Calvarul din Pipera: şmecherii intră în faţă, tu eşti umilit
Ai reușit să rezolvi problema, a fost de ajuns o zi de concediu. Nu e o glumă, nu e o exagerare. Este ceea ce simți după ce treci prin Pipera, Direcția de înmatriculări și Permise auto. La Pașapoarte ai șanse să scapi în două ore.
Creierul nu mai funcționează normal, s-a blocat cu multe ore în urmă. Nu îți mai dai seama când, la ce oră anume, te-ai transformat. Te simți slab în fața unui sistem puternic. Te uiți la funcționarul de la ghișeu și ajungi să te rogi să nu plece. Colega lui a făcut-o de la ora patru. S-a ridicat fără nicio remușcare, i s-a terminat programul. Speranța ta rămâne în buletinul pe care l-ai predat de când te-ai așezat la coadă. E o garanție că sistemul nu uită de tine. Dacă îți ceri înapoi buletinul, îți pierzi rândul. Ești doar un număr, o bucată de plastic, nu mai exiști fizic, chiar dacă toți de acolo te văd de ore bune cum stai cuminte în picioare.
Te rogi să rezolvi azi, să nu fie nevoie să o iei de la capăt. Începi să percepi experiența ca pe o formă de teroare. Îți controlezi de multe ori documentele, Doamne ferește să îți lipsească vreunul!
Lângă tine, alții stau la fel, într-o coadă a umilinței. Pare incredibil din afară, dar așa e. Și pute îngrozitor în jurul tău. Toți încearcă să rămână calmi, deși știu că ceva e putred. Își aduc aminte de sistemul informatic, care nu funcționează cum trebuie. „De ce nu se dau bilete de ordine?”, strigă cineva de parcă a găsit soluția miraculoasă. „Le luau băieții și le vindeau”, ți se răspunde de partea cealaltă a ghișeului. Zâmbești, socializezi, dar zidul dintre tine și ei crește. Pleci de acolo încărcat de ură.
Este greu de povestit, șapte ore nu înseamnă nimic când le rostești. Durează fix o secundă. Când stai acolo în picioare, când simți fiecare minut, când orele trec, iar tu nu înaintezi, în interiorul tău se întâmplă ceva. Cel care nu a trăit un asemenea experiment pe propria piele, nu va înțelege ce naiba ai pățit. Îți dorești să nu te mai întorci vreodată în acel loc.
Și de ce te plângi atât? De ce nu ai făcut scandal, de ce nu ai venit în altă zi? De ce nu ai dat o șpagă, de ce nu ai vorbit cu cineva? Tu chiar nu cunoști pe nimeni? Se putea rezolva mai ușor. De ce ai ales să treci prin asta?
În fața sistemului ai două variante: umilință sau șpagă. De multe ori, alegem să plătim voluntar servicii gratuite pentru că nu mai vrem să fim umiliți. Știm și auzim în fiecare zi că sistemul este corupt. Dar, în fața ghișeului, te gândești dacă meriți atâta umilință. O simți în fața cabinetului doctorului, o simți când intri într-o circă financiară. O simți de prea multe ori când în fața ta este statul. Nu e un caz izolat, este o cangrenă.
Românului i s-a spus că trebuie să se descurce. Păi nu s-au descurcat generații întregi cu un nes, cu un pachet de cafea, cu un Kent? S-a întipărit atât de bine acest șablon, încât pentru mulți e o formă de normalitate. Românul dă de multe ori șpagă pentru a scăpa de rușinea umilinței. Vrea să fie în față. Și o va face în continuare. Cu toate acestea urăște corupția și vrea curățirea sistemului. Dar știe că dacă el nu dă șpaga, o vor face alții. Sunt destui care se vor băga în față la coadă și lui îi va rămâne doar umilința.
Când auzi despre reformă și modernizare îți vine să-l iei pe cel din fața ta și să-l trimiți la o coadă. Să înțeleagă acolo cum funcționează sistemul. Mulți trecem prin asta, dar uităm prea repede din momentul în care am rezolvat problema. Rămân în urmă doar povești, amintiri, sentimente.
Băiatul de la pază urlă să audă toți: „Nu mai țipați la noi, că se știe și la ministru de problema asta! Nu mai țipați la noi, faceți petiții! Luați hârtii și faceți petiții!”
Nu avem cultura protestului, iar ei profită de asta. Slăbiciunea noastră le dă lor putere și tupeu.
