INTERVIU. Ce nu pot promite populiştii. De ce au pierdut unii chiar şi un milion de voturi

Este unul dintre cei mai utilizaţi termeni în analizele politice şi economice din peisajul mediatic al zilelor noastre, iar ca mişcare politică şi socială a produs răsturnări răsunătoare şi reaşezări interesante în unele ţări europene. În plus, rezervorul din care se alimentează pare să rămâmă mai mereu plin, în ciuda numărului aparent crescând de consumatori. Populismul, căci despre acesta este vorba în interviul care urmează, este „privit ca fiind oricum numai rezonabil nu, amalgamând un număr infinit de promisiuni total irealizabile, lucrurile nu stau însă întocmai astfel”, consideră Sergiu Mişcoiu, conferenţiar universitar şi director al Centrului de Cooperări Internaționale al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu o activitate academică dedicată analizei mişcărilor şi discursurilor radicale, Sergiu Mişcoiu explică, pentru Digi24.ro, care sunt totuşi limitele populiştilor sau, mai nuanţat, ce înseamnă «limita» pentru aceste grupări, cum e posibil, totuşi, să pierzi un million de voturi în câteva luni (da, s-a întâmplat asta, în Spania) şi la ce se ne aşteptăm pentru România. De altfel, situaţia din ţara noastră prezintă caracteristici aparte: „Deși România nu prezintă partide de extremă dreapta sau stânga în Parlament, ba chiar nici partide care să se declare eurosceptice (cu excepția nou-formatului PRU, despre care sunt șanse foarte bune să nici nu mai vorbim după alegerile din decembrie 2016), populismul este larg răspândit în întreg spectrul politic”, conchide profesorul Mişcoiu.

Digi24.ro: Este limpede că asistăm la o ascensiune a atitudinilor populiste pe continent, este de subliniat şi că pe acest fundal nou slăbiciuni mai vechi ale construcţiei europene devin nu doar mai vizibile, ci capată proporţii. Înainte de a ne întreba cum pot face faţă UE şi statele membre acestei presiuni, haideţi să fixăm ce este totuşi populismul.

Sergiu Mişcoiu: După mine, acesta este un registru discursiv cu vocație hegemonică bazat pe exaltarea identificării populare operată prin articularea ideologică a unor presupuse calități ale unei colectivități (Poporul) și excluderea „Celorlalți”, denunțați ca fiind vinovați de neîmplinirea identitară a Poporului. Populismul este, așadar, mai întâi de toate un discurs, putând fi de stânga sau de dreapta, autoritar sau democratic.

Există lucruri pe care nici măcar un partid populist să nu își permită a le propune sau promite? Sigur, în afara cedării de teritorii sau a suveranității...

Așa este. Deși, în mod aparent, populismul este privit ca fiind oricum numai rezonabil nu, amalgamând un număr infinit de promisiuni total irealizabile, lucrurile nu stau însă întocmai astfel. Ca toți ceilalți politicieni, populiștii sunt nevoiți nu doar să creeze așteptări, ci să și schițeze condițiile în care aceste așteptări vor fi îndeplinite. Să luăm unul din cele mai întâlnite exemple de promisiuni populiste – crearea de noi locuri de muncă, numeroase și bine plătite. Ei bine, pentru realizarea acesteia, până și populilștii sunt nevoiți să promită fie expulzarea unor imigranți care ocupă locurile de muncă ale „băștinașilor”, fie acordarea preferențială a locurilor de muncă pentru cetățenii naționali, fie impozitarea marilor averi, fie toate acestea la un loc și poate și altele. Așadar, până și populiștii sunt nevoiți să găsească „surse de finanțare” pentru aplicarea promisiunilor lor. În consecință, nici măcar ei nu vor promite măsuri care sfidează cu totul bunul simț, precum, spre pildă, triplarea tuturor salariilor. Vor încerca însă să obțină sprijinul anumitor categorii populare, cărora le vor promite un regim special, privilegiat. Spre exemplu, vor promite mărirea pensiilor aflate sub un anumit cuantum prin dublarea impozitării veniturilor realizate de cetățenii străini în țara respectivă. Întâlnim, așadar, acest amestec de frenezie a promisiunilor nerealiste și de targetare a anumitor categorii sensibile la un asemenea tip de discurs.

Sunt vizibile două linii mari pe care politicienii din acest „nou val” le urmează cu sfinţenie, oarecum mecanic: un discurs colorat şi agresiv - în care se simte promisiunea răzbunării pe elitele lacome şi învechite; respectiv un ping-pong cu temerile oamenilor - care când sunt exacerbate, când bagatelizate, în acest din urmă caz lăsându-se impresia că soluţia-minune e în buzunar, mai trebuie doar votul. Ţin la o utilizare de lungă durată?

Una din caracteristicile principale ale mișcărilor purtătoare ale populismului contemporan (pe care, de altfel, le putem opune unor forme de populism clasic, anterioare erelor media si digitală) este efemeritatea acestora. Dacă discursul în sine păstrează aceleași mari caracteristici, cei care îl întruchipează suferă de o volatilitate politică remarcabilă. Aici putem distinge între populiștii moderați, în general proveniți din partidele mainstream, de cele mai multe ori de orientare neo-conservatoare sau, la antipozi, radical socialistă, și, pe de altă parte, populiștii extremiști, reprezentând mișcările dreapta extremă sau, mai rar, stânga extremă. În cazul populiştilor extremişti, această efemeritate este cauzată de reacția de respingere din partea altor partide, a societăţii civile sau comunităţii internaţionale, electrizate de rezultatele uneori spectaculoase obţinute de liderii sau formaţiunile de această factură. În cazul populismului sistemic şi moderat, efemeritatea se datorează mai degrabă ritmului accelerat al vieţii politice contemporane, care impune o succesiune rapidă a schimbărilor şi care bulversează strategiile pe termen mediu şi lung. În plus, este vorba şi despre incapacitatea – caracteristică, de altfel, şi pentru alte partide contemporane – de a le furniza cetăţenilor reperele necesare pentru a se identifica în mod stabil cu proiectul politic susţinut de către mişcarea în chestiune.

Partidele populiste europene care au avut în ultimii ani rezultate bune în alegeri, la nivel național, au urmat o traiectorie relativ similară: inițial au fost mișcări civice, născute fie în stradă fie pe reţele de socializare, au cunoscut primele succese electorale la nivel local şi regional, în final au ajuns în Parlament sau chiar la guvernare. Toate etapele - parcurse într-un timp scurt. Aparent, e o cadenţă de tipul door-to-door, s-ar părea că vârful are un contact solid cu baza. În aceste conditii, ce ar mai putea zdruncina o asemenea construcţie?

În ultimii ani, în special începând cu criza economică mondială din 2008, populismul a evoluat înspre ceea ce literatura numea odinioară „mouvementisme politisé”, adică transformarea mișcărilor revendicativ-protestatare în partide politice. Totuși, trebuie să observăm că acele mișcări care au înregistrat un real succes electoral s-au bazat pe cooptarea masivă a unor structuri politice existente anterior – este cazul Syrizei din Grecia și al Podemos din Spania și, mai recent, al AfD din Germania, al cărui co-fondator este, să nu uităm, un fost secretar de stat al Hessei și al cărui staff actual este împânzit de foști politicieni ai CDU, CSU și chiar ai FDP. Ca și în cazul partidelor clasice, deși, totuși, mai lent și într-o mai mică măsură, și în cazul celor populiste, odată consolidate politic prin câștigarea de mandate locale, regionale sau naționale, se vădește o distanțare a elitelor conducătoare față de militanții de bază. Nu cred că această dificultate a fost total surmontată până acum de către noii populiști.

Există experţi care văd diferențe între evoluţia populismului european și cea a populismului din SUA, vorbim de cel asociat în special cu Donald Trump. Printre aceste diferențe ar sta și cea potrivit căreia în Europa ar fi contribuit major percepția că forțele politice tradiționale ar fi ca o supă, că ar fi apus diferenţa. În SUA, oarecum din contră, că ar fi contribuit logica tot mai beligerantă dintre republicani și democrați. Este o cheie de lectură care oferă sens?

Toate formele de populism își bazează discursul pe alimentarea antagonismului politic, opunând unui popor imaginar plin de virtuți și călcat în picioare de istorie elitele corupte și conspirative. Acest tip de discurs a funcționat atât în Europa, unde a fost denunțat „blatul” partidelor tradiționale de centru-dreapta și de centru-stânga, cât și în SUA, unde, mai întâi Tea Party, apoi Trump, au atacat moderația, centrismul și consensul liberal. Dacă analizăm discursul lui Trump, în faza afirmării sale politice, acesta a fost orientat atât înspre nimicirea adversarilor democrați, cât și, mai ales, înspre instalarea unui clivaj între, pe de o parte, conservatorii clasici și moderați din Partidul Republican (înfierați de Trump ca fiind neputincioși și gata să bată palma cu „establishmentul liberaloid”) și, pe de alta, „forțele dinamice”, populare, iconoclaste, gata să schimbe radical America, pe care Trump pretinde că le întruchipează. Doar sistemul bipartizan din SUA, care a făcut din Trump candidat la președinție, a creat impresia că există o diferență majoră de conținut între populismul american și cel european.

Să luăm şi un caz particular, cel al formaţiunii Podemos, din Spania, văzută iniţial de analişti şi de exit-poll-uri ca surclasându-i pe socialişti şi devenind astfel a doua forţă în Parlamentul de la Madrid. Surpriza nu a fost atât că a rămas pe locul trei, ci că la alegerile legislative din iunie Podemos a pierdut un milion de voturi faţă de ce adunase la scrutinul din decembrie. Ce trebuie reţinut?

Intenția Podemos de a depăși Partidul Socialist/PSOE (faimosul „sorpasso”, care ar fi trebuit să fie urmat de o lentă preluare a socialiștilor de către Podemos) nu a avut loc și acest lucru din mai multe motive. În primul rând, trebuie notat că Podemos este o formațiune bazată pe asocierea grupusculelor anti- și post-anti-franchiste ale anilor 1970-'80 cu mult mai recenta mișcare anti-capitalistă și anti-austeritate M15 (fondată în 2011), având deci un background mai degrabă radical-contestatar. Încă de la bun început, transformarea Podemos într-o formațiune care participă la alegeri a fost denunțată ca o formă de „îmburghezire” a acesteia. Apoi, în paralel cu ascensiunea mult-mediatizatului Pablo Iglesias, s-a consolidat în sânul Podemos și o altă grupare, cea a lui Íñigo Errejón, de orientare „național-populistă”, care a susținut o apropiere de categoriile de votanți cu sensibilități popular-conservatoare, lărgind bazinul electoral al mișcării. Ei bine, alianța electorală pe care Podemos a încheiat-o pentru alegerile din iunie 2016 cu Iziquierda Unida (IU), dominată de Partidul Comunist, i-a îndepărtat atât pe o parte din alegătorii care ar fi votat cu o mișcare modernă anti-sistem și care asociau comunismul cu sistemul de partide vetuste pe care Podemos își propusese să îl distrugă, cât și pe o parte din ceea ce a mai rămas din electoratul IU, care a considerat întotdeauna că alternativele de stânga la comunism (gen Podemos) sunt, de fapt, „caii troieni” ai capitalismului. În fine, emergența Partidului Ciudadanos (centrist, progresist, post-naționalist) a concurat formațiunea lui Iglesias și a contribuit la diminuarea credibilității Podemos ca mișcare politic inovatoare și cu șanse reale de a guverna. În esență Unidos Podemos a plătit astfel pentru erorile de strategie în alianțe, pentru convingerea că este o „mișcare pe care nimic nu o poate opri” (Iglesias) și pentru supra-estimarea posibilităților de mobilizare a unui „popor” deja excedat de valurile de promisiuni care au invadat peisajul politic spaniol în ultimii ani.

Accesele de populism nu au ocolit nici România, nu au lipsit nici tentativele de coagulare a unor mişcări politice noi, de factura celor care au prins rădăcini pe teritoriul UE după izbucnirea crizei economice şi financiare. Totuşi, în ţara noastră încă nu s-a concretizat un proiect solid de acest gen. Cum se explică?

În România, am trecut prin mai multe etape ale populismului post-decembrist, având de-a face mai întâi cu unul de factură neo-comunistă cu accente naționaliste – cel promovat de Ion Iliescu, apoi cu unul virulent naționalist-șovinist promovat de Gheorghe Funar și, mai ales, de Corneliu Vadim Tudor, ulterior începutului anilor 2000, cu un populism de dreapta, ultra-capitalist și justițialist – cel al lui Traian Băsescu și, în fine, cu o întoarcere la un model „naționalist-ruralist”, în timpul lui Victor Ponta. Paradoxal, deși România nu prezintă partide de extremă dreapta sau stânga în Parlament, ba chiar nici partide care să se declare eurosceptice (cu excepția nou-formatului PRU, despre care sunt șanse foarte bune să nici nu mai vorbim după alegerile din decembrie 2016), populismul este larg răspândit în întreg spectrul politic. Alegerile parlamentare din 2012, spre exemplu, au evidențiat înfruntarea unor populisme mainstream (USL și ARD/PD-L) cu un populism gregar (PP-DD). Așadar, registrul discursiv populist este omniprezent în spectrul politic românesc, ceea ce împiedică implementarea unor reforme și schimbări democratice și transferă înspre zona tehnocratică responsabilitatea deciziilor privind politicile publice.

Privind harta, observăm că de la Marea Neagră la Marea Nordului populiştii au mişcări solide în fiecare ţară de pe o axă imaginară care, pornind de la graniţa de vest a României, trece prin: Ungaria, Austria, Germania, Franţa, Olanda. Mai poate fi evitată contagiunea?

Dacă prin contagiune înțelegem constituirea unui partid populist care să depășească pragul electoral, așa cum s-a întâmplat cu PP-DD în 2012, răspunsul este dificil de dat, dar cred că ar trebui să fie unul mai degrabă negativ. Privind însă maniera în care funcționează partidele clasice (PNL și PSD), putem lesne constata ca ambele recurg abundent la forme de discurs populist (cu caracter religios, naționalist, unionist, patriarhalist, autoritarist etc.). În mod paradoxal, mișcări inițial para-politice, precum Uniți Salvăm România, se poziționează tocmai ca actori ce mizează pe responsabilizarea și modernizarea radicală a politicii românești, utilizând un discurs care înfierează retorica populistă, dar abuzează, cel puțin pe alocuri, de aceasta (mai ales atunci când se referă la lupta împotriva corupției, la înlocuirea politicienilor cu specialiștii, la finanțarea sistemelor de învățământ și de sănătate de către stat ș.a.m.d.). Astfel că, deși un cerc populist pare să se închidă, altul este pe cale să prindă contur.

*Biografie

Sergiu Mişcoiu este conferențiar universitar în cadrul Facultății de Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca). Este doctor și abilitat în ştiinţe politice al Universităţii Paris-Est, doctor în istorie al Universităţii Babeş-Bolyai şi conducător de doctorate la aceste două universități. A condus Departamentul de Relații Internaționale al acestei facultăți între iunie 2012 și ianuarie 2016, iar din martie 2016 este Directorul Centrului de Cooperări Internaționale al Universităţii Babeş-Bolyai. Domeniile sale de interes sunt teoriile constructiviste şi discursive aplicate formării şi funcţionării comunităţilor politice şi, mai ales, emergenţei grupurilor radicale, populiste şi extremiste, precum și tranziția politică și democratizarea în lumea francofonă (în special în Franța și Africa centrală și de Vest).