Uniunea Europeană s-a născut din ororile războiului, iar pacea s-a construit pe un pariu economic: dacă țările care s-au luptat timp de secole își pun economiile la un loc, iar interdependențele dintre ele se adâncesc până la punctul de a deveni o piață unică, atunci apetitul pentru conflict dispare.
Pariul a funcționat, Uniunea și-a atins scopul. Însă aceste războaie au lăsat în memoria colectivă europeană niște traume profunde, care au făcut ca politicile de apărare să rămână multă vreme un tabu; tratatele nu și-au propus decât ambiții mici în domeniul apărării, statele membre au preferat să cheltuie bugetele pe orice, dar nu pe înzestrarea armatelor lor, iar de acțiune europeană coordonată se vorbea puțin și fără emfază. Totul, sub umbrela confortabilă a NATO, ținută funcțională și credibilă mai mult prin efortul partenerilor transatlantici decât prin investiții consistente europene.
În esență, Uniunea Europeană a fost un garant al păcii fără să fie nevoită să se pregătească de război. Iar această paradigmă a funcționat până în 24 februarie 2022, odată cu invazia Rusiei lui Putin în Ucraina. Uniunea Europeană a fost pusă față în față cu un război violent împotriva unui stat vecin, democratic, cu aspirații europene, un război purtat asupra orașelor, asupra populației civile, fără o minimă respectare a vreunui cadru sau a unor norme internaționale. În câteva zile, Uniunea Europeană și guvernele statelor membre au făcut ceea ce nici Putin, nici partenerii americani și poate nici mulți dintre europeni nu credeau că e posibil: s-a mobilizat extrem de repede, s-a adaptat noii realități, și-a reașezat prioritățile și strategia și a evoluat în câteva săptămâni într-un serios garant al securității, într-un proiect capabil să își asume, la nevoie, și obiective militare. Cancelarul german Olaf Scholz a descris acest moment istoric folosind termenul Zeitenwende - „punct de cotitură”. Și într-adevăr, dacă înainte de război pericolul reprezentat de Rusia era puțin resimțit și puțin înțeles la nivel de Uniune, concretizarea acestuia a fost un punct de cotitură pentru întreaga lume. Suntem acum la kilometrul zero în ceea ce numim lumea post invaziei lui Putin. Reacțiile inițiale au fost foarte bune, aliniate cu valorile noastre și ale alianțelor din care facem parte, dar acum totul depinde de cum mergem mai departe pe acest drum.
În primul rând, nu mai trăim într-o economie de pace. Avem un război la graniță și, mai mult, avem o Rusie și o Chină tot mai asertive și agresive în plan global, ceea ce sugerează că această nouă realitate este o realitate de termen lung. Invazia Ucrainei nu este punctul culminant al unei autocrații retrograde, cum speră unii optimiști, ci este, din contră, prima salvă într-o provocare tot mai fățișă la adresa democrației din partea unui curent global autoritar tot mai puternic. Atâta timp cât China investește masiv în domeniul militar și susține, chiar și nuanțat sau indirect, agresiunea Rusiei, noi nu putem să ne permitem să rămânem și mai mult în urmă. Mai mult, chiar dacă suntem parte din NATO, nu putem să ne așteptăm ca doar SUA să investească în securitate. Trebuie să fim parteneri egali și să preluăm și noi din povara financiară, mai ales având în vedere focusul SUA asupra zonei indo-pacifice. La apărarea graniței trebuie în mod firesc să contribuim și noi.
Ce am realizat trimițând armament și muniție în Ucraina este nu doar că nu avem stocuri suficiente, dar și că ce avem este învechit, ruginit și departe de a fi interoperabil cu tehnica militară modernă. Ne aflăm într-o cu totul altă eră tehnologică acum față de ultima oară când ne-am confruntat cu un război, însă din punct de vedere al înzestrării și al modernizării multe state din Europa se bazează în continuare pe tehnologie militară din războiul rece. În noua configurație de risc, creată nu doar din cauza războiului de la granița Europei, dar și a instabilității globale și a hibridizării agresiunilor interstatale, trebuie să ne refacem stocurile și să investim masiv în modernizare și adaptarea armatelor noastre noilor tehnologii.
Uniunea Europeană are acum mai multe proiecte care au ca scop relansarea industriei europene de apărare. Deși tratatele nu s-au schimbat (încă!) și apărarea nu este o competență a Uniunii, competitivitatea și politica industrială sunt; aceste proiecte, cu valență militară, dar agățate de statele membre, de politica industrială europeană, semnalează o schimbare semnificativă în gândirea strategică europeană și în considerentele pe termen mediu și lung cu privire la rolul acesteia. Semnalul de la Bruxelles este clar: trebuie să ne reclădim industria apărării și să ne asumăm mai ferm un rol în securitatea regională și globală. Depinde acum de statele membre ce fac cu această oportunitate și cum se folosesc de banii puși la dispoziție pentru a relansa sau a da naștere unor proiecte din piața apărării. Franța a dominat această nișă, dar există măsuri pe care Uniunea urmează să le ia pentru a echilibra balanța și a crea spațiu pentru noi companii și pentru dezvoltarea unei baze industriale de apărare mai mature și prezente în mai multe state membre. De exemplu, Actul privind consolidarea industriei europene de apărare prin achiziții publice în comun (EDIRPA) încurajează, printre altele, formarea a noi consorții care să procure armament în comun, oferind statelor membre stimulente financiare care să acopere costurile de cooperare. Acest instrument în valoare de 500 de milioane de euro (cu potențial de creștere la 1,5 miliarde) este doar unul dintre semnalele care reflectă noua gândire în politica europeană de apărare.
România are oportunitatea să se adapteze și alinieze la agenda europeană sau să rămână din nou la coadă. Chiar dacă industria de apărare europeană este actualmente concentrată în Franța, Italia și, în mai mică măsură, Germania și Polonia, pentru că aceste țări au avut o politică industrială națională care a susținut dezvoltarea industriei de apărare, România are foarte mult potențial pe care îl poate exploata. Mai avem încă rămășițele unei baze industriale care poate fi adaptată într-o primă fază la a răspunde nevoilor războiului din Ucraina și, paralel, poate fi susținută și încurajată să se dezvolte într-o componentă a noii baze industriale europene pentru apărare. România are în continuare și o industrie IT puternică, ce poate fi susținută și încurajată să se adreseze și zonei de apărare. Este însă nevoie de lideri politici care să știe să transforme această provocare europeană într-o oportunitate, care au viziune, recunosc potențialul și înțeleg cum pot să îl materializeze, pentru a poziționa România în această nouă logică europeană. Nu se poate face mare lucru dacă în fruntea companiilor din domeniul apărării numim personaje din eșaloanele de rezervă ale partidelor, fără habar și fără dram de înțelegere a contextului în care evoluează. Și nici în competiția strategică mare de la nivelul Uniunii nu vom impresiona pe nimeni, câtă vreme nu participăm în vreun fel la curentele majore de gândire a noului cadru de politică de apărare a UE. Iată ce consider că ar trebui să discute CSAT, cât se poate de urgent. La fel cum cred că această temă ar putea - și ar trebui - să facă obiectul unor consultări politice transpartinice care să conducă la o asumare politică colectivă a unor obiective strategice de investiții în zona industriei de apărare.
