Președinți celebri și suferințele lor
Jimmy Carter. Un buletin medical emoționant
Iubeşte viaţa, dar este împăcat şi cu moartea. A fost preşedintele Statelor Unite. A luat Nobelul pentru Pace şi a scris 29 de cărţi. A monitorizat 100 de alegeri în toată lumea. A mediat pacea dintre Israel şi Egipt. A construit mii de case, iar în scurt timp, va putea spune că a eradicat o boală. Nu însă pe cea de care suferă el. Jimmy Carter, cel de-al 39-lea preşedinte al Statelor Unite, tocmai a anunţat că va începe chimioterapia. Cancerul la ficat de care abia anunţase că suferă a ajuns şi la creier.
„La început, am crezut că doar ficatul era afectat şi că operaţia la care am fost supus a îndepărtat complet tumoarea. Mă simţeam uşurat. Pe urmă, în aceeaşi după-amiază, am făcut un RMN la nivelul capului şi al gâtului. Am descoperit următorul lucru: cancerul era deja în patru părţi din creierul meu. În noaptea respectivă şi a doua zi, am crezut pur şi simplu că mai aveam doar câteva săptămâni de trăit”, a povestit, detașat, fostul președinte american.
Jimmy Carter le-a spus totul jurnaliştilor. 38 de minute în care şi-a pus sufletul şi dosarul medical pe tavă. Are 90 de ani şi viaţă în el pentru încă pe atât. Iar pastorul Jimmy Carter, cel care încă predică duminică de duminică la biserica din satul natal, Plains, ştie că, dacă e să mori, mori.
„Am fost surprinzător de împăcat cu situaţia”, mai spune el. E împăcat şi cu ceea ce, inevitabil, va veni, şi cu tot ce vede în urmă.
Este extrem de mândru de ce a reuşit. Dar cea mai mare mândrie a lui a fost întotdeauna soţia sa, fosta primă doamnă Rosalynn Carter. Rosa, cum îi spune el.
„Ştiţi, am avut o viaţă minunată. Am mii de prieteni şi las în urmă o viaţă palpitantă, plină de împliniri şi aventuri. Am făcut multe lucruri bune când am fost preşedinte şi sunt foarte recunoscător pentru asta. A fost apogeul vieţii mele politice. Dar cel mai bun lucru pe care l-am făcut eu a fost să mă însor cu Rosa. Este vârful vieţii mele. Suntem împreună de 69 de ani. Încă suntem împreună. Deci acesta este cel mai bun lucru din viaţa mea”, s-a destăinuit fostul șef de stat.
În tot acest ocean de amintiri bune şi de bucurii întinse pe parcursul a 90 de ani, există şi o pată neagră. Jimmy Carter are un singur şi mare regret. „Mi-aş fi dorit să fi trimis încă un elicopter după ostatici (din Iran, n.r.). Am fi reuşit să îi salvăm, iar eu aş fi fost reales preşedinte.”
Acel elicopter care a lipsit, acea decizie care nu a venit la timp sunt lucrurile care au schimbat totul. Acolo era graniţa dintre un preşedinte uimitor şi unul cu un mandat modest. Şi cu un singur mandat. Din cauza acelui elicopter, Jimmy Carter a intrat în cea de-a doua categorie. Nu a fost un preşedinte extraordinar, dar este cel mai activ şi impresionat fost preşedinte al Statelor Unite. Aşa a ştiut el să se revanşeze pentru că i-a dezamăgit pe cei care l-au trimis la Casa Albă. Despre acest subiect spune că „dacă lucrurile mergeau aşa, nu aş fi fondat Centrul Carter (din Atlanta, n.r.). Dacă ar fi să aleg acum între încă un mandat de patru ani şi Centrul Carter, cred că aş alege Centrul. Ar fi fost bine să le fi avut pe amândouă...”.
La final, trage linie. Mai rămâne o dorinţă. „Mi-aş dori să văd Viermele de Guineea eradicat înainte de moartea mea. Cred că acum mai avem 11 cazuri. Am început cu 3,6 milioane de cazuri.”
Viermele de Guineea este un parazit foarte lung, care ajunge în corp prin apă murdară şi care iese ulterior prin piele. O sparge pur şi simplu, iar durerea este cumplită.
Fundaţia lui Jimmy Carter a început lupta cu acest parazit în 1986. Boala exista în 20 de ţări din Asia şi Africa Subsahariană. Nu există medicamente care să o vindece. De la milioanele de cazuri de acum 30 de ani, boala e acum pe punctul de a dispărea. Doar pentru că fundaţia soţilor Carter le-a dat oamenilor din aceste ţări acces la apă filtrată.
„Mi-aş dori ca ultimul Vierme de Guineea să moară înaintea mea”, a repetat Carter în finalul conferinței de presă.
Franklin D. Roosevelt și John F. Kennedy, doi uriași măcinați de boli ascunse
Oricât de impresionant a fost Jimmy Carter la conferinţa de presă la care a vorbit în detaliu despre problemele sale de sănătate, să nu rămânem cu impresia că această transparenţă este specifică tuturor preşedinţilor americani. Iată două exemple: Franklin Delano Roosevelt şi John Fitzgerald Kennedy. Sunt doi dintre cei mai mari foşti preşedinţi americani. Doi oameni care s-au chinuit toată viaţa cu probleme grave de sănătate. Le-au avut şi când erau la Casa Albă, dar au făcut tot ce au putut pentru a le ascunde.
Franklin Delano Roosevelt este unul dintre marii eroi ai Americii. A fost ales preşedinte de patru ori! Nimeni altcineva nu a fost ales de mai mult de două ori. A scos ţara din cea mai grea criză economică. A dus-o pe drumul victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial. O victorie pe care nu a mai apucat să o sărbătorească. S-a stins din viaţă cu mai puţin de o lună înainte de capitularea Germaniei.
Teama de care a vorbit în discursul lui de inaugurare a fost, însă, fantoma care i-a bântuit cariera politică. Teama de a nu fi considerat slab. Teama de a nu părea nedemn de votul americanilor. Teama de a nu fi luat în serios. Teama de a nu inspira milă.
În 1921, când avea 39 de ani, Roosevelt s-a îmbolnăvit de poliomelită. A încercat tot ce se putea încerca, a făcut tratamente şi exerciţii, dar tot a rămas paralizat. O realitate pe care nu a acceptat-o nici până în ultima zi. Aşa că a încercat să o ascundă.
A făcut un pact cu fotografii şi puţinii cameramani ai vremii: să nu îl surprindă şi să nu îl arate niciodată Americii şi lumii în scaunul cu rotile. În campaniile electorale şi în timpul discursurilor, era purtat până la tribună de doi bărbaţi. Stătea în picioare, cu ajutorul unor proteze extrem de dureroase. Dar nimeni nu vedea toate acestea.
Americanii ştiau că el e bolnav, dar nu îşi imaginau cât de grav.
„Nu cred că erau cinci americani dintr-o sută care să ştie că era paralizat. Cred că dacă ar fi ştiut toată lumea, ar fi fost foarte greu să fie ales. Ţara pur şi simplu nu concepea că Roosevelt era handicapat. Se uitau şi nu vedeau ce era în faţa ochilor lor. Oamenii îl voiau preşedinte, iar el voia să fie preşedinte. Era doar micul obstacol al infirmităţii”, povestește Hugh Gallagher, biograf.
Roosevelt era conştient că îi minte pe oameni. Când l-a cunoscut pe actorul şi regizorul Orson Welles, i-a spus: „Orson, noi doi suntem cei mai buni actori din America!”
„Dragii mei compatrioţi, nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, ci ce puteţi voi să faceţi pentru ţară!”, a fost o frază celebră din discursul inaugural al lui John Fitzgerald Kennedy.
Pactul lui Roosevelt ar fi fost imposibil două decenii mai târziu, când un alt preşedinte american ar fi avut nevoie de o înţelegere similară cu presa. John Fitzgerald Kennedy a fost copilul televizorului. A fost primul preşedinte care a ştiut să exploateze acest mediu pentru a cuceri electoratul. Dar arma i s-ar fi întors împotrivă: Kennedy era, în ochii lumii, un politician tânăr, activ, sănătos, distractiv, cu o viaţă de Hollywood.
Dacă Franklin Delano Roosevelt a ales să fie deschis cu presa, dar să le ascundă americanilor problemele lui de sănătate, John F. Kennedy a ales să nu aibă încredere în nimeni. Toată lumea a aflat cât de bolnav era abia după ce a murit.
JFK a avut probleme de sănătate toată viaţa lui. Dacă s-ar fi aflat de ele, cel mai probabil că nu ar fi ajuns vreodată preşedinte. Dincolo de afecţiunile cu care fusese diagnosticat înainte de a ajunge la Casa Albă, JFK a fost un preşedinte măcinat de dureri cumplite de spate. Printre altele, mai avea probleme la stomac, colon şi prostată. Lua pastile cu pumnul. Un chin de care restul lumii nu îl putea bănui. Într-un fel, forţa politică a lui John F. Kennedy a fost cea care a mascat toate slăbiciunile acestui om cu un destin tragic.
Sfârșitul prea puțin eroic al „Buldozerului”
Un caz atipic este cel al fostului premier israelian, Ariel Sharon. În ianuarie 2006, a suferit un atac cerebral. Apoi, a stat opt ani în comă. Opt ani de stare vegetativă, timp în care lumea întreagă s-a întrebat de ce familia nu poate accepta o realitate dureroasă, dar evidentă. O combinaţie de secretomanie şi buletine medicale laconice a dus la un sfârşit mai puţin eroic pentru omul care, într-un fel sau altul, a fost parte decisivă a celor mai importante momente din istoria Israelului.
„Cred că au încercat să mă îngroape prea devreme. Şi, poate, nu suficient de adânc.” Aşa glumea fostul premier israelian când era întrebat care e secretul revenirii sale spectaculoase în politică. Se întâmpla în 2001, imediat după ce fusese desemnat prim-ministru. Cinci ani mai târziu, după atacul cerebral, aceste cuvinte ale lui Ariel Sharon sunau altfel.
Doctorul Boroslaw Goldman, medicul personal al lui Ariel Sharon, spunea că „practic, în acest stadiu, nu suntem îngrijoraţi. Dacă totul merge bine, şi aşa sper, sunt şanse să se facă bine. Să nu fie probleme. La început a avut nişte probleme cu vorbirea. Doar la început şi doar câteva minute. Atât. Nu are deficienţe senzoriale, nici motorii, nimic.”
Totuşi, motive de îngrijorare erau. Aveau să dovedescă asta cei opt ani de comă profundă în care a stat acest bărbat cât un munte care a condus armata israeliană înainte să intre în politică.
Iniţial, Ariel Sharon a fost ţinut la terapie intensivă într-un spital din Ierusalim, fără ca starea sa de sănătate să se amelioreze. După patru luni, a fost declarat în incapacitate de a-şi mai exercita prerogativele de şef al guvernului și a fost transferat într-o clinică medicală de lângă Tel Aviv. Era un semn clar că nu avea să-şi revină prea curând.
Deşi familia a dat mereu declaraţii optimiste, presa specula că nu se mai pune problema ca Sharon să mai conducă vreodată guvernul. Buletinele medicale sunau la fel: „Starea lui Ariel Sharon este critică, dar stabilă”.
Periodic, familia dădea veşti îmbucurătoare despre reacţiile sale la diverşi stimuli: „A mişcat degetul mic de la mâna stângă”, spunea unul dintre fiii săi. Tot el povestea, cu altă ocazie, că tatăl său a deschis ochii. Dar tot periodic apăreau şi zvonurile că ar fi murit.
Au trecut luni, apoi ani, iar lumea întreagă a ajuns să se întrebe cât o să dureze ceea ce era considerat deja un priveghi prelungit. Când o să accepte familia lui Sharon că lucrurile nu se vor mai îmbunătăţi vreodată.
Au fost opt ani de stare vegetativă. De la un moment încolo, medicii israeliani au spus, răspicat, că şansele ca Sharon să-şi recapete cunoştinţa sunt nule.
Totul părea să se răstoarne în ianuarie 2013. Atunci, doctorii au vorbit despre o intensă activitate cerebrală evidenţiată, despre diverse teste şi, mai mult decât atât, despre reacţiile pe care Sharon le-ar fi avut la auzul vocilor celor dragi. Aşadar, motive în plus pentru ca liderul israelian să fie menţinut în viaţă.
Dar asta a fost tot. Între timp, apăreau alte probleme: în comă fiind, Ariel Sharon a fost tratat pentru infecţii respiratorii şi a fost operat de câteva ori, ultima dată în septembrie 2013, când i s-a inserat un tub prin care să fie hrănit.
În ianuarie 2014, starea pacientului a devenit critică, după ce organele vitale au încetat să mai funcţioneze.
Presa israeliană a anunţat că starea fostului premier Ariel Sharon s-a înrăutăţit şi că fostul premier are probleme cu rinichii. Solicitările repetate către conducerea spitalului au rămas fără răspuns. Iar fiul lui Sharon, Omri, a refuzat să comenteze.
Deznodământul s-a produs pe 11 ianuarie, anul trecut. Ariel Sharon avea 85 de ani.
Hugo Chavez, socialistul care s-a bătut cu moartea
„Cancerul nu mă poate doborî! Voi trăi şi voi învinge!”, striga Hugo Chavez, când a fost nevoit să admită că este grav bolnav. Luni întregi, fostul preşedinte al Venezuelei a ţinut secretă starea sa de sănătate. Din două motive. Primul: un mare lider nu-şi arată niciodată vulnerabilităţile. Doi: nu a vrut să dea apă la moară opoziţiei, care i-ar fi cerut să se retragă. Totuşi, Chavez nu a avut puterea să admită că îşi trăieşte ultimele luni din viaţă şi a candidat la alegerile din 2012. Le-a câştigat, dar nu a mai apucat să fie învestit.
„Astăzi, 5 martie, Preşedintele şi Comandantul suprem, Hugo Chavez Frias a murit. După o luptă cruntă de aproape doi ani cu boala, iubit de popor şi binecuvântat de alte naţii, sprijinit de fidelii săi tovarăşi în această luptă, iubit de toţi din familia sa”, suna discursul scurt al lui Nicolas Maduro, pe atunci vicepreşedinte al Venezuelei, acum președinte.
Era anul 2013. Hugo Chavez a murit într-un spital militar din Caracas, unde era internat după mai multe serii de tratamente și operații făcute în Cuba.
Au apărut imediat controverse. Cea mai mare e legată de data morţii. Au existat numeroase voci, în special din opoziţie, care au susţinut că Hugo Chavez murise, de fapt, cu câteva luni înainte de anunţul oficial. Anturajul său ar fi ascuns acest lucru pentru a pregăti transferul de putere. A existat chiar şi o petiţie prin care s-a cerut publicarea certificatului de deces, care să ateste, sub semnătura legistului, data şi cauza morţii. Dar lucrurile s-au stins de la sine.
Iar când Hugo Chavez a murit, în ţară au fost decretate şapte zile de doliu naţional. Timp în care zeci de mii de oameni au trecut pe la catafalc. Iar funeraliile s-au transformat într-una dintre cele mai mari reuniuni informale din întrega lume. La înmormântare au fost, în total, 32 de şefi de stat. În afara camarazilor săi din America Latină, la Caracas au venit preşedintele iranian de atunci, Mahmud Ahmadinejad, dar şi Felipe, regele de acum al Spaniei. Statele Unite, considerate un inamic de regimul din Venezuela, nu au fost reprezentate la nivel înalt. Au fost în schimb doi congresmani, dar şi actorul Sean Penn şi reverendul Jesse Jackson.
Hugo Chavez s-a luptat doi ani cu boala. În iunie 2011, el a vorbit pentru prima dată public despre cancerul de care suferă: „Zilele următoare trebuie să încep radioterapia. Trebuie să îndepărtăm orice pericol. Nu este sfârşitul lui Chavez. Cancerul nu se pune cu mine! Mă voi întoarce definitiv, mai plin de iubire, mai puternic, cu mai mare sete de viaţă. Voi trăi, cu voia Domnului şi a Mântuitorului şi a poporului care mă iubeşte. Vom trăi şi vom învinge.”
De teamă că opoziţia ar putea profita boala sa pentru a-şi spori popularitatea şi pentru a-l îndepărta de la putere, Chavez a decis să comunice foarte des şi pe toate canalele. Mereu, cu acelaşi mesaj: Totul este sub control. Totul merge spre bine.
„Lucrez mult zilele acestea. Fac radioterapie zilnic. Zilnic şi durează între 15 şi 20 de minute. Te duci, te acomodezi, dau cu raza. Între şedinţe, am timp să lucrez, să citesc, să studiez. Diseară, am a patra şedinţă de radioterapie, iar mâine a cincea. Apoi... Mă mai întorc şi la sfârşitul săptămânii. Pentru că sunt cinci şedinţe, pauză două zile, iar cinci şedinţe şi două zile pauză. În această luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi trăi. Vom trăi şi vom învinge. Cu ajutorul lui Dumnezeu”, declara din Cuba, Hugo Chavez, fostul preşedinte al Venezuelei.
Chavez şi-a exhibat mereu religiozitatea. Dumnezeu şi Diavolul n-au lipsit din discursurile lui niciodată. Nici la Adunarea Generală a ONU! „Diavolul a fost aici. Chiar aici. Încă mai miroase a sulf”, declara acesta de la tribuna Adunării.
Diavolul sulfuros invocat de Chavez era George W. Bush, care reprezenta tot ce e mai rău, mai detestabil la americani. Pentru el, socialismul era singura cale: „Singura cale pentru salvarea lumii este socialismul. Socialismul care coexistă în sânul unei democraţii. Noi nu suntem o dictatură. Am foat ales de trei ori. Iar când bogaţii m-au dat la o parte, poporul m-a readus la putere.”
„Nu sunt duşmanul lui Obama, dar este greu să nu vezi imperialismul impus de Washington. Aceia care nu îl percep, nu vor să-l perceapă, exact ca struţii”, spunea Chavez în 2010, într-un interviu pentru BBC.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
