Analiză Ce n-a văzut Parisul: Cei 12 elefanți nucleari ai Australiei cu care SUA vrea să pună bazele unei alianțe de tip NATO în Marea Chinei

Australia tocmai a înfipt „un cuțit în spatele Franței”. În cazul de față, „cuțitul” cu pricina are dimensiuni continentale și o valoare de câteva zeci de miliarde de euro. Mai mult decât suficient pentru a provoca o gravă criză diplomatică cauzată de anularea de către Australia a unei înțelegeri cu Parisul, în favoarea Washingtonului, pentru construirea și livrarea a 12 submarine. Franța și-a rechemat ambasadorii din Australia și SUA, iar ministrul francez al Apărării și-a anulat recent o întâlnire cu omologul său britanic. Scandalul vine în contextul în care SUA încearcă să pună bazele unei alianțe militare similare NATO, care să includă Australia și Marea Britanie, și care să se concentreze cu precădere asupra zonei Oceanului Indian și a Mării Chinei de Sud. Un fel de „NATO” în care China este „inamicul public nr. 1”. Și din care Franța tocmai s-a cerut afară.

Cum s-a ajuns aici? În prezent, Australia are în dotare șase submarine cu propulsie diesel capabile să lanseze rachete. Acestea au intrat în dotarea flotei în anii 1990. Conform standardelor, aceste submarine sunt considerate a fi deja „îmbătrânite” și cu greu mai pot fi operaționale după 2026.

Australia a inițiat încă din 2009 un program de înnoire a flotei sale de submersibile. În 2016, guvernul australian a ales Franța pentru construirea și livrarea a 12 submarine, tot diesel, dotate cu senzori și armament de ultimă generație. Un contract gigantic, supranumit la momentul respectiv, pe bună dreptate, de presa franceză drept „contractul secolului”, cu o valoare de peste 35 de miliarde de euro (estimată în 2016).

De la „contractul secolului”, la un „eșec abject” și la „torpilarea contractului secolului”

De atunci au trecut șase ani fără ca acest contract să înainteze în vreun fel. Cu excepția costurilor care, între timp, au ajuns la 56 de miliarde de euro. În plus, Australia și-a dorit ca armamentul submarinelor să fie de fabricație americană, incompatibil cu sistemele de comandă franțuzești, ceea ce a dus la noi întârzieri ale proiectului.

În 2019, se estima că abia după 2035 flota de submarine franco-australiene va fi lansată la apă, iar contractul era deja numit drept „un eșec abject”.

În iunie 2021 deja au apărut dubii serioase referitoare la continuarea contractului cu Parisul, după ce marina australiană anunțase demararea unui program de modernizare a vechilor submarine.

Cu toate acestea, francezii au declarat că au fost luați prin surprindere după anunțul oficial, chiar dacă premierul australian a spus că Parisul ar fi trebuit să realizeze deja că acest contract era sortit eșecului.

Contractul a fost torpilat, a fost reacția Parisului. Iar Australia a ales „axa Londra-Washington” pentru încheierea unei alianțe militare consolidate prin semnarea unui nou contract pentru 12 submarine cu propulsie nucleară, însă.

Supărarea, prin ricoșeu, a Chinei. AUKUS - un fel de alianță „NATO”, dar în Oceanul Indian

Noua alianță: AUKUS - un acronim al inițialelor în limba engleză ale Australiei, Marii Britanii (UK) și SUA - reprezintă un vast parteneriat de securitate în zona indo-pacifică dar și o dovadă a intențiilor Washingtonului de a-și consolida prezența militară în fața regimului de la Beijing, în zona Oceanului Indian și a Mării Chinei

Dincolo de supărarea Franței, decizia Australiei de a se dota cu submarine nucleare, tehnologie ce va fi furnizată de SUA şi Marea Britanie, reflectă influența și forța tot mai mare pe care o are în prezent marina chineză, din ce în ce mai presantă în Pacific.

China a denunțat semnarea tratatului AUKUS, decizie considerată „iresponsabilă” și care trădează „o mentalitate specifică Războiului Rece”.

Beijingul are deja o flotă mai mare decât cea SUA, iar ritmul în care construiește nave îl depășește pe al oricărei alte puteri maritime.

Puterea navală a Chinei și de ce are nevoie Australia de submarine cu propulsie nucleară

La fel ca alte ţări din regiune, Australia manifestă îngrijorări faţă de o marină chineză supradimensionată. La sfârşitul anului 2020, China dispunea în total de 360 de nave de război de suprafaţă şi submarine, comparativ cu 297 de nave ale întregii flote a SUA, potrivit US Naval Intelligence Office (ONI).

Marina chineză are şase submarine nucleare dotate cu dispozitive pentru lansarea de rachete nucleare (SNLE) şi aproximativ 40 de submarine de atac, între care şase cu propulsie nucleară, potrivit Military Balance.

SUA poate conta la rândul său pe 21 de submarine de atac şi opt SNLE cu baza în Pacific.

SUA deține un avantaj zdrobitor în ceea ce privește portavioanele: au cinci (dintr-un total de 11) în regiune, în vreme ce China are doar trei portavioane considerate „ușoare” (sau „nave de asalt” în concepția SUA), deoarece nu au sisteme de lansare cu catapultă, cum au cele americane.

Spre deosebire de portavioanele „ușoare” (prevăzute cu o „trambulină”), portavioanele care folosesc catapulte (CATOBAR) prezintă avantajul că pot lansa avioane complet echipate cu armament și cu rezervoare de combustibil suplimentare - ceea ce le sporește raza de acțiune și capacitatea de luptă.

Ce nevoie are, în aceste condiții, Australia de submarine cu propulsie nucleară? Un astfel de submarin are, în primul rând, rază de acțiune superioară unui submarin diesel, din cauza „combustibilului” folosit. Acest detaliu arată și ambiția Canberrei de a putea opera flota de submarine la mare distanță de porturile proprii.

Programul este criticat, în același timp, atât de organizațiile ecologiste (Australia nu are pe teritoriul său nicio centrală nucleară), cât și de unii analiști militari care avertizează că, până în momentul în care această nouă flotă de submarine va fi operațională, sunt mari șanse ca Beijingul să își dezvolte capacități anti-submarin moderne care să facă extrem de dificilă o incursiune a unei astfel de nave în Marea Chinei de Sud.