Cum dau SUA şi Rusia bătălia pentru România şi Ungaria

O super-putere şi o mare putere care tot aspiră la un statut de nivel următor forjează relaţii privilegiate cu două ţări mici, dar poziţionate, geografic şi geopolitic, la intersecţia rutelor critice de azi. Klaus Iohannis a fost la Casa Albă, la fel şi Traian Băsescu. Viktor Orban a intrat la Kremlin. Doar la Kremlin. Iohannis se întâlneşte cu Trump a patra oară în cinci luni. Orban şi Putin se văd, la Moscova sau Budapesta, în fiecare an. De-aici pornim şi e interesant unde ajungem.

Orban, jucător global, titrau ori sugerau, la începutul lui februarie 2017, unele site-uri din România. Contextul era marcat de vizita la Budapesta pe care urma să o facă Vladimir Putin a doua zi, dar şi de proaspăta, la acea vreme, învestire a lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al SUA. În Trump, fanii autocraţiilor 2.0 îşi puseseră speranţele că va reuşi să deturneze politica externă americană în Europa, mai ales în cea de Est, moştenită de la George W. Bush şi Barack Obama, Budapesta însăşi fiind percepută ca un actor cu rol potenţial major în economia mai largă a operaţiunii.

De altfel, chiar şeful diplomaţiei ungare alimenta asemenea aşteptări, opinând, în ajunul întâlnirii Putin-Orban, că vizia liderului de la Kremlin îi permitea omologului maghiar "să asculte punctul de vedere rus în legătură cu posibilitățile unei apropieri între Rusia și Statele Unite".

Concomitent, aceleaşi voci care ridicau în slăvi „pragmatismul” politici externe a Ungariei, criticau totodată lipsa de „flexibilitate” a Bucureştiului, miopia sa diplomatică, simţul atrofiat al istoriei.

Dar timpul s-a scurs, iar realitatea instalată după opt luni de Administraţie Trump le permite tuturor taberelor să tragă un prim set de concluzii asupra scenariilor posibile. Concluzii care, în bună măsură, pun sub o lumină difuză multe din proiecţiile cu iz de certitudini formulate în lunile din urmă de către apologeţii „pragmatismului” lui Viktor Orban.

Din punctul meu de vedere, bazat integral pe ceea ce liderii Rusiei şi Statelor Unite AU FĂCUT, situaţia generală poate fi formulată astfel: Moscova cultivă intens Budapesta, Washingtonul cultivă intens Bucureştiul, iar dacă Rusia continuă să însemne doar Vladimir Putin, America nu a decăzut într-atât încât să poată fi redusă strict la persoana preşedintelui, fie el şi Donald Trump.

Un tablou care ilustrează, din start, diferenţa de calibru dintre cele două mari puteri, un tablou care totodată explică de ce Moscova doar tinde la statutul de super-putere, iar Washingtonul chiar este, în fine, o imagine care nuanţează, „în jos”, povestea cu „pragmatismul” lui Orban vs „miopia” lui Iohannis.

Există, fără îndoială, multiple instrumente de a măsura această tendinţă, unele mai precise, altele mai puţin. Cert este, în schimb, că unul din instrumentele cele mai elocvente provine din punerea în oglindă a contactelor dintre liderii rus şi ungar, pe de o parte, respectiv cel american şi român, pe de alta.

Context în care, orizontul temporal la care ne raportăm poate fi chiar extins şi plasat anterior administraţiilor Trump şi Iohannis.

Curse Budapesta-Moscova şi retur. Niciun zbor peste Ocean

Astfel, după cum remarca anul trecut publicaţia Hungarianfreepress.com, Viktor Orban nu a primit niciodată o invitaţie oficială la Casa Albă din partea lui Barack Obama. 

Ba mai mult, a fost criticat copios de fosta Administraţie de la Washington pentru derapajele majore de la standardele democratice şi pentru tot mai palpabila direcţie spre Est, spre care şi-a îndreptat fără nicio remuşcare ţara. 

Încă şi mai interesant: în ciuda „dragostei la prima vedere Orban-Trump”, de care premierul ungar vorbea în noiembrie 2016, atunci când mai „dezvăluia” presei şi că a făcut glumiţe cu Donald Trump, dar şi că ar fi fost invitat la Casa Albă, ei bine, iată că lucrurile au rămas suspendate.

În ciuda faptului că liderul american a primit deja, în Biroul Oval, diverşi şefi de state şi de guverne, Viktor Orban nu s-a numărat printre ei.

Şeful Guvernului maghiar s-a întâlnit, în schimb, de mai multe ori cu Vladimir Putin – şi la Moscova, şi la Budapesta, şi în vremea lui Obama, şi în vremea lui Trump.

Apoi, nicio cronologie a întrevederilor Putin-Orban nu poate scăpa din vedere faptul de a le sincroniza cu cadenţa în care s-a deteriorat situaţia politică din Ungaria.

Cu alte cuvinte, pe măsură ce forţele politice grupate în jurul lui Viktor Orban obţineau mai multe victorii în planul erodării liberalismului şi orientării euro-atlantice a Budapestei, se intensificau şi contactele la nivel înalt - între oicialii unguri şi ruşi, inclusiv cele la nivel foarte înalt - dintre cei doi lideri.

Deloc întâmplător, primul lider din UE care l-a primit pe Vladimir Putin după anexarea ilegală şi prin forţă a Crimeii a fost Viktor Orban. Se întâmpla în februarie 2015.

Deloc întâmplător, având în vedere evoluţiile din politica externă şi internă maghiară, Vladimir Putin şi Viktor Orban s-au vizitat, de la episodul Crimeea încoace, în fiecare an. Fie a mers Putin la Budapesta, aşa cum s-a întâmplat în 2015 şi 2017, fie a mers Orban la Moscova, ca în 2016.

De reţinut faptul că în toţi aceşti ani în care contactele la vârf între cele două cancelarii, rusă şi ungară, s-au intensificat încât au devenit rutină, premierul maghiar nu a bifat niciunul pe măsură cu... Statele Unite, până una-alta, aliatul principal în cadrul NATO.

De la Băsescu la Iohannis şi de la Obama la Trump

Spuneam, în deschidere, că punem aici în oglindă „pragmatismul” conducerii de stat de la Budapesta cu „miopia” Bucureştiului, în relaţia cu Rusia şi SUA, şi cu pretinsul său simţ atrofiat al istoriei.

Context în care, mai adăugam, pot fi luate ca repere nu doar administraţiile Trump şi Iohannis, ci şi pe cele care le-au precedat – Obama şi Băsescu (în cazul Rusiei şi Ungariei, administraţiile erau şi atunci aceleaşi).

Astfel, în timp ce în mandatul lui Barack Obama premierul Orban nu a călcat în Biroul Oval la invitaţia preşedintelui SUA, Traian Băsescu, în schimb, a avut acest prilej. Se întâmpla în septembrie 2011, cu 10 luni înaintea tentativei eşuate a USL de a-i pune punct prin demitere, într-o perioadă încă de consolidare pentru justiţie, dar şi într-un context geopolitic marcat de tulburări pe scară largă în Orientul Mijlociu.

La vremea aceea, România se profilase deja ca un partener de încredere al Statelor Unite, iar lipsa de echivoc retorică, dar şi pe fond, a preşedintelui Traian Băsescu, în raport cu Rusia şi influenţa în regiune a Moscovei, deveniseră o notă distinctivă a Bucureştiului.

Evoluţiile ulterioare din Ungaria şi România aveau să contureze uşor-uşor ceea ce în prezent poate fi considerată o observaţie la îndemâna oricui: pe măsură ce forţele anti-Vest şi anti-stat de drept câştigau teren la Budapesta, se intensificau şi contactele la diferite paliere ale părţii maghiare cu oficialii de la Moscova. Iar în ceea ce ne priveşte, pe măsură ce erau tot mai zgâlţâite forţele ce opuneau rezistenţă asediului la adresa statului de drept şi, relativ discret, ori implicit, la adresa orientării strategice a României, prindeau tot mai multă substanţă contactele dintre conducerea de la Bucureşti şi oficialii de la Washington.

Din acest punct de vedere, se poate conchide că, paradoxal sau nu, sub Administraţia Trump tendinţa s-a accentuat şi a culminat cu primirea lui Klaus Iohannis la Casa Albă.

De altfel, preşedintele român a fost primul lider din regiune invitat de noul preşedinte american, înaintea celui polonez şi ceh, înaintea, iată, a celui de la Budapesta. Şi nici semnalele colaterale, cu mesaj evident, nu au lipsit atunci.

În plus, prezent în SUA zilele astea, la Adunarea Generală a ONU, Iohannis are în programul oficial o nouă intersectare cu omologul american, a patra deja. 

Contrastul dintre întâlnirile Putin-Orban şi Trump-Iohannis e izbitor, la fel substanţa şi cadenţa contactelor dintre oficialii ruşi de diferite paliere şi omologii lor maghiari, pe de o parte, respectiv oficialii români şi cei americani, pe de alta.

Iar eforturile Rusiei şi Americii în relaţia cu Ungaria (primul caz) şi România (al doilea caz) se înteţesc pe măsură ce Ungaria rămâne tot mai ferm ancorată în orientarea dictată de regimul Orban, iar progresele făcute de România în direcţia statului de drept şi a integrării euro-atlantice sunt tot mai ameninţate.

Ungaria şi România au apucat-o pe drumuri diferite, e limpede pentru oricine priveşte fie şi din avion situaţia din capitalele celor două ţări.

La fel de limpede, însă, este şi faptul că la Bucureşti există încă destui jucători locali care, preamărind „pragmatismul” Viktor Orban şi visând la „suveranitatea” pe care, chipurile, acesta o recuperează mai nou, pun umărul la zdruncinarea temeliilor euro-atlantice ale României de azi.

De un singur lucru fac abstracţie aceste capete luminate care văd în Orban un vizionar al post-modernismului politic: Cât bine intenţionat şi de inteligent e liderul care tinde să-şi scoată ţara din cel mai puternic sistem de alianţe contemporan pentru a o reduce la statutul de client al unui regim limitat economic, iar din punct de vedere politic şi geopolitic, cu apucături care n-au evoluat semnificativ de la Lenin şi Stalin încoace?

În ce măsură a ales corect Viktor Orban pentru cetăţenii săi atunci când a decis să deterioreze relaţiile Ungariei cu cel mai mare şi mai compact bazin de ţări în care drepturile omului sunt realitate, nu slogan, în care libertatea de exprimare a atins un nivel fără precedent în istorie, în care economia oferă şi promite mai mult ca oriunde, în care forţa militară e cu adevărat impresionantă şi fără egal?

Implicit, cum arată pilonii acelei inteligenţe geopolitice care renunţă la cele de mai sus în favoarea aprofundării relaţiei cu o entitate infinit mai limitată, deopotrivă prin ceea ce reprezintă azi şi prin ceea ce ar putea vreodată să livreze.

Nu în ultimul rând, cât de ascuţit e acel simţ al istoriei care te îndreaptă spre un soi de parteneriat strategic cu Rusia, în condiţiile în care secolul XX e martorul de la care afli uşor CĂ şi CUM îşi devorează Kremlinul „prietenii” şi „partenerii”, chiar şi pe cei mai euforici?

Răspunsurile nu sunt dificil de dat, iar proximitatea lor cu logica, istoria şi geopolitica te face să priveşti cu şi mai multă amărăciune soarta unuia din elevii odată model de după căderea Cortinei de fier.

Dar ceea ce pentru unguri este deja un pariu aproape pierdut, pentru români încă mai poate reprezenta o oportunitate şi o şansă de a evita sărutul dezastrului, prin faptul că Ungaria lui Orban îi deschide României lui Iohannis o uşiţă spre viitor.

Putem privi acolo şi înţelege rapid ce ne-ar aştepta dincolo de ea, dacă nu vom fi atenţi şi recunoscători cu şansele oferite de istorie în ultimii 25 de ani. Sau nu privim şi vom căuta să înţelegem, dar suportăm consecinţele.

În tot acest timp, o super-putere şi o mare putere care tot aspiră la un statut de nivel următor forjează relaţii privilegiate cu două ţări mici, dar poziţionate, geografic şi geopolitic, la intersecţia rutelor critice de azi.

Chiar dacă poate fi considerat în primul rând o amplă şi sofisticată bătălie prin proxies dată între SUA şi Rusia, jocul conturat de arhitectura relaţiilor dintre Washington şi Bucureşti, pe de o parte, respectiv Moscova şi Budapesta, pe de alta, nu este doar despre americani şi ruşi, ci şi despre români şi unguri, libertate şi tiranie, piaţă liberă şi piaţă capturată, suveranitate şi vasalitate (reală, nu închipuită).