Avertismentul unui istoric: "Astăzi a murit Ioan Ficior. Curând va muri şi Vişinescu. Atunci vom trage ipocrit cortina"
"Astăzi a murit Ioan Ficior. Curând va muri şi Vişinescu. Atunci vom trage ipocrit cortina peste subiect, considerându-l pe deplin rezolvat. Până la urmă statul român a găsit doi vinovaţi pentru atrocităţile comise de regimul comunist timp de 50 ani. Cum să îndrăznesc să mă aştept la altceva?", scrie istoricul Mădălin Hodor, pe contul său de Facebook, într-un text în care readuce în atenţie şi mărutiriile unora dintre victimele torţionarului Ficior.
Mai jos, postarea integrală a istoricului Mădălin Hodor:
"Adio, torţionarule!
Ioan Ficior a murit astăzi la locul de muncă, la vârsta de 90 de ani. Doar că de partea cealaltă a uşii în spatele căreia odinioară îi închidea pe „duşmanii poporului”.
Maiorul Ioan Ficior a condus colonia de muncă Periprava din octombrie 1960 până în în noiembrie 1962, după ce fusese între 1958-1960 locţiitor în cadrul aceluiaşi penitenciar. A fost numit apoi locţiitor la penitenciarele Ostrov şi Giurgeni, iar în 1982 era locţiitor al comandantului penitenciarului Spital Bucureşti, cu gradul de colonel.
Ficior a intrat în sistem în anul 1950, când a fost repartizat la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi şi-a făcut mâna la Poarta Albă (1953-1955) şi Suceava (1955-1956)
În anul 1982 a fost trecut „la dispoziţie” pentru două luni apoi reîncadrat ca ofiţer specialist la Direcţia Penitenciare.
El a rămas în amintirea deţinuţilor ca un om de o cruzime extraordinară. Spunea adesea că deţinuţii nu au dreptul decât la „soare şi aer”. Din cauza hranei precare pe care o primeau în colonie, foamea era endemicã la Periprava, motiv pentru care unii deţinuţi mestecau boabe de porumb crud direct de pe câmp. Cei care încălcau interdicţiile comandantului de a consuma plantele pe care le îngrijeau sau care nu realizau normele zilnice erau aspru pedepsiţi de maiorul Ficior în cadrul unui „tribunal” special instituit.
Deţinuţii care urmau sã fie pedepsiţi erau aliniaţi în faţa unei barăci. În acest timp, ochii le erau acoperiţi cu ochelari cu lentile negre. Deţinutul era invitat de către „judecători”, comandantul coloniei să intre în „sala de judecatã”. Ajuns în faţa „completului de judecatã”, deţinutul era întrebat de către unul dintre „judecători”: „Cu care mână ai rupt porumbul?” Deţinutul Czank Iosif din Arad a rãspuns: „Cu amândouă mâinile”. „Judecătorul” de la masă a dat semnalul, în tăcere, ridicând zece degete de la cele douã mâini şi încă o datã o mână, cu 5 degete. Asta însemna că deţinutul a fost pedepsit cu 15 lovituri la ambele mâini şi 15 lovituri la tălpile goale. După „proces”, deţinutul era introdus într-o cameră alăturatã, unde se aflau mai mulţi
gardieni care îl invitau sã se aşeze pe un pat „de consultaţie”, în fapt o platformã de
scânduri acoperitã cu o pătură. „Mi-au zis, încurajator, sã îmbrăţişez patul, iar picioarele mi le-au aşezat pe ceva moale, de care au fost blocate tălpile pe care le-am simţit atârnate în gol. Cu corpul întins pe burtã, primii indicaţia: „Dacã numeri corect, frumos, nu te vom lovi aşa de tare! Apoi şi-au început activitatea, zicând: „Gata, numără!”.. Nici nu am avut timp sã mă concentrez asupra vreunei decizii, cã au şi urmat loviturile asupra mea. Cădeau loviturile ca grindina, din toate unghiurile, pe întreg spatele meu, de la cap până la picioare, fără sã pot raţiona ce se întâmpla cu mine. În fiecare secundă încasam 6-8 lovituri. Era ceva de nedescris, halucinant, de parcă mă ridicam în aer cu masã cu tot.”
Din cauza condiţiilor inumane din aceastã colonie (foame, frig, bătăi zilnice) şi a
normelor de lucru, imposibil de realizat chiar şi pentru muncitorii de profesie, numărul deceselor de aici era foarte mare. Potrivit mărturiilor unor foşti deţinuţi, la Periprava mureau în fiecare noapte câte doi, trei deţinuţi, care erau ţinuţi pe puntea bacului câteva zile, până ce numărul lor ajungea la cinci, şase. După ce se îndeplinea aceastã normă la decese, deţinuţii erau îngropaţi de către gardieni în gropi comune.
Începute cu mare tam-tam mediatic procesele torţionarilor comunişti au intrat într-un proces lent de uitare şi indiferenţă, atât din partea publicului, cât şi din partea autorităţilor care ar trebui să se ocupe cu tragerea la răspundere a acestora. După ultramediatizatul caz Vişinescu, doar procesul lui Ficior a mai beneficiat de oarecare atenţie. Torţionarii lui Gheorghe Ursu sunt în continuare protejaţi de omerta sistemului, iar procesul lor trenează, în cazul Braşov 1987 şi în Dosarul Revoluţiei se bate pasul pe loc.
În 2016 am spus că mai existau aproximativ 200 de foşti lucrători în penitenciarele comuniste încă în viaţă şi că activitatea lor ar trebui să facă obiectul unor anchete ale Parchetului. Am fost aspru criticat pentru declaraţie şi mi s-a recomandat să „nu creez orizonturi de aşteptare” pentru societatea românească. Subiectul a fost îngropat.
Astăzi a murit Ioan Ficior. Curând va muri şi Vişinescu. Atunci vom trage ipocrit cortina peste subiect, considerându-l pe deplin rezolvat. Până la urmă statul român a găsit doi vinovaţi pentru atrocităţile comise de regimul comunist timp de 50 ani.
Cum să îndrăznesc să mă aştept la altceva?"
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
