Prima zi de şcoală. Cel mai banal indiciu că e nevoie de reforme

Transformarea în bâlci politicianist a deschiderilor de nou an școlar a devenit un România ultimilor ani rutină. Și, ca orice rutină, a adus cu sine acel efect pervers pe care rutina îl produce în manifestarea ei ambiguă, anume o reducere până la irelevanţă a reacțiilor de contestare a obiceiurilor proaste; iar pe orizontală, a catalizat instalarea unei "normalități" bolnave.

Așa a fost posibil ca, la modul general vorbind, festivitățile care însoțesc începerea școlii să abunde în limbaj de lemn, în promisiuni deșarte și, nu în ultimul rând, să fie mai plictisitoare și lipsite de consistență ca o ședință ordinară de partid pe la filialele din teritoriu.

E dificil de fixat cu precizie ce se petrece în mintea unui copil în fața unui asemenea spectacol oferit de adulți, dar îndrăznesc să cred că deruta ar putea fi răul cel mai mic.

Aceste festivități anoste și lipsite în primul rând de o dimensiune pedagogică mi s-au părut întotdeauna că ilustrează perfect distanța căscată între școala românească și beneficiarul ei, elevul, cel care practic îi dă rațiunea de a exista.

Simplul fapt de a ține sute si sute de copii într-un careu "solemn" care nu are nicio legătură cu ei și care seamănă mai curând cu o pedeapsă spune totul despre capacitatea celor care trag frâiele în sistem de a revigora educația națională. Dacă nu eşti în stare să înţelegi lucrurile la nivelul unor detalii până la urmă atât de simple, ce ai putea face în faţa unei realităţi inifinit mai complexe?

În 2016, debutul anului școlar a coincis cu o perioadă de frământări difuze în sistemul preuniversitar, generate de intenția actualului guvern de a reseta jocul la vârful instituțiilor. Iar asta a fost probabil singura veste bună. Sigur, a plouat și acum cu acest nefericit și lipsit de substanță mod de a marca începerea școlii, dar cel puțin atmosfera a fost rarefiată, suplimentar, de un apel lansat dinspre minister: "Toți acei profesori dedicați, care au preferat, ani la rând, să rămână discreți, dar să lucreze intens cu elevii lor, să se implice și în conducerea școlilor lor".

Această invitație directă, făcută de ministrul de resort Mircea Dumitru, separă în sfârșit apele într-un domeniu în care prea mulți se obişnuiseră să fie alintaţi și mângâiați pe creștet doar pe motiv că sunt profesori; un păcat în care foarte ușor se cade și în celălalt sector critic pentru dezvoltarea unei societăţi, sănătatea.

În ciuda naraţiunii dulcege şi strategic nivelatoare, promovată mai ales de sindicate şi politicienii oportunişti, realitatea este următoarea: profesorii nu sunt toţi la fel, după cum nici medicii nu sunt cu toţii la fel.

Şi într-un caz, şi în celălalt, unii sunt dedicaţi, alţii superficiali, unii sunt bine pregătiţi, alţii sunt incompetenţi, unii sunt cinstiţi, alţii nu prea spre deloc şi aşa mai departe.

Din acest punct de vedere, este incorect faţă de cei care îşi fac meseria cum trebuie şi care excelează şi la nivelul atitudinii, să fie trataţi la grămadă cu ceilalţi, iar la nivel de sistem e ineficient să gândeşti astfel.

După cum scriam aici şi săptămâna trecută, lansarea unei competiţii naţionale pentru ocuparea posturilor de directori în preuniversitar are în primul rând o valoare de semnal, un semnal de nota 10. Este o declaraţie de intenţie prin care actualul ministru de resort, ca şi premierul în exerciţiu arată că sunt dispuşi să atace tabuuri.

În acelaşi timp, însă, este obligatoriu să demonstreze că pot pune în practică asemenea planuri. Nu de alta, dar dacă se va eşua la acest ultim şi esenţial nivel, practica, asemenea reforme, în continuare vitale pentru România, vor fi din nou amânate pe termen indefinit.

Iar peste ani, când i-ar reveni cuiva curajul, vor fi şi mai multe variabile de dus în spate. De exemplu, pornind de la subiectul nostru, „acei profesori dedicați, care au preferat, ani la rând, să rămână discreți, dar să lucreze intens cu elevii lor”, se vor întreba de trei ori mai mult decât o fac azi de ce „să se implice și în conducerea școlilor lor”?