Interviu cu directoarea unui liceul românesc din Transnistria

Un liceu cu predare în limba română şi grafie latină în care învăţau, în 2002, peste 2.000 de elevi, are, 15 ani mai târziu, de cinci ori mai puţini copii. Există, bineînţeles, şi un motiv care a dus la o asemenea situaţie – cocktail-ul de tactici aplicate sistematic de separatişti, care în toţi aceşti ani au variat de la intimidări fizice şi psihice, la hărţuiri birocratice şi impunerea de taxe exorbitante. Liceul de care vorbim azi se află la Bender.

Geografic, şcoala aceasta e chiar foarte aproape de Chişinău, însă geopolitic se află la ani-lumină de capitala Republicii Moldova. Nu e simplu să faci şcoală la „Alexandru cel Bun”, după cum vom putea afla din interviul acordat Digi24.ro de către directoarea instituţiei, profesoara Maria Roibu. Sigur, nici imposibil nu este încă, dovadă că 450 de elevi merg în continuare la cursuri acolo.

Dar este extrem de dificil, pentru că deja simpla existenţă a unităţii este taxată de administraţia separatistă a oraşului Bender cu peste 100.000 de dolari. Apoi... apoi vin toate celelalte: aprovizionarea cu bunuri de uz curent – sabotată la vamă; controalele de tot felul – nenumărate; imprevizibilitatea aşa-numietlor autorităţi transnistrene – o chestiune absolut cotidiană.

Digi24.ro: Un ONG de la Chişinău semnala că nici în prima parte a lui 2017 nu s-au făcut progrese pe linia respectării drepturilor omului în Transnistria. Nu că ar fi o surpriză, dar haideţi să ne explicaţi ce înseamnă „lipsa de progrese”, aplicat la cazul şcolii pe care o conduceţi.

Maria Roibu: Lipsa de progrese înseamnă că nu s-a făcut absolut nimic pentru a îmbunătăţi situaţia. Continuăm să activăm în clădiri care nu ne aparţin, iar noi folosim trei imobile. Din acest motiv, pentru o clădire închiriată de la administraţia oraşului şi în care învaţă doar 200 de copii, noi am achitat anul trecut 110.000 de dolari către autorităţile oraşului Bender. Ce mai înseamnă lipsa de progrese? Mai înseamnă şi că, deja de 10 ani, nu ni se permite să trecem absolut nimic prin vama transnistreană. Vorbesc de bunuri esenţiale pentru activitatea instituţiei. Nu putem trece absolut nimic, nici piese de schimb pentru microbuzele care transportă elevii, nici manuale. Nici măcar produsele alimentare care trebuie trecute săptămânal, în condiţiile în care Guvernul Republicii Moldova le oferă elevilor din cele opt şcoli cu predare în limba română de aici o masă gratuită, în limita a 7,80 lei zilnic.

Atunci cum vă descurcaţi? Şcoala funcţionează.

Le aducem pe toate clandestin, poate că nici n-ar trebui să spun lucrurile astea, dar numai noi ştim cum le aducem. O facem cu riscul de a fi arestaţi, de a fi opriţi părinţii care ne ajută, de a fi oprit tranasportul şi aşa mai departe. E şi o contradicţie aici, pentru că avem totuşi cod fiscal transnistreran, pe care eu personal îl utilizez doar la plata chiriei către ei, că asta a fost condiţia lor.

Această chirie, una neobişnuit de mare, pentru ce este totuşi?

Pentru o clădire în care până în 1996 a funcţionat unica grădiniţă. În acel an grădiniţia a fost închisă, în ideea că şcoala noastră va rămâne astfel fără copii, deci au închis-o special. Clădirea aparţine oraşului Bender, iar noi funcţionăm în ea din aprilie 1996. Şi până în 2002 am plătit chirie, dar la vremea aceea era de 660 de dolari pe lună*. Acum a ajuns la 110.000 de dolari pe an.

Pare un tărâm în care totul e posibil. De pildă, cum a apărut această majorare, de la 660 de dolari la 110.000 de dolari?

În 2003 am făcut o reparaţie capitală la această clădire, printr-o finanţare japoneză, iar Banca Mondială s-a implicat şi ea în proiect. În acel context a fost încheiat un acord cu administraţia locală, care prevedea că timp de 10 ani autorităţile nu au dreptul să ne evacueze, nu pot să împiedice procesul educaţional. Totuşi, în 2004, după ce am terminat reparaţia, au vrut să ne ia clădirea, aşa am stat noi atunci de pază 47 de zile şi 47 de nopţi în şcoală. Ce ne-a salvat a fost faptul că în contract fusese prevăzut că dacă autorităţile vor lua clădirea de la noi, atunci vor trebui să restituie Băncii Mondiale banii investiţi în reparaţii, iar asta în termen de cinci zile. Erau vreo 2 milioane de lei, deci o sumă tare mare.

Dar 110.000 de dolari?

Termenul din acord a expirat în 2014, vorbesc de cei 10 ani, care începuseră să curgă de la 1 iunie 2004. Am încheiat la acel moment un nou contract, iar dacă la început chiria a fost mai mică, anul următor a devenit mai mare, iar acum am ajuns la o sumă şi mai frumoasă.

Mai nou, administraţia oraşului Bender ne pune să încheiem contractul în alte condiţii. În primul rând, să cumpărăm dreptul de închiriere a clădirii, o chestie inventată de ei. Numai dreptul ăsta de a o închiria costă aproximativ 3.000 de dolari... numai dreptul. Apoi, pentru cinci ani vom încheia contractul în condiţiile dorite de ei. Nu ştiu încă ce va fi, e posibil ca suma să fie mai mică, în dolari, pe motiv că s-a devalorizat rubla lor. Dar sunt foarte imprevizibili.

În 19 cotombrie 2012, CEDO ne-a dat câstig de cauză şi scrie foarte clar acolo că Rusia este vinovată de încălcarea drepturilor copiilor noştri de a învăţa în limba maternă. Rusia a fost obligată să achite peste un milion de euro familiilor implicate în proces, vorbim aici de părinţi de la Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, Liceul „Evrika” din Rîbniţa, Licerul „Alexandru cel Bun” din Bender – prejudiciu moral de peste 6.000 de euro fiecărei familii. De cinci ani Rusia nu a facut nimic. (Detalii despre caz pot fi găsite pe site-ul MAE român) 

Ei nu ne pot scoate uşor din clădire, dar vor găsi modalităţi să ne hărţuiască. Noi activăm în trei clădiri, una e a oraşului Bender, alta aparţine Chişinăului şi una este clădirea şcolii-internat pentru copii orfani, a Ministerului Educaţiei de la Chişinău. În Republica Moldova este o politică de a nu mai da copiii la şcoli-internat şi, ca rezultat, în şcoala asta internat de la noi au ramas doar 23 de copii. Cea mai mică clasă este a VI-a. La anul precis că nu va mai exista, iar administraţia locală insistă să ia clădirea pe motiv că s-ar afla pe teritoriul lor, chiar dacă a fost construită de Chişinău.

Ce îi motivează pe părinţii din regiune să îşi dea copiii la o şcoală ca a dumneavoastră, date fiind împrejurările?

Continuă să îşi dea copiii oamenii care chiar îşi iubesc limba şi neamul, oamenii care nu pot concepe ca fiul sau fiica să se ducă în şcoala rusă, unde ţi se spune că moldovenii din Chişinău sunt dusmanii tăi. Există oameni care nu vor nici să otravească sufletul propriului copil, nici să crească un duşman în familie, că dacă ani de zile ţi se repetă lucrurile alea, vei ajunge să le şi crezi.

Apoi, cei care termină la şcolile din Transistria nu au unde să meargă. La Chişinău le va fi greu, întrucât acolo se învaţă după altă programă. Pot merge în Rusia, dar acolo e foarte costisitor. Cei care judecă lucrurile corect şi care vorbesc limba română îl aduc pe copil aici pentru a-i asigura un viitor. Iar viitorul e Chişinăul, puţini se gândesc la România.

Înseamnă că formaţi copii care, în majoritate, nu vor trăi aici, ca adulţi.

Asa se întamplă de fapt. Puţini, puţini de tot sunt cei care revin. Majoritatea pleacă ori la Chişinău, ori în România, numai înapoi nu se mai întorc. Probabil că în câţiva ani nici nu vor mai fi aici molodveni care să îşi dea copiii la şcoală. Eu mă gândesc des la lucrul acesta.

Şcoala aceasta s-a deschis în august 1988, se numea altfel pe atunci. În 1990 erau 300 de copii, în 1994 erau 1.300, iar acum sunt 450. În 2002 am avut însă 2.018 elevi. Scăderea bruscă a început din 2004, dupa evenimentele de care am vorbit mai sus.

*Notă: Dintr-o regretabilă eroare, în articol a fost menţionat un tarif anual de 660 de dolari. Corect este: tarif lunar de 660 de dolari, ceea ce înseamnă o taxă anuală de aproape 8.000 de euro.

Citiţi şi: Cortina de Fier transnistreană, mărturii. Cum se predă în română, fugărit şi cu KGB-ul în ceafă

                 Puştii care păcălesc războiul. Să-i cunoaştem pe elevii români din Transnistria