standardele "consultărilor" populare pe care le organizează conducătorii unor state captive, nu democratice. State în care elitele politice sunt, dintr-un motiv sau altul, nevoite să-şi tragă un referendum la butonieră. Aşa că îl organizează, invariabil cu încălcarea celor mai elementare reguli care să-l facă în primul rând posibil de validat, iar concomitent se asigură că rezultatul va fi cel care trebuie.

În linii mari aşa a decurs şi "referendumul" din Catalonia, care, dincolo de încălcarea flagrantă a legii spaniole, a excelat şi la capitolul secţii de votare (lipsă - căci multe fuseseră închise de autorităţile centrale) sau buletine de vot (second-hand, după ce milioanele pregătite fuseseră confiscate de poliţie). Condiţii în care, numărătoarea voturilor nu e exclus să fi inclus chiar şi adunarea de mere cu pere.

Presa rusă destinată consumului publicului străin a fost din nou pe fază. De la Brexit şi alegerile din SUA cu greu ne mai poate surprinde şi probabil că puţine sunt experiementele pe care încă nu le-a făcut.

Fără a intra în alte amănunte, trebuie remarcat că liniile directoare ale abordării au bifat titluri precum De ce nu a bombardat NATO Madridul timp de 78 de zile (citând un diplomat britanic, vezi Doamne) şi s-au oglindit în creşterea cu 2.000% a activităţii în favoarea referendumului pe reţelele pro-ruse.

Iar Ungaria... Ungaria a fost tentată să salute, de fapt chiar a făcut-o, "referendumul" independenţei. Însă pare tot mai clar că Budapesta a plecat pe fentă.