Natalia, refugiată în București: Copilul meu mare are 15 ani și dacă o să dureze încă câțiva ani el trebuie să se ducă și să apere țara
Suntem în Luțk, un oraș din Ucraina, aproape de granița cu Polonia, dar și mai aproape de un aerodrom militar așezat acolo încă din vremea în care zona era descrisă în hărțile geo-politice sub numele de URSS. Dreptunghiul din plastic roșu de pe calendar indică ziua de 16 februarie 2022, deci cu aproape o lună înainte de ceea ce manualele de istorie, din viitor, vor consemna drept MIR, adică Marea Invazie a Rușilor.
Natalia, 35 de ani, își făcuse deja bagajele în așteptarea știrilor care aveau să confirme presimțirea tuturor, adică ordinul lui Putin de invazie. “Noi așteptam începutul războiului pe 16 februarie. Așa știam, că va fi război. Și am strâns geanta înainte de 16. Ne-am gândit că o să ne ducem undeva. Eu nu puteam să-mi imaginez cum o să fie asta în secolul nostru. Mie nu-mi venea a crede că o să fie război. Era puțin glumă, nu știu, parcă nu era realitate”.
Cu bagajele la ușă și cu doi copii gata de plecare, ziua de 16 februarie a fost probabil cea mai stranie zi din viața Nataliei Mitriuc. O zi pe cât lungă din perspectiva operațiunii militare ce urma să fie anunțată, pe atât de specială prin felul în care providența a așezat întâmplările din toate acele secunde, minute și ore interminabile. “Pe 16, la noi, s-au întâmplat niște evenimente foarte frumoase. Am aflat că o să fiu mătușă, la noi în casă s-au născut prima oară hamsteri. Și am fost pe așa emoție și bucurie, că pe data de 18-20 eu am pus înapoi toate hainele din bagaje. La mine, gata, războiul s-a terminat”. Drept dovadă că Binele revenise, cu elan și entuziasm, în casa familiei Mitriuc ar putea sta și chitanța prin care Natalia își cumpărase un aspirator. Da, un aspirator nou. Fusese și ziua ei de naștere, viața părea să revină în firescul ei.
Dar numai pentru câteva ore. Pentru că în dimineața zilei de 24 au început bombardamentele. Povestește Natalia: “Pe 23 fusese ziua mea de naștere, iar pe data de 24 mă trezesc de la zgomot. Era dimineața, ora 6 și ceva. La noi în casă e o ușă de metal și mă gândeam, oare, poate așa de tare vântul să o bată? Și apoi încă un zgomot. Copilul meu cel mare avea 14 ani și, cu glas tremurînd, îmi spune: mama, explodează orașul nostru! El se îmbrăca pentru școală și când s-a uitat pe fereastră a doua explozie s-a văzut în ochii lui. Și acum tremur. El nu putea să vorbească. Îi tremurau maxilarele. M-am uitat și eu pe fereastră și am văzut fum. Mă uitam și nu-mi venea a crede. De parcă eram, așa, într-o stare… Nu puteam să gândesc, nu puteam să cred în ceea ce văd. Apoi am sunat-o pe profesoară și i-am spus că noi astăzi nu ne ducem la școală, iar profesoara mi-a spus că noi încă nu avem o așa comandă de sus”.
“Eu m-am pus în casa mea și mă gândeam ce să iau. Să iau aspiratorul?"
Inițial, Natalia și soțul ei și-au dus copiii undeva la țară, la rude. Dar pentru că familia era mare, iar casa destul de mică pentru 10 persoane, au rezistat acolo doar două săptămâni. “A fost foarte greu. Iar eu cu bărbatul am decis să plecăm înapoi acasă. Am înțeles că războiul s-a dus la Kiev, ei voiau să cuprindă Kievul cu totul și noi ne-am gândit că la noi nu vin, că suntem departe. Ne-am întors acasă și peste vreo cinci zile, în data de 11 martie, a explodat așa de tare aerodromul… Acolo au fost patru militari care au decedat. Atunci am înțeles”.
Natalia a înțeles atunci că trebuie să facă din nou bagajul și, de data asta, să plece din țară. “Eu m-am pus în casa mea și mă gândeam ce să iau. Să iau aspiratorul? Mă uitam la el, că erau trei săptămâni de când l-am cumpărat… Așa de tare îl vroiam, dar m-am gândit: îmi trebuie aspiratorul acela sau ce îmi trebuie? Bineînțeles că am luat niște haine, niște acte, am luat copiii, i-am pus în mașina pe care mi-a cumpărat-o soțul și gata, am plecat. Am plecat fără soț”.
Născută în Ucraina, din tată moldovean și mamă ucraineancă, Natalia a crescut între 3 și 18 ani în Republica Moldova, prin urmare ea știe să vorbească românește. Și așa se explică de ce atunci când s-a urcat în mașină, împreună cu cumnata și trei copii, a ales România și nu Polonia. În plus, una din surorile ei e măritată la București și a putut găsi astfel un apartament de locuit în chirie, undeva în sectorul 1. Între timp venise primăvara și cum mergea adesea cu cei mici prin parcuri a întâlnit o altă mamă din Ucraina care i-a dat vestea unei grădinițe pentru refugiații ucreaineeni. A doua zi era acolo. “Stăteam cu copii mei, dar stăteam de vorbă și cu alți copii care povesteau despre război. Că unul îl ucide pe altul, că ei au auzit cum tata i-a spus lui mama nu-știu-ce. Și mie nu mi-a plăcut asta, că noi am adus copiii în România să nu știe și să nu vadă toată nenorocirea aceea care este în țară. Iar eu am început să vorbesc încet cu ei: hai să ne gândim la ceva frumos, uite, este primăvară, floricele… Ei m-au văzut și mi-au spus să rămân acolo. Când s-a aflat că știu și româna, cineva mi-a făcut cunoștință cu Bogdan”.
Proiectul Superheroyi
Bogdan Costache este un fost jurnalist român care s-a reorientat în dezvoltarea unor proiecte de responsabilitate socială și care, împreună cu soția lui, Raluca, și ea fost jurnalist, au înființat Asociația pentru Responsabilitate Socială PLAN B. Grădinița pentru copii refugiați din Ucraina, Superheroyi, este un proiect de-al lor. În doar 3 săptămâni de la izbucnirea războiului, echipa PLAN B a pus pe picioare un “hub de suport și activități pentru copiii refugiați”, după cum i-au spus ei, asigurând, exclusiv din finanțări private, masa caldă, asistența medicală și psihologică și activitățile educative zilnice. Sunt peste 100 de copii care au beneficiat, pe rând, de activitatea Centrului. ”Ne-am dorit pentru acești copii, smulși de război din casa și mediul lor, un spațiu în care să aibă momente de normalitate. Să cunoască alți copii ucraineni, să audă limba lor, să poată fi însoțiți de mama, să participe la ateliere, să se bucure, să se miște în voie, să fie poznași, precauți, temerari, oricum au ei nevoie să fie”, povestește Raluca Costache.
Natalia a fost pe rând translatoare, îngrijitoare, educatoare și chiar manager la acest Centru. Au schimbat trei sedii în ultimul an, iar acum, când am vorbit cu ei, se îngriijeau de soarta a 15 copii la un sediu pe strada Berna din București. Iar pe lista de așteptare Centrului sunt înscriși deja alți 48 de copii din Ucraina cu vârste între 3 și 6 ani. E tare greu, prețurile la chirii pentru un spațiu cum ne-ar trebui nouă sunt foarte mari, spune Natalia.
“Am găsit în mine puterea aceea în care eu pot"
Se face în curând un an de când Natalia și cei doi copii ai ei trăiesc în exil. În București, mai exact, un loc pe care ea îl consideră extraordinar de frumos, chiar dacă nu înțelege de ce unii oameni aruncă gunoaie pe geamul mașinii ori scriu cu grafitti pe clădiri sau de ce alții claxonează atât de nervos. Natalia râde când povestește cum unii șoferi o fac proastă în trafic. “Eu știu că nu sunt”, spune ea cu zâmbetul pe buze. “Am găsit în mine puterea aceea în care eu pot. Uneori îl sun (pe soțul ei - nr.) și îi spun că eu pot să pun singură benzină în mașină (râde tare - nr.), că eu pot să duc singură mașina în service și să plătesc reparația”.
Familia Mitriuc ia adesea masa împreună. Via Facebook videocall. Își povestesc întâmplările de peste zi și așteaptă să se revadă cândva. Când? Nu se știe. În ziua cînd am vorbit cu ea, Natalia mi-a mărturisit că soțul ei tocmai o anunțase că ar putea fi chemat în curând la arme. Soțul Nataliei are deficiențe de auz, astfel că el n-a fost încă înrolat. Trebuia să rămână în țară. Cu posibilitatea de a fi chemat oricând pe front. Povestește Natalia: “Acum se așteaptă a doua intrare a rușilor. Eu știu deja două persoane care au fost chemate în război. Chiar și soțul meu mi-a spus: fii pregătită moral și fizic și psihologic, că eu tot pot să mă duc la război. Că acum se așteaptă ceva încă mai strașnic. A trecut ceva timp și noi ne-am deprins cu gândul că trăim într-o așa situație. Azi eu știu că cei mici sunt cu mine și eu trebuie să fac ca ei să trăiască săptămâna viitoare. Dar ce va fi mai departe, de acum n-am răbdare să mă gândesc. Noi trăim între cer și pământ, noi nu putem să facem planuri mai înainte. Dar eu trebuie să mă gîndesc la ei”.
Cu urme de lacrimi în ochi, Natalia se uită către băiatul ei cel mare, care e acolo, la Centru, cu ea, printre cei mici. Și o ajută. Apoi se întoarce către mine și-mi spune: “Copilul meu mare are 15 ani și dacă o să dureze încă câțiva ani el trebuie să se ducă și să apere țara, dar asta pentru mine, ca mamă, nu știu… Ca soție, eu înțeleg. Poate unii vor să înțeleagă că eu nu-mi iubesc soțul, dar eu îmi iubesc soțul. Dar ei sunt bărbați. Peste 3 ani, copilul meu va face 18, dar tot copil va fi. Și eu n-aș vrea ca el să fie acolo. Eu înțeleg că sunt copii care fac acum 18 ani, dar asta pentru mine, pentru creierul meu, este greu de înțeles. E greu să accepți ideea că ei trebuie să-și apere țara. Da, trebuie, dar … eu asta nici nu pot explica…”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
