Și-a salvat fratele, dar a fost răpus în „iadul” din Bahmut. Povestea ucrainenilor care s-au luptat cu rușii până la ultima suflare

Maksim se luptase cu rușii care atacau orașul Bahmut din estul Ucrainei de 200 de ore fără pauză atunci când a fost răpus de glonțul unui lunetist, scrie BBC. Cu o săptămână în urmă, luptătorul ucrainean și-a salvat fratele după ce o bombă a explodat lângă el, care știe că fără ajutorul lui Maksim el nu ar mai fost acum în viață.

„Timp de opt zile nu a mâncat sau dormit”, a spus mama celor doi frați, Lilia. „Nu putea să își închidă ochii nici măcar cinci minute pentru că un lunetist ar fi putut să tragă.”

Lilia are un motiv foarte întemeiat pentru care spune că Bahmut este „iadul”. Este orașul unde unul dintre fii ei și-a pierdut viața, iar celălalt a fost grav rănit.

Singura ei alinare este faptul că unul dintre frați i-a salvat viața celuilalt. Maksim și Ivan s-au oferit voluntari să lupte în momentul în care Rusia a invadat Ucraina anul trecut. La acea vreme Maksim avea 22 de ani, iar Ivan 18.

Ivan, fratele mai mic, spune că cei doi erau inseparabili: „El era întotdeauna cu mine și eu eram cu el. Pentru mine, el era persoana cea mai dragă.”

Ultimele lor momente împreună s-au petrecut în mijlocul unei lupte casă cu casă extrem de sângeroase în Bahmut. „Era imposibil să dormi acolo. Eram atacați 24 din 7”, spune Ivan.

Unitatea fraților a rămas blocată într-o cameră fără ferestre dintr-o clădire din oraș. Au fost nevoiți să găurească unul dintre ziduri ca să aibă pe unde să tragă în inamic.

În acel moment, au primit ordinul de retragere. Ivan își aduce aminte de momentul dinainte de a fi rănit: „Țin minte că reîncărcam arma; am ieșit din spatele unui zid și a fost o explozie de lumină. Am fost paralizat și am căzut.”

Ivan a simțit apoi căldura sângelui care curgea din rănile de pe față. Nu credea că o să mai supraviețuiască. „Am crezut că eram terminat; voi sângera de tot și cu asta basta.”

Maksim, însă, a venit să îl salveze și l-a târât în interiorul clădirii la adăpost. „M-a resuscitat, mi-a scos dinții rupți și a început să îmi ofere primul ajutor”, spune Ivan, care a avut nevoie de o gaură în gât pentru a putea să respire.

Ivan nu are niciun dubiu că dacă Maksim nu l-ar fi ajutat nu ar mai fost astăzi în viață. „Fratele meu nu m-a lăsat să mor. M-a salvat.”

Maksim a cerut apoi ajutor pentru evacuare, dar primii medici care au încercat să ajungă la ei au fost omorâți când mașina cu care circulau a fost lovită de o rachetă antitanc rusească. A mai durat 9 ore până când Ivan a fost evacuat de pe câmpul de luptă.

Apoi a venit gestul extraordinar de sacrificiu al lui Maksim, care în loc să meargă cu fratele lui într-un loc sigur, s-a oferit voluntar să rămână la Bahmut și să conducă unitatea lor.

După încă o săptămână de lupte, Maksim a fost ucis de un lunetist rus.

În Ucraina, funeraliile soldaților sunt acum la fel de dese ca sunetul tunurilor de artilerie de pe front. Lilia spune că Maksim a avut ocazia să plece cu Ivan, dar că nu a dorit să își abandoneze camarazii mai tineri și cu mai puțină experiență.

Este un erou. Este un înger. Este o rază de soare. Nu l-ar fi abandonat niciodată pe fratele lui chiar dacă știa că va muri.

Ucraina nu a dezvăluit câți soldați și-au pierdut viața în acest război, dar când vezi cimitirul în care a fost înmormântat și Maksim îți dai seama că toată țara continuă să plătească un preț extrem de mare.

În Tomakivka, un oraș mic din Dnipropetrovsk, în acest mic cimitir, sunt rânduri și rânduri de morminte abia săpate și înconjurate de flori.

La înmormântarea lui Maksim, Ivan încă ține în brațe steagul ucrainean, la fel cum a făcut și atunci când, rănit fiind, a fost evacuat cu ajutorul fratelui său de pe frontul din Bahmut. Steagul pătat cu sângele lui Ivan a fost semnat de toți camarazii lui, inclusiv de Maksim.

„Știam că s-ar putea să nu ne mai întoarcem, dar este o onoare să luptăm pentru Ucraina. De aceea nu regret în niciun fel”, spune Ivan. „Fratele meu și-a dat viața pentru libertatea noastră. Din nefericire, libertatea se obține cu sânge.”

Editor : Raul Nețoiu