Actul de a Ucide

Actul de a ucide este pe cât de înspăimântator, pe atât de actual și chiar banalizat.

În societatea globală, orientările politice și ideologice, când se radicalizează, ajung să justifice uciderea. Acesta nu este apanajul islamului, ci al oricărui tip de ideologie dusă în extrem.

Care sunt resorturile interne ce împing un individ să ucidă? Ce mijloace de justificare folosește pentru a raționaliza actul, când acesta nu este legal? În contextul actual, în care terorismul a început să re-definească agendă politică atât în Europa cât și în Statele Unite, cred că este nevoie să aprofundăm aceste întrebări.  

Foto: Guliver/ Getty Images

Omorurile în masă din spații publice apar din ce în ce mai mult. Acestea intră în două mari grupe: motivate individual și motivate politic.  

Dintre actele motivate politic, terorismul este cel mai apropiat geografic de România și în sfera posibilului și la noi. Înspăimântă prin cruzime, prin modul aparent discreționar, câteodată prin rudimentarismul metodei, cât și prin alegerea înalt simbolică a momentului sau locului crimei.   

Împușcările în masă (mass shootings) din SUA, sau mai recent înjunghierea în masă din Japonia par a fi motivate individual dar se aseamănă cu actele teroriste.

Crimele în masă — profilul ucigașilor

E important de observat similaritatea dintre actele de terorism jihadist, actele de terorism ideologic de alt tip (gen Brejivik) și actele de omor în masă aparent individuale.

Ucigașii sunt în cele mai multe cazuri tineri sub 30 de ani, de multe ori instabili psihic, cu o istorie de marginalizare sau izolare socială și comunitară. Ce îi unește este un tip de angoasă a marginalizării, a maturizării în societăți în care le este greu să găsească un ancoraj pentru viața matură care îi așteaptă. Fragilizarea psihică inerentă maturizării, pe fondul unui complex social și al unei poziții specifice subiective în acea societate îi face pe mulți tineri să se radicalizeze: întâi în viziunea politică, apoi în acțiune.  

Deosebirea dintre atacurile teroriste și împușcarea în masă, spre exemplu, stă în motivația politico-ideologică: dacă în Statele Unite un adolescent pare a nu avea nevoie de o justificare politică pentru a transforma angoasa existențială în crimă în masă (deși gestul este înalt politic), în Europa lucrurile stau altfel.

Ucigașii în masă din Europa aleg justificări ideologico-politice, dar au același profil social cu cei din SUA (vârstă, grad de incluziune socială, gen), iar radicalizarea indivizilor cu astfel de profiluri este mai ușoară.

Este important de înțeles că structura radicalismul este aceeași și la jihadistii care revendică legături cu ISIS pentru a justifica actul ucigaș și la cei care se revendică de la extremă dreaptă a spectrului politic European pentru a face același lucru.  

Chiar în ultima serie de atentate din Germania, tânărul ucigaș din Munich avea, conform Haaretz, o obsesie pentru idelile lui Hitler. Îi “ura pe arabi și turci, fiind mândru de rădăcinile sale aryene” (originea să iraniană îi permitea să revendice rădăcini în poporul Proto-Indo-European, la fel cum unii români își revendică rădăcină dacica sau daco-română-după preferințe).   

Cum ajung indivizii să justifice uciderea?

Doresc să subliniez că nu Islamul ucide, cum nici viziunile conservatoare sau de stânga nu o fac. Alunecarea lor spre extreme însă constituie un element de bază în justificarea ulterioară a unei succesiuni de acte, care încep cu chestionarea universalității drepturilor și se termină cu negarea dreptului la viață al semenilor umani.  

Ce ucide este cocktail-ul între un psihic fragilizat și o viziune radicală, împinsă la extrem, (proprie oricăror spectre religios-politice), care împinge spre răpirea drepturilor celuilalt (diferențiat pe criterii religioase, etnice, sau sexuale). Dreptul la viață este ultimul dintr-o listă lungă. Iar încercarea de a răpi pe oricine de unul din drepturi este primul pas către justificarea eliminării fizice, către legitimarea actului de a ucide.    

Ce provoacă deci saltul către actul de a ucide? Este posibil că acesta să fie justificat intern de deresponsabilizarea pe care o ideologie sau alta le oferă, declanșând astfel un mecanism similar de fapt cu înrolarea într-o armată — de astă dată ideologică, fie ea a jihadului, a conservatorismului populist extrem sau a stângii radicale. Responsabilitatea actului este transferată de la individ la ideologie, în numele căreia acesta ucide, așa cum în armată transferul se face către instituția militară.  

Există instanțe în care actul de a ucide este legal. Ca soldat, momentul uciderii este unul sancționat pozitiv iar responsabilitatea nu cade pe individul care îl înfăptuiește, ci este preluată de forța armată, deci de națiunea pe care o reprezintă.

O situație destul de întâlnită în istorie este aceea când actele încep prin a fi criminale și termină prin a constitui fundamentul unei noi organizări legislative și statale. Filmul Actul de a Ucide (The Act of Killing) analizează acest lucru în Indonezia, unde reprezentanții milițiilor care acum 40 de ani au înfăptuit crime ce au făcut posibil regimul actual, se bucură și astăzi de privilegii. Regimul nu s-a schimbat, actele lor fiind deci legitime (în sens legislativ) — iar procesul individual de conștiință nu este posibil în lipsă unei vinovații asumate social sau impuse legal.

Pe de altă parte, societățile contemporane care se ghidează după Carta Drepturilor Omului au eliminat pedeapsa cu moartea, tocmai în ideea de a afirma dreptul la viață individual.

Un caz aparte sunt uciderile făcute de agenți ai legii care abuzează de legitimitatea aplicării violenței și pot crea victime umane (vedeți cazul cetățenilor morți în aresturile poliției).   

Concluzii. De la sinucidere la ucidere

Cauzele complexe ale deciziei de a deveni ucigaș nu pot fi reduse la ideologia radicală în numele căreia crima este înfăptuită. Aceasta este umbrela de protecție a criminalului și sursa de deresponsabilizare.  

Cauza trecerii acelui prag trebuie căutată în societatea în care ucigașul trăiește, așa cum Durkheim a făcut-o în încercarea de a înțelege sin-uciderea. Sociologul a demonstrat că, deși actul sinucigaș este individual, cauzele sale sunt sociale, având o probabilitate mai mare de a fi manifest în societăți pe care el le-a numit anomice — a căror caracteristică majoră este ruptura dintre individ și comunitate. Astfel de societăți, crede Durkheim, dau individului foarte puțină ghidare morală și alimentează o “dorință insațiabilă” de satisfacere cu orice preț a nevoilor narcisiste.  

Probabil că avem nevoie de un Durkheim mai mult decât oricând pentru a înțelege de ce societatea globală naște criminali în masă. Poate crimele în masă și atacurile teroriste sunt reversul împingerii la extrem a individualismului în care gratificarea instantanee a dorințelor personale înlocuiește orice considerent moral, devenind de fapt singură morală. În termeni durkheimieni, suntem într-o fază clar anomică.

În același timp, avem nevoie de a gândi mai mult înainte de a pune mâna pe stilou și a scrie articole care incriminează fără discernământ orientări politice sau religioase, pentru că acesta constituie o încurajare a radicalizării lor.

Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea (like) pe Facebook