Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit recent că judecătorii nu pot fi cercetați disciplinar pentru sentințe care nu respectă deciziile Curții Constituționale, dacă acestea contravin dreptului Uniunii Europene. În replică, CCR a transmis printr-un comunicat de presă, că acest lucru nu este posibil decât în urma unei modificari constituționale.
Legea fundamentală a României consfințește însă, încă din 2003, prevalența dreptului comunitar asupra celui intern. Același principiu, al supremației dreptului Uniunii Europene asupra dreptului statelor membre, este consacrat și de Tratatul de la Lisabona, de Tratatul de aderare a României la UE, de jurisprudența constantă a Curții de Justiție a UE și de doctrina de drept constituțional. Efectele asociate acestui principiu se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru.
Există însă puncte de vedere distincte cu privire la raportul dintre dreptul intern și dreptul UE: unul specific jurisdicțiilor constituționale naționale, care susține supremația Constituției inclusiv față de dreptul comunitar și unul propriu jurisdicției comunitare, care susține prioritatea de aplicare absolută a tuturor dispozițiilor din dreptul comunitar față de toate normele din dreptul intern, indiferent de forța juridică (inclusiv față de normele constituționale).
E drept că legea de ratificare a Tratatului de aderare nu este o lege constituțională, ci are o forță juridică inferioară. În condițiile în care actul de ratificat ar cuprinde dispoziții contrare Constituției, modificarea Legii fundamentale nu ar putea fi operată implicit, prin simpla ratificare a respectivului tratat, ci prin revizuirea Constituției, astfel că procedura de ratificare ar trebui suspendată și inițiată o nouă procedură de modificare a Constituției.
Autoritatea superioară a Constituției nu trebuie însă privită ca o constantă absolută care exclude ab initio capacitatea de adaptare la dreptul Uniunii Europene. Legea fundamentală are un caracter normativ general și formal, însemnând că nu poate prevedea express fiecare aspect al organizarii și exercitării puterii în stat. Constituția garantează principile generale de guvernare, cadrul juridic ce stă la baza funcționării statului și a raporturilor sale. Asemenea clarificări suplimentare ar îngreuna și mai mult textul constituțional, transformându-l într-un instrument juridic ce însumează deopotrivă principii generale cu dispoziții obișnuite, ceea ce va determina nenumărate alte dificultăți de interpretare și conflicte de legi.
Disputa dintre CCR și CJUE a plecat de la deciziile Curții Constituționale de a anula hotărârile completurilor de 3 și 5 ale ICCJ, care au determinat rejudecarea mai multor procese privind fraude cu bani europeni și alte fapte de corupție - vezi cazurile Udrea, Șova, Cosma.
Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudențe a Curții Constituționale care conduce la anularea acestor hotărâri, în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistemic de impunitate, adică scutirea de pedeapsă a unor infractori, cu alte cuvinte, eșecul luptei anitcorupție la nivel înalt, corupție pentru care România se supune încă mecanismului MCV, obligatoriu în toate elementele sale, așa cum arată Curtea de Justiție a UE.
Nu se opune însă obligativității deciziilor Curții Constituționale. În schimb, condiționează independența acesteia față de puterile legislativă și executivă, ceea ce, în cazul unor membrii ai CCR, ridică multe semne de întrebare. Apartenența politică a unor judecători constituționali, fie ea și anterioară exercitării mandatului, pare să confirme transformarea CCR într-o armă politică. Într-una nucleară, dacă avem în vedere deciziile controversate, general obligatorii și fără cale de atac emise de CCR în ultima vreme. Dacă este necesară o modificare a Constituiției, atunci ea trebuie să vizeze întocmai independența totală a judecătorilor CCR față de celelalte puteri din stat, din perspectiva mecanismului de desemnare, cât și în ceea ce privește condițiile pentru numire.
Referitor la statul de drept, evoluțiile înregistrate de România, monitorizate prin MCV, au fost destul de limitate în ultimii ani. Ba chiar în 2018, s-a concluzionat mai degrabă o involuție, astfel încât progresele realizate până în anul precedent fuseseră anulate, ceea ce a făcut necesară afirmarea unor recomandări suplimentare. Reforma sistemului judiciar și intensificarea luptei anticorupție, desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, numirile interimare în funcții de conducere în cadrul Inspecției Judiciare, precum și răspunderea personală a judecătorilor ca urmare a unei erori judiciare, transparența și răspunderea CSM, sustenabilitatea DNA sau ridicarea imunității parlamentarilor sunt doar câteva dintre obiectivele MCV a căror îndeplinire stagnează.
În lumina (sau mai degrabă întunericul) rușinoasei dispute dintre CCR și CJUE cu referire la prevalența dreptului comunitar asupra celui intern, șansele unei redresări sunt la fel de limitate, astfel că statul de drept va mai rămâne strâmb cel puțin o vreme, iar lupta anticorupție, departe de a se fi sfârșit.
