Din | interior. Tăcerea dureroasă în care trăiesc mii de români
În România sunt peste 23 000 de persoane cu deficienţe de auz, oameni care trăiesc într-un univers prea puţin cunoscut de noi, cei care auzim. Aceştia se lovesc zilnic de discriminare. Doar 15% dintre ei au un loc de muncă, pentru că angajatorii nu au încredere în capacităţile lor, iar când merg la instituţiile publice, statul nu le pune la dispoziţie un interpret autorizat în limbaj mimico-gestual. Despre viaţa celor care nu aud, aflaţi chiar acum într-un reportaj special „Din | interior”.
Linişte, multă linişte. O linişte tulburătoare. La vârsta la care majoritatea copiilor gânguresc şi răspund prin zâmbete la cuvintele părinţilor, ei nu au reacţionat în niciun fel.
„După botez, cât ţipa muzica de tare, el nu schiţa niciun gest”, povestește Sidonia Zota, mama lui Cristi.
„Am dat în tigaie. Nu răspunde. Este surd. M-a durut foarte tare ziua aceea”, își amintește Bogdana Stîngaciu, mama lui Brad.
„Când am aflat... Am observat că... mă tot uitam la ea, aplaudam, trăgeam uşa şi vedeam că nu reacţionează”, spune Nicoleta Sotir, mama Laurei.
Mai târziu au primit diagnostice crunte: surdomutitate bilaterală profundă sau hipoacuzie bilaterală. În traducere, lipsa totală sau parţială a auzului, care le afectează şi vocea.
Ei nu au auzit un cântec de leagăn, o poveste citită de părinţi sau ce spun personajele din desene animate. Când ajung la o şcoală specială pentru copii cu deficienţe de auz, învaţă cu ajutorul logopedului şi al învăţătoarei să emită sunete, să pronunţe cuvinte şi chiar să recite poezii.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
În România sunt peste 23 000 de persoane cu deficienţe de auz, oameni care trăiesc într-un univers închis, prea puţin cunoscut de noi, cei care auzim.
Delia Păştin e învăţătoare.
- De ce este greşit să spunem surdo-muţi?
- Pentru că nu sunt surdo-muţi. Ei sunt surzi, dar nu sunt muţi. După cum aţi văzut, ei, prin foarte multă muncă... Este un proces demutizarea, este un proces lung şi complex şi îndelungat.
În clasa a IV-a A de la Liceul Tehnologic Special Nr. 3 din Bucureşti, sunt înscrişi şase copii, cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani.
Laura Sotir are 12 ani şi vine dintr-o familie de surzi. Cristi are 14 ani şi provine dintr-o familie de auzitori. Acest detaliu poate face diferenţa în dezvoltarea copiilor.
Delia Păştin – învăţătoare: „Copiii care provin din familii de auzitori, familia încearcă să îi înscrie prima dată la şcoala de masă. Încearcă să vadă dacă fac faţă, dacă pot să meargă la şcoală. La el este cazul că nu a făcut faţă şi aşa a ajuns la noi mai târziu. Ei, în momentul în care iau contact cu auzitorul, au tendinţa de izolare, pentru că nu înţeleg şi nu se pot face înţeleşi. Avem un copilaş, este cazul lui Cătălin, care tot aşa, mama îmi spune că refuză să iasă afară, să se joace cu ceilalţi copii şi tocmai, probabil, e aceeaşi problemă de comunicare”.
Fără sprijin din partea statului
Statul nu are niciun program prin care să-i sprijine pe părinţii auzitori sau pe ceilalţi membri ai familiei să înveţe limbajul semnelor. Aceştia inventează propriile semne ca să se înţeleagă cu copiii lor. Însă când cei mici se întorc de la şcoală şi vor să le povestească părinţilor ce au făcut la ore sau în pauze, între părinţi şi copii se ridică un zid de tăcere.
Delia Păştin – învăţătoare: „Mi se întâmplă să mă sune acasă părinţii, să mă întrebe ce vrea să spună copilul. Ce a vrut să spună copilul? Că încearcă să îmi explice şi nu înţeleg ce vrea să spună”.
Toţi copiii care se înscriu în clasa pregătitoare la Liceul Tehnologic Special Nr.3 din Bucureşti primesc proteze auditive de la un sponsor privat.
Necesitatea aparatului auditiv este controversată. Aparatul auditiv dă dureri de cap la început, iar unii copiii fac orice ca să scape de el. Nu de puţine ori, profesorii au găsit aparatele aruncate la coşul de gunoi sau ascunse în pungi de covrigi.
„Aici în clasă sunt copii cu hipoacuzie, adică au resturi de auz. Având resturi de auz, proteza auditivă amplifică sunetul şi atunci pe ei îi ajută foarte mult”, spune Delia Păștin.
Când ajung pentru prima dată la şcoală, majoritatea copiilor nu pot să scoată niciun sunet. Pentru David, un băieţel de 7 ani, universul sunetelor este ceva abstract.
Delia Păştin - învăţătoare:
- Deci el este un copil din clasa pregătitoare. Numele tău. Ştii numele tău? Spune.
- David (în limbajul semnelor).
- El dactilează. Îşi spune numele cu ajutorul dactilemelor. Deci numele tău este David. Nume frumos şi eşti şi tu frumos. Este un copilaş protezat, aşa cum v-am spus, în clasa pregătitoare, toţi copilaşii sunt protezaţi. Nu vrea să poarte aparatul auditiv, pentru că îl deranjează. Uşor, uşor se va obişnui probabil, dar deocamdată refuză să le poarte, fiindcă îl deranjează, îl doare capul. Pentru educarea auzului durează o perioadă de timp. Va trebui să poarte 5 minute, 10 minute şi tot aşa, progresiv, aparatul auditiv. El deocamdată nu reuşeşte să comunice verbal. Nu scoate, văd că, niciun sunet.
3 ani și o singură literă. Aceeași programă la Bac
Pentru elevii cu deficienţe de auz, fericirea nu înseamnă o notă mare, ci simpla învăţare a unei noi litere din alfabet. Şi asta pentru că uneori acest proces durează 3 ani. Este şi povestea Laurei Sotir.
-Când ai reuşit prima oară să-l spui pe "c"?
- În clasa a III-a.
- În clasa a III-a, bravo!
Irina Imbir – psihopedagog: „Pentru copilul care nu are implant cohlear, ci are doar o simplă proteză auditivă, mă rog, nu este chiar simplă proteză auditivă, pentru că sunt extrem de performante ultimele proteze care au apărut, este foarte greu să perceapă sunetele aşa cum le percepem noi, pentru că depinde şi de gradul de deficienţă. Dacă deficienţa este profundă, el nu reuşeşte să audă decât sunetele joase”.
La Liceul Tehnologic Special Nr. 3 din Bucureşti, sunt înscrişi 127 de elevi cu deficienţe de auz sau cu deficienţe asociate. Aici învaţă copii de toate vârstele, de la clasa pregătitoare până la clasa XII-a.
Ministerul Educaţiei nu ţine cont de nevoile speciale ale acestor elevi: programa şcolară şi examenul de bacalaureat sunt aceleaşi ca pentru elevii care aud. Anul trecut, rata de promovabilitate la examenul de bacalaureat în acest liceu a fost 0. Niciunul din cei 40 de elevi de clasa a XII-a nu a reuşit să ia examenul.
„Aceste subiecte ar trebui adaptate conform deficienţei lor şi nivelului lor de înţelegere”, spune Daniela Costache, director-adjunct.
Claudia Iordache - interpret de limbaj mimico – gestual: „La nivel de scriere, pentru că bagajul lor informaţional e mult mai scăzut, că asimilarea limbajului nu este la fel ca la auzitor, nu putem pretinde ca ei să scrie ca şi un auzitor”.
Profesorii, depășiți de limbajul semnelor
Sandu Stîngaciu - tatăl lui Brad: „Întâmpină probleme la şcoală, că profesorii în loc să predea în şcoli în limbajul semnelor, predau cu limba română vorbită, în şcoală specială. Copilul aţi văzut, e în şcoala specială”.
- Mi-este greu atunci când doamna profesoară întreabă ceva şi nu spune foarte clar sau spune foarte încet. Vocea foarte înceată nu o înţeleg, dar dacă deschizi gura mai mare şi spui mai tare, atunci eu pot, spune Laura Sotir, elevă.
- Citeşti pe buze?
- Da.
- Te ajută?
- Da.
- Deci la şcoală e greu.
- Anumite profesoare.
- Avem declaraţiile unor părinţi care au copii aici, care ne-au spus că nu toţi profesorii ştiu limbajul semnelor şi că le este greu copiilor să înţeleagă.
- Profesorii au făcut toţi cursuri. Toţi profesorii ştiu limbajul mimico-gestual. Ce să spun... Poate copiii ar trebui să insiste mai mult dacă profesorul a predat un anume text şi v-am spus că programele şcolare sunt foarte încărcate şi profesorii trebuie să facă faţă acestor programe şcolare, spune Daniela Costache, director-adjunct.
Doar 13 școli speciale în România
Pentru copiii care sunt din afara Bucureştiului, cuvântul "acasă" are două înţelesuri. În cursul săptămânii, ei dorm la internatul care se află în curtea şcolii, pentru că părinţii lor nu pot să facă zilnic naveta ca să-i ducă şi să îi aducă de la ore. În weekend, copiii se întorc în oraşele sau satele în care au crescut. Laura Sotir şi Cristi Zota împart acelaşi tren personal până la Ploieşti. Pentru că au deficienţe de auz, ei au gratuitate. Părinţii lor, însă, cheltuie aproximativ 300 lei lunar pe transportul spre Bucureşti. Pe lângă efortul financiar pe care îl fac pentru acest drum, părinţilor le este imposibil să aibă un loc de muncă, pentru că ar trebui să se învoiască mereu câte două zile pe săptămână.
- Ce aţi simţit când ea a plecat prima dată?
- A fost foarte greu, am plâns, simţeam casa goală şi am tot plâns. Simţeam că mă sufoc. Mi-am amintit de momentele când eram mică şi am simţit acelaşi lucru, povestește mama Laurei.
Pentru că și ea s-a născut fără auz, Nicoleta Sotir, mama Laurei, a fost discriminată încă din copilărie. Sora ei, Mihaela, a fost martora tuturor răutăţilor celor din jur.
Mihaela Pană - mătuşa Laurei: „A fost destul e greu, pentru că mulţi nu o înţelegeau, mulţi râdeau”.
Din copilărie şi până astăzi, Mihaela Pană a ajutat-o pe sora ei să se descurce în situaţii în care nu ar fi avut cum să răzbească singură.
„Am stat cu ea chiar în sala de naşteri. Medicul sau asistentele spuneau ce trebuie să facă, eu îi transmiteam şi totul a decurs foarte bine. Ea chiar mi-a spus că nu ştie ce se făcea fără mine acolo. Peste tot îi însoţesc, la doctor, la orice instituţie. Cu fetiţa am stat internată în spital câteva zile, tocmai ca să mă pot înţelege eu cu doctorii”, povestește Mihaela.
Doar 136 de interpreți de limbaj mimico-gestual
Când nu au în preajmă o persoană auzitoare care să ştie limbajul semnelor, iar singurul interpret de limbaj mimico-gestual pe care îl are Asociaţia Surzilor din Ploieşti este ocupat, soţii Sotir îşi iau inima în dinţi şi se duc singuri la instituţii.
„Problema cea mai mare am avut-o în ceea ce priveşte discriminarea cu instituţiile. Să existe legea accesibilităţii şi într-adevăr, pentru noi, persoanele cu dizabilităţi auditive ... de cele mai multe ori suntem respinşi. M-am obişnuit. În sufletul meu simt aşa ca o sufocare, zic că fac ceva şi că am reuşit şi că e sigur, după care stau şi mă gândesc zilele viitoare dacă... oare am făcut bine, dacă am greşit ceva”, transmite, în limbaj gestual, Daniel Sotir.
Familia Sotir trăieşte din salariul de confecţioner al mamei şi din indemnizaţiile acordate de stat persoanelor cu deficienţe de auz. Soţii Sotir primesc împreună 700 de lei lunar de la stat. Când Laura a mers la grădiniţă, părinţii au aflat că aparatul pe care trebuie să i-l cumpere fetiţei costă 7000 de lei, iar Casa de Asigurări de Sănătate le deconta doar 1800 de lei.
- Pentru procurarea aparatelor m-a ajutat sora mea, prietenii, naşul, fiecare a cotizat pentru a putea să-i cumpărăm aparatele auditive, spune Nicoleta Sotir.
- Ai oprit orele de logopedie. De ce?
- Că nu ne-am mai permis financiar să susţinem acele ore. Erau foarte multe ore. Am spus că nu-mi permit financiar să ţin ora de logopedie decât o dată pe săptămână, nu de trei ori, pentru că aveam cheltuieli.
- Plus că recomandarea logopedului este ca acasă când ajunge copilul să se exerseze cu el cuvintele, iar problema lor majoră este că fiind persoane cu dizabilităţi auditive, n-aveau cum să exerseze cu copilul, adaugă Sorin.
În ţara ideală a Laurei Sotir, dizabilităţile ar trebui să-i apropie pe copii, nu să-i separe.
Laura Sotir: Mi-aş fi dorit la o şcoală de auzitori, dar din păcate nu aud, sunt surdă şi eu vreau şcoală normală. Şi să fim cu toţii, şi auzitori, şi surzi, în aceeaşi şcoală.
Claudia Iordache: Toţi? Ţi-ai fi dorit?
- Da.
Claudia Iordache, interpret de limbaj mimico-gestual: „Îmi amintesc clar momentele în care erau serbări şi ca orice copil la serbări cânţi, că despre asta vorbim. La serbări, părinţii mei erau singurii care nu auzeau nimic”.
Claudia Iordache este psiholog şi interpret autorizat în limbaj mimico-gestual. A învăţat să vorbească prin semne de mică de la tatăl ei, pentru că ambii părinţi ai ei sunt surzi.
„Dacă ar fi să închid ochii şi am să-i închid, mi-amintesc clar momentele în care copiii îmi jigneau părinţii, îmi amintesc clar cadrele didactice care nu înţelegeau de ce mama nu prea poate să răspundă la anumite întrebări în cadrul şedinţelor”, povestește Claudia.
Unul dintre cele mai dureroase lucruri pentru o mamă surdă este să nu-şi audă copilul plângând şi astfel, să nu ştie când îi este foame sau îl doare ceva.
„Având casa în oglindă, se întâmpla noaptea să aţipească şi să nu simtă când plângem şi sora ei îi bătea în perete tot timpul. Şi venea şi suna, pentru că a noastră casă este iluminată cu becuri, nu are sonor. Dacă cineva vine şi sună la poartă, se aprind becurile în toată casa. Şi ea venea şi bătea în perete, pentru că se simţea şi venea la poartă şi suna şi ea ştia că s-a întâmplat ceva cu copilul”, povestește Olimpia Iordache.
Cel mai greu moment din viaţa Claudiei a fost când avea 19 ani şi a plecat la facultate în Bucureşti, să studieze Psihologia, iar părinţii au rămas acasă, la Ploieşti.
„Obişnuindu-mă cu ei zi de zi, obişnuindu-mă să-i ajut, să fiu acolo, să fiu urechile lor, şi deseori şi ochii, chiar dacă văd, simţeam o ruptură de parcă i-aş fi trădat că am plecat acolo. Copiii care au părinţii cu dizabilităţi auditive ştiu clar că niciodată nu pot pleca foarte departe”, spune Claudia.
Greu de găsit un loc de muncă
Una din cele mai mari probleme ale persoanelor cu deficienţe de auz din România este găsirea unui loc de muncă. Deşi la liceele speciale pentru surzi, tinerii se specializează ca frizeri, manichiurişti-pedichiurişti, bucătari, tehnicieni în prelucrarea lemnului sau în industria textilă, puţini angajatori le dau o şansă celor care nu aud.
Emilia Mitran: „Mult a căutat şi nu primesc, din cauza deficienţei. Nu poate comunica. Şi a aşteptat mult timp, trei ani, cam patru ani.
Carolina Verko - Asociaţia Naţională a Surzilor: Multe, multe discriminări am avut. Am încercat să depun CV-ul la firme, dar când au ajuns să mă cheme la interviu şi au văzut că sunt surdă, au rămas şocaţi. Mi-au spus că le pare rău că nu pot să mă angajeze.
Sandu Stîngaciu: După ce a falimentat fabrica la care am lucrat până în 2000, am încercat să mă mai angajez, însă nu se mai găseau fabrici care să fie pe jobul de sculptură. M-am dus în diverse fabrici sau firme care ţineau de tâmplărie şi foarte puţine din ele acceptau persoane cu deficienţe auditive să lucreze şi nu am găsit nimic până în prezent.
O companie din Ploieşti care produce tapiţerii auto este o excepţie pe piaţa din România. Conducerea firmei a angajat recent 13 persoane cu deficienţe de auz. Printre ele se află şi Ramona Muşat, o tânără de 27 de ani care este implicată în procesul de coasere a tapiţeriilor. Înainte să se angajeze aici, Ramona a stat trei ani acasă după terminarea liceului, pentru că nu şi-a găsit nimic de lucru şi nici nu a putut să-şi continue studiile.
Ramona Muşat povestește:
-După ce am dat bacalaureatul, am fost la postliceală, puțin, două luni. Apoi am renunțat. Profesorii nu mă învăţau, era departe, la Craiova.
-De ce? Profesorii erau buni, cunoşteau limbajul mimico gestual?
- Nu, doar vorbeau.
- Tu singură te-ai dus la o şcoala unde profesorii nu comunicau prin semne ?
- Era la Craiova, nu mi-a placut, era departe. Am renunţat şi am rămas acasă aproape trei ani.
Costin Trâmbiţaşu – director: „Modul de a comunica, cu toate că nu este prin sunete neapărat, este uman şi cred că asta e chiar mai interesant şi ce am văzut este disponibilitatea întregii echipe de a fi puţin mai aproape, de a face un pas ca să putem să ne înţelegem, suntem oameni, cumva, împreună şi asta cred că va aduce un mare beneficiu echipe. Revin la ce am spus mai devreme, a aprecia ceea ce avem şi asta e o lecţie fantastică”.
Iulia Negulescu – trainer: „Sunt nişte oameni conştiincioşi, oameni serioşi, oameni care... trebuie să le explici odată şi e suficient, nu trebuie să le spui de două ori, dar trebuie să-l faci să înţeleagă ce vrea...ce vrei de la el, mai bine zis, şi apoi nu ai probleme”.
După ce au identificat nevoile angajaţilor cu deficienţe de auz, compania a făcut mai multe modificări în fabrică. În caz de incendiu, luminile se vor stinge şi se vor aprinde repetitiv, pentru ca angajaţii surzi să-şi dea seama că trebuie să iasă imediat. În plus, aceştia poartă tricouri galbene, pentru ca ceilalţi colegi şi conducătorii de utilaje să aibă atenţie sporită când îi văd.
Ramona Muşat: Noi putem, noi luptăm. Facem orice şi putem orice. Chiar dacă nu auzim, suntem pricepuţi!
Andreea Stîngaciu împlineşte astăzi 20 de ani. Ea s-a născut cu auzul bun, însă acesta i-a scăzut la vârsta de 4 ani, în urma unei otite recurente. Atât ea, cât şi mama ei suferă de hipoacuzie. Când Andreei i s-a cântat La Mulţi Ani, ele au auzit mai încet decât cineva cu auzul bun. Fratele, tatăl Andreei şi jumătate dintre prietenii prezenţi la petrecere nu au auzit, însă, niciun cuvânt. Ecoul emoţiillor acestora s-a transpus în fluturatul mâinilor, care reprezintă aplauzele, în limbajul semnelor.
Familia Stîngaciu locuieşte în Bucureşti şi şi-ar dori să îşi găsească locul în societate ca orice altă familie. Discriminarea pe baza deficienţei de auz, îi împiedică însă, pe tată şi pe fiu, să îşi urmeze visurile.
În ciuda deficienţei auditive, Andreea Stîngaciu are 20 de ani şi a făcut tot efortul să studieze mereu la şcoli normale, unde nivelul de predare este mai ridicat. Pentru asta, a plătit un preţ constant.
Andreea Stîngaciu – studentă: „Eu eram pusă în prima bancă ca să pot să înţeleg, dar câteodată profesorii ori vorbeau foarte repede, ori vorbeau foarte încet şi mie mi-era foarte greu să înţeleg când se întorceau cu spatele la tablă, pentru că eu nu puteam să aud aşa în momentul ăla, având în vedere că purtam aparat auditiv şi aveam auzul mult mai prost decât îl am acum, nu auzeam absolut nimic. În clasă mi se părea linişte totală şi încercam să copiez după colega de bancă. Scria ceva ce se dicta, eu scriam după ea, că altfel nu puteam să ţin pasul deloc. Iar cu colegii bineînţeles că am avut probleme de discriminare, în mare parte cu băieţii, fetele erau mai înţelegătoare. Băieţii atunci când nu înţelegeam ce spunea profesoara în clasă sau mă punea pe mine să răspund, începeau să râdă prin clasă şi spuneau: surda sau muta şi mi-a fost foarte greu”.
„Sunt la Facultatea de Drept pentru că îmi doresc să lupt foarte mult pentru drepturile persoanelor cu dizabilitate, atât auditivă, cât şi restul dizabilităţilor, pentru că eu înţeleg ce înseamnă să fii o persoană cu o dizabilitate în această lume şi îmi doresc foarte mult să pot să fac o lume mai bună pentru ei”, povestește Andreea.
Deja face asta. Pentru că ştie cât de greu le este tinerilor surzi la examenul de bacalaureat, le dă meditaţii la română şi la biologie în limbajul semnelor.
Andreea Stîngaciu: Unui surd nu poţi să-i spui: Celula este unitatea protejată şi funcţională, pentru că el nu înţelege ce înseamnă asta. Trebuie să-i explici de ce este aşa, cum e aşa, trebuie o explicaţie mult mai complexă faţă de cum se explică în mod normal unei persoane ca să înţeleagă. Am un prieten de familie care a avut probleme cu promovarea examenului de bacalaureat şi l-am ajutat la biologie. Într-adevăr, mie mi-a plăcut foarte mult biologia în liceu şi mi-a plăcut foarte mult să-l ajut să înţeleagă. Şi pentru mine a fost o bucurie mare să văd că a reuşit să ia examenul de bacalaureat la a patra încercare.
În loc să primească ajutor din partea statului şi a celor din jur, tot ei, cei care nu aud, sunt nevoiţi să se adapteze constant. Fac eforturi să citească pe buze când cineva vorbeşte prea repede şi dau dovadă de răbdare când oamenii se enervează că ei nu înţeleg.
Bogdana Stîngaciu: Oamenii auzitori nu ştiu că sunt probleme cu deficienţii de auz. Nu este cunoscut pe lumea asta. Trebuie să fim uniţi, împreună, nu daţi la o parte.
Persoanele cu deficienţe de auz din România vor să aibă acces la educaţie şi la locuri de muncă, să primească un interpret gratuit când au nevoie şi să nu mai fie priviţi cu suspiciune şi multă neîncredere. Pe scurt, vor puţin respect. Acceptare. Şansă. Iar noi, majoritarii care am avut norocul să ne naştem fără griji, fără să ştim cum este să trăieşti într-o linişte care te face foarte vulnerabil, ar trebui să dăm dovadă de înţelegere. Pentru că şi ei sunt oameni. Oameni ca noi care gândesc, simt, speră.
„Şi noi iubim la fel!”, spune Carolona Verok, de la asociaţia Naţională a Surzilor din România.
(Reporter: Delia Marinescu)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
