Din|interior. Refugiații din Houston, speriați de Trump
Houston, Texas este locul în care operează cele mai mari bande rasiste care promovează supremaţia albilor. Însă oraşul texan este şi sanctuar pentru un număr mare de refugiaţi, pe care a început să îi adăpostească încă din anii '70. Echipa emisiunii Din|interior a fost în Statele Unite să descopere cum se împacă cele două realităţi.
Golful Mexic, Texas. Aici începe granița dintre SUA și Mexic. Cândva, mexicanii erau stăpâni pe teritoriul care reprezintă astăzi cel mai mare stat din sudul Statelor Unite. Războiul împotriva Mexicului, din anii 1846-1848, a fost descris chiar de generalul Grant, cel care a condus ostilitățile, drept „unul dintre cele mai nedrepte războaie purtate de o națiune puternică, împotriva uneia mai slabe”. De atunci însă, Texas face parte din Statele Unite și este locul de unde noul președinte de la Casa Albă vrea să înceapă construcția unui gard la frontieră.
Reporter: Sunteţi de acord cu, în primul rând, construirea unui gard între graniţa dintre SUA şi Mexic şi, în al doilea rând, cu interzicerea refugiaţilor din ţările musulmane să intre în SUA?
Femeie: Cred că este o decizie bună pentru ţară şi cred că vrea să facă o ţară mai bună.
Reporter: Crezi că este o decizie bună?
Sper că este o decizie bună.
Reporter: Eşti într-un stat care are graniţă cu Mexicul. Personal, ai avut vreo problemă cu oamenii care vin din Mexic?
Tânăr: Nu, de fapt nu mă deranjează că vin din Mexic. Toată lumea este aici împreună şi dacă îţi vezi de treaba ta şi simt că aşa fac toţi, dacă te ocupi de treaba ta, vei reuşi în America. Este tot ce pot spune.
Tânăr asiatic: Cred că este o decizie oribilă. Sunt din China şi sunt de asemenea emigrant în SUA.
Bărbat: Inima mea este alături de refugiaţi şi cu oricine este nevoit să treacă prin asta. Aş vrea să fim o ţară care primeşte oamenii, dar înţeleg şi că trebuie să verificăm oamenii care intră în ţară. Deci, sper că vom găsi cumva o cale de mijloc, dar sunt alături de ei şi sper că vom găsi o metotă prin care să permitem imigranţilor să intre prin canalele corecte.
Femeie: Nu cred că un zid este răspunsul, dar cred că sistemul nostru de emigrări trebuie îndreptat, pentru că nu este funcţional.
Tână: De zid vorbeşte de foarte mult timp, chiar se va întâmpla, sunt multe lucruri de pus la punct. În ceea ce priveşte refugiaţii, este ridicol, pentru că ţările pe care le blochează nu sunt cele care crează probleme şi să vezi ceea ce se întâmplă acolo şi să te comporţi aşa este ceva ridicol. Este trist că suntem în această situaţie acum, dar noi l-am votat şi acum face ceea ce a spus că face, ceea ce este o problemă pentru că nu se aştepta nimeni.
Un oraș, două extreme
Houston, Texas. Cel mai mare oraș din statul american are o reputație care îl precede. Aici își desfășoară activitatea gruparea White Lives Matter, adică Viețile Albilor Contează, o organizație neo-nazistă considerată a fi printre cele mai puternice din SUA. Dar, Houston este și orașul care a primit până acum cel mai mare număr de refugiați. Cum sunt posibile cele două situații extreme? Texanii, care sunt prin definiție susținători ai politicilor republicane, au vrut să ne convingă că imaginea de oameni care se poartă urât cu cei aflați în nevoie nu li se potrivește.
Bill Mintz, donator biciclete: Cred că refugiaţii şi migranţii au fost foarte buni pentru comunitatea oraşului Houston, pentru taxe, şi refugiaţii sunt buni.
Omar Yousaf Zia, patron restaurant: Sunt oameni buni şi noi îi iubim. Eu nu am fost niciodată discriminat aici, legat de culoare şi religia mea.
Marie Moreno, directoarea unei şcoli pentru refugiaţi: Cred că Houston este imaginea viitoarei Americi. Şi ceea ce se întâmplă astăzi este foarte trist, pentru că am făcut un drum lung ca să ajungem aici unde suntem astăzi.
Refugiații care ajung la Houston vin în special din țările în care Statele Unite au luptat și continuă să o facă. Primii au venit aici în urma războiului din Vietnam. Acum sunt mulți irakieni, afghani, dar și sirieni. Ororile din Alep au ajuns în atenția întregii lumi. Chiar dacă Turcia, Iordania și Liban sunt primele țări care au adăpostit refugiații din Siria, ei au fost primiți până de curând și în SUA.
Bakri Shawka, refugiat Alep: Nu mai este posibil să trăieşti în Alep. Este un oraş fantomă. Ne-am înscris la şcoală de când am ajuns aici, dar este mai departe şi pentru mine este mai greu pentru că am două slujbe. Acum oamenii cu care lucrez ne învaţă engleza mai mult decât cei de la şcoală. Dar bineînţeles, este mai bine să mergi la şcoală, aşa că ne-am înscris din nou şi vom reîncepe să mergem.
Bakri şi întreaga lui familie au fugit din Alep, dar au avut norocul să nu locuiască în tabere de refugiaţi. Au preferat să lucreze şi să se întreţină singuri, după posibilităţi. Acum sunt speriaţi că America lui Trump nu îi mai doreşte, deşi tot ceea ce vor ei este să aibă o viaţă obişnuită.
Bakri Shawka, refugiat Alep: Dacă Trump nu ne mai primeşte, saudiţii nu ne primesc, cine ne va primi? Nimeni. Sper că îşi vor schimba părerea şi că vor acorda şi altor oameni şansa pe care ne-au acordat-o nouă. Eu pot trăi în orice ţară, nu doar în Siria. Poporul american este sofisticat, dar nu este rasist. Dacă voi avea posibilitatea să mă întorc în Siria după război, o voi face. Pentru mine, Siria este cea mai frumoasă ţară şi este casa mea. Noi nu am fugit de acolo, am fost nevoiţi să fugim. Nu cred că este posibil să iubeşti altă ţară mai mult decât îţi iubeşti ţara ta.
Dar între timp fac tot ceea ce pot ca să se adapteze la viaţa din noua lor ţară. Şi au primit ajutor, chiar şi pentru cele mai mici detalii.
Basel Mousslly, manager de caz pentru familia Shawka: Sunt voluntar şi lucrez cu serviciul de refugiaţi din Texas şi sunt pregătită să le ofer orientare culturală. Scopul meu este să mă întâlnesc cu refugiaţii care sunt aici de 2-3 săptămâni. Avem un protocol foarte clar pe care îl urmăm, el a fost creat de serviciul pentru refugiaţi şi practic este vorba despre a-i învăţa pe cei nou veniţi despre transport, despre siguranţă, despre importanţa punctualităţii în SUA, pentru că mulţi dintre ei nu vin la timp.
Reporter: Care a fost cel mai greu lucru pentru tine să îl înveţi în America?
Alia Shawka: Cred că engleza.
Basel Moussly, manager de caz pentru familia Shawka: Ea scrie foarte bine în engleză, au mereu de făcut o temă la finalul cursului de orientare culturală, un test bilingv şi îmi amintesc că ea a răspuns la toate întrebările în engleză.
Reporter: Deci ştii cum să scrii, dar nu vorbeşti?
Alia Shawka: Da.
Reporter: Ţi-e frică sau ce se întâmplă?
Alia Shawka :Da. Ştiu să scriu şi să citesc, dar uneori nu înţeleg chiar toate sensurile cuvintelor.
Cât de importantă e educația
Educaţia este cea mai importantă parte din programele de relocare a refugiaţilor. Pentru copiii refugiaţilor şi emigranţilor s-au infiintat şcoli speciale, care îi integrează aproape imediat în sistemul de învătământ.
Marie Moreno, director şcoală refugiaţi: Las Americas este o şcoală făcută special pentru elevii care sunt refugiaţi şi emigranţi. Ne concentrăm pe copii, avem elevi din 32 de ţări diferite, care vorbesc 29 de limbi diferite. Avem elevi care sunt de pildă pentru primul an aici şi rolul nostru este să fim siguri că sunt adaptaţi la noua societate din vest. Avem uneori şi elevi care sunt pentru prima oară la şcoală şi ceea ce facem noi este să îi facem să înţeleagă cât de importantă este educaţia, de ce trebuie să vină la şcoală în fiecare zi. Aşa că încercăm să acoperim aceste lipsuri pe care le au aceşti elevi astfel încât atunci când merg la alte şcoli au o bază şi pot înţelege ce au de făcut şi apoi îşi pot urma visurile, pot merge la facultate şi pot contribui la societate.
Chiar dacă de cele mai multe ori părinţii nu au toate actele necesare pentru înscrierea celor mici la şcoală, sunt încurajaţi să o facă cât mai repede din momentul în care ajung pe teritoriul american. Şi pentru că cei mai mulţi dintre copii sunt la niveluri de educaţie diferite, personalul şcolar întâmpină provocări mai puţin obişnuite decât într-o şcoală obişnuită.
Marie Moreno, directoarea unei şcoli pentru refugiaţi: Ceea ce am creat noi aici este faptul că avem o perioadă în care le oferim elevilor şansa să se cunoască reciproc, află ce face fiecare ţară, avem de asemenea o programă care le oferă posibilitatea să spună cum au trăit traumele prin care au trecut. Ce ai păţit tu în ţara ta, cum au trăit alţi elevi lucrurile grele. Este un lucru pe care îl au în comun şi au posibilitatea să pună totul la un loc şi să profite de programa foarte creativă pe care am făcut-o noi aici. Aşa pot înţelege că da, venim din lucruri diferite, dar suntem toţi aici în America şi încercăm să facem ce este mai bine pentru noi şi să contribuim la lumea mare. Trebuie să ţinem mereu minte acest lucru, dar în acelaşi timp îl folosim ca o bază pentru activităţile din care pot învăţa unii de la alţii.
Copiii care vin din ţări aflate în război beneficiază de educaţie gratuită. Familiilor acestora, şcoala le pune la dispoziţie haine, de la nou-născuţi până la adulţi, le garantează accesul la îngrijiri medicale sau la consultaţii juridice legate de emigrări. Şi, bineînţeles, mic-dejunul şi prânzul pentru elevi sunt pe lista de avantaje. Totul fără costuri pentru cei care participă. Exista o singură condiţie: să nu abandoneze cursurile.
Reporter: De ce SUA fac aceste lucruri pentru refugiaţi?
Marie Moreno, director şcoală refugiaţi: Cred că toţi elevii, nu contează ce statut au, dar dacă te uiţi la refugiaţi, îmi vine să plâng, chiar au trăit o viaţă grea. Refugiaţii nu vor să fie refugiaţi. Siria este un exemplu foarte bun, Siria era o ţară minunată, dar s-a întâmplat ceva şi au fost nevoiţi să fugă. Şi nu au făcut asta pentru că au dorit, nu s-au trezit într-o zi spunând: ştii ceva, vreau să-mi părăsesc ţara. Viaţa pe care au dus-o în taberele de refugiaţi, timp de luni, de ani de zile, unii dintre copiii de aici sunt chiar născuţi în tabere de refugiaţi, niciunul dintre ei nu vrea să trăiască aşa. Vor să vină în America, ştiu că America este ţara tuturor posibilităţilor, locul în care îţi trăieşti visele şi totul este posibil. Este ţara imigranţilor. Dacă suntem siguri că au baza de care au nevoie, că ştiu cum să contribuie la societate, discutăm despre întreaga lume, nu mai este vorba doar despre stilul de viaţă american, care reprezintă rădăcinile, ci despre cum America reuşeşte să integreze grupuri atât de diverse şi cum putem învăţa unii de la alţii. Cred că acest lucru este foarte important şi mă asigur că elevii mei ştiu în fiecare zi că dacă eşti bilingv, nu neapărat engleză-spaniolă, este important, urdu-engleză, arabă-engleză, sunt importante. Ei pot contribui la societatea globală şi pot deveni ingineri şi pot avea alte meserii prin ţară, şi pot face munca unor oameni care nu pot face ce fac ei, pentru că nu sunt bilingvi, trilingvi.
Chiar dacă condiţiile de care se bucură acum sunt poate mai bune decât ceea ce aveau acasă, pentru mulţi refugiaţi viaţa este complicată. Ahmad Jarada s-a născut în Damasc. Acum are 16 ani şi de un an trăieşte în SUA. Visează la fel ca oricare alt adolescent din lume.
Ce vrei să te faci când o să fii mare?
Ahmad Jarada, refugiat din Damasc: Viaţa este foarte grea pentru familia mea. Tatăl meu este bolnav şi dacă el nu poate lucra, atunci unul dintre noi trebuie să lucreze, mi-ar plăcea să îmi continui studiile, dar să ca să fiu sincer, cineva din familia noastră trebuie să muncească. Şi cum tata nu poate, atunci trebuie să o fac eu.
Din Irak în America
Poveştile refugiaţilor din Houston sunt diferite. Ali al Sudani lucra ca interpret pentru armata britanică din Irak. După anul 2003, momentul în care trupele americane au invadat ţara, a început să lucreze şi cu trupele americane. Acest lucru nu a fost pe placul localnicilor, care încă îl susţineau pe Sadam Hussein. Ali a fost nevoit să plece din Irak pentru a rămâne în viaţă. S-a oprit o perioadă în Europa, apoi s-a decis să ia viaţa de la capăt în America.
Reporter: Cât timp au durat verificările făcute de statul american până la momentul în care te-au primit aici?
Ali al Sudani: Am venit singur şi mi-a luat un an, în 2009, din momentul în care am făcut cerere să intru în program, până la momentul în care am primit permisiunea să vin aici la Houston. A trebuit să dovedesc că viaţa mea era în pericol, a trebuit să arăt dovezi că eram ameninţat. Am fost nevoit să arăt că am lucrat cu trupele britanice şi cele americane, a trebuit să dovedesc că am lucrat cu diferite organizaţii non-profit, de asemenea am adus documente despre identitatea mea. Toate acestea mi-au luat un an. Acum totul durează între 2 şi 3 ani.
Experienţa de lucru cu organizaţiile non-guvernamentale l-a ajutat să pună pe picioare de-a lungul timpului una dintre cele mai eficiente organizaţii din statul Texas, care vine în sprijinul refugiaţilor.
Ali al Sudani: Este o muncă dinamică, care îţi dă sentimentul că faci ceva şi eşti mulţumit că îi ajuţi pe alţii, aşa că am decis să continui şi mi-am abandonat cariera de inginer mecanic. Venirea mea la Houston, nu mai lucrasem înainte cu refugiaţi, m-am ocupat de logistică şi alte lucruri, dar când vii aici şi vezi diferitele nevoi, adevărata viaţă a refugiaţilor de diferite naţionalităţi, diferite culturi, ştii că ceea ce faci tu, un ONG, te pregăteşte să arăţi compasiune, să înţelegi, să faci planuri şi să vezi cum îi poţi ajuta pe aceşti refugiaţi.
Chiar dacă Irak nu mai este pe lista de state musulmane ai căror cetăţeni nu au permisiunea să intre pe teritoriul Statelor Unite, o dată ce ai trăit viaţa de refugiat, legătura cu alţii care trec prin aceeaşi experienţă rămâne foarte puternică.
Ali al Sudani: Pot să-ţi spun că am fost dezamăgit să văd că noua administraţie şi preşedintele Trump iau o decizie atât de dură împotriva oamenilor de care trebuie să avem cel mai mult grijă. Să le interzici sirienilor să vină aici este sfâşietor, dezamăgitor şi cred că este o pată neagră în istoria societăţii americane. Suntem o ţară de emigranţi şi refugiaţi şi conducem lumea, avem programul de relocare cel mai de succes din lume. Ce facem noi este foarte diferit de restul de programe pe care le ştiu în Europa, Canada sau Australia. Acest program de relocare a refugiaţilor se bazează pe integrare, incluziune şi satisfacerea nevoilor.
Indiferent de situaţie, oamenii din organizaţia condusă de Ali continuă să îi sprijine pe cei care le cer ajutorul.
Irakianca Sura Al Dafi a ajuns în SUA la mijlocul lui septembrie 2016.
Reporter: Şi ce faci astăzi aici?
Sura, refugiată: Am venit să semnez un rând nou de documente pentru a încasa asistenţa socială, împreună de cel care se ocupă de cazul meu. Îmi poţi spune mai mult despre cum te ajută acest centru pe tine, refugiată din Irak? Ne ajută foarte mult cu relocarea, cu închirierea apartamentului în care stăm, cu bani pentru plata chiriei şi bani pentru cheltuieli diverse, de asemenea cu adaptarea la viaţa nouă. Iar acum sunt ajutată să îmi găsesc o slujbă.
Reporter: Şi ce fel de slujbă ţi-ar plăcea să ai aici în SUA?
Sura, refugiată: Manager ar fi bine, dar caut orice fel de slujbă în domeniul contabilităţii şi administraţiei publice şi apoi voi încerca să merg la studii.
Spuneam despre Houston că are reputaţie de oraş in care dacă nu ai pielea de culoare albă poţi avea probleme mari. Ne aflam în parcarea unei pieţe dintr-un cartier central.
Reporter: Bill eşti aici cu o bicicletă, lângă tine este Mohammed, ce faceţi aici?
Bill Mintz, voluntar Texas: Avem un program aici în Houston, pe care îl numim „Houston pe roţi libere”, şi rugăm oamenii să ne doneze biciclete folosite, le reparăm şi ne asigurăm că sunt funcţionale şi apoi le donăm refugiaţilor care au nevoie de un mijloc de transport. Le adăugăm o cască şi un coş şi ei pot astfel să circule prin oraş, chiar dacă nu au o maşină. Houston nu are o reţea de transport în comun prea bună, şi pentru refugiaţi, să circule prin oraş poate fi o provocare reală. Iar oamenii din Houston sunt foarte generoşi, primim foarte multe biciclete, în acest moment avem un stoc de aproximativ 100 de biciclete, voluntarii vin să le repare şi apoi le distribuim refugiaţilor. Am distribuit cam 100 de biciclete până acum, cam într-un an. (...)Noi toţi lucrăm cu emigranţi, sunt vecinii noştri, merg la bisericile noastre, noi mergem la afacerile lor.
Sunt o parte importantă a comunităţii noastre şi mi-ar plăcea să-l văd pe preşedintele Trump la Houston şi să vadă contribuţia pe care emigranţii o au la comunitatea noastră. Poate aşa îl putem face să se răzgândească.
Diversitatea din Houston se vede cel mai bine dacă începi să citeşti numele restaurantelor care sunt peste tot. „Satul afgan” este unul dintre locurile unde refugiaţii din Afghanistan îşi găsesc de lucru. Am vrut să aflăm chiar de la proprietar cum poţi să faci afaceri într-un loc despre care lumea crede că populaţia locală ţi-ar putea crea probleme foarte mari.
Reporter: Ai angajat mulţi refugiaţi, de ce alegi refugiaţi şi nu localnici?
Omar Yousaf Zia, patron restaurant „Satul afgan”: Nu este chiar aşa, am în mare parte refugiaţi pentru că ei ştiu cum să gătească mâncarea afghană. Dacă aş angaja pe cineva de pe stradă, nu ar fi în stare să facă mâncare afghană. Şi ar trebui să cheltui mulţi bani ca să îi învăţ să facă asta. Chiar şi aşa, tot nu ar reuşi să gătească aşa cum gătesc afghanii.
Reporter: Texanii sunt stereotipizaţi în lume ca oameni care au ceva împotriva altora, că sunt mai violenţi, mulţi dintre ei au votat cu Donald Trump, susţin republicanii de mult timp. Cum sunt texanii pentru tine?
Omar Yousaf Zia: Iubesc Texasul şi iubesc texanii. Ca să fiu sincer, îmi place totul aici. Este o percepţie greşită. Cred că ceva greşit. Mulţi oameni, eu când merg în California, am prieteni şi rude, sau în Virginia, ei încă mai cred că noi mai mergem pe cai, măgari şi cămile, că este ţinutul cowboy-lor. Nu este deloc aşa. Este un stat unic, este uimitor, oamenii sunt ospitalieri, ospitalitatea vestică şi cea sudică sunt cunoscute. Sunt oameni buni şi noi îi iubim. Eu nu am fost niciodată discriminat aici, legat de culoare şi religia mea. Mă prezint ca musulman de fiecare dată, peste tot unde merg le spun oamenilor, nu mănânc porc, sunt musulman. Iar ei respectă acest lucru şi nu am fost deloc tratat diferit.
O româncă, inspector școlar în Houston
Cornelia Oprea este din Constanţa şi a plecat împreună cu părinţii ei din România când avea doar 16 ani. Lucrează în Houston ca inspector şcolar şi se ocupă de şcolile unde studiază copiii de imigranţi şi refugiaţi.
Cornelia Oprea, inspector şcolar Houston: Avem în tot districtul cam 12.000 de emigranţi care înseamnă copii veniţi în primii 3 ani în SUA şi cam 2000 de refugiaţi care sunt elevi veniţi în primii 5 ani în SUA. Programele didactice care sunt folosite pentru a-i ajuta pe aceşti copii pentru a se integra, pentru a învăţa limba engleză, pentru a fi în stare să înveţe şi să lucreze la acelaşi nivel cu toţi copiii sunt specifice. ....
Reporter: Pentru cei mai mulţi, Houston Texas înseamnă white supremacy, ca să folosesc expresia în limba engleză. Cum sunt de fapt oamenii din Houston şi cum tratează refugiaţii şi emigranţii care ajung aici?
Cornelia Oprea, inspector şcolar Houston: Houston este unul dintre cele mai diversificate oraşe din sud şi din ţară, avem oameni de peste tot din lume şi fiecare cultură este reprezentată. Unul dintre motivele pentru care este ales oraşul când sunt plasaţi refugiaţi, este pentru că unul dintre lucrurile cele mai importante care este luat în considerare este accesul la mâncare. Şi oraşul în sine fiind aşa de diversificat există comunităţi care sunt deja foarte bine stabilite. Deci sunt restaurante, sunt magazine, tot ce ai putea avea pentru a te comporta, pentru a-ţi păstra cultura şi identitatea sunt deja în oraş. Şi sunt oamenii foarte primitori şi foarte Stereotipurile afecteaza imaginea oricui. Despre refugiaţi se spune că pot fi terorişti, texanii sunt consideraţi rasişti şi acestea sunt doar două exemple. De fiecare dată însă, dincolo de etichetele aplicate pentru diferitele categorii de persoane exista o realitate care trebuie descoperită. Statele Unite rămân locul în care oamenii din toată lumea vor continua să vină să îşi încerce şansa de a trăi visul american. Preşedinţii se schimbă o dată la patru ani. America rămâne.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
