Exclusiv 19 ani de război. Poveştile despre viață și moarte ale militarilor români care au luptat în Afganistan

Nişte puncte aproape invizibile, care se mişcă nervoase undeva pe linia orizontului şi care vor, cu orice preţ, să te omoare. Cam aşa a arătat, de cele mai multe ori, inamicul real din ceea ce a intrat în mentalul colectiv sub denumirea de „teatrul de operaţii Afganistan”. O experienţă comună, dar trăită diferit de fiecare dintre cei peste 32.000 de militari români care au participat, în ultimii 19 ani, la misiunile din această ţară. Odată cu demararea procesului de retragere completă a trupelor NATO din Afganistan, ultimii 600 de militari români vor reveni şi ei, treptat, în ţară, până la 11 septembrie 2021 - o dată limită şi, în acelaşi timp, simbolică. Prezenţa militarilor români în această zonă de război a adunat poveşti despre bucuria misiunilor reuşite, gustul amar al pierderii camarazilor, momente de umor brut, cazon, dar şi clipe de groază în care legendarul praf afgan e ridicat de ricoşeurile gloanţelor care-ţi şuieră pe la urechi ca nişte bondari supersonici, iar timpul pare să se comprime când vezi imaginea în ralanti a maşinii din faţa ta, aruncate în aer de explozia unei mine. Digi24.ro a intervievat mai mulţi militari români care au participat, în toţi aceşti ani, la diverse misiuni în Afganistan. Acestea sunt poveştile lor.

Aerul Kabulului părea încremenit într-o linişte stranie, in parte datorată frigului nopţii (era deja trecut de 1 noaptea) şi, pe de altă parte unei senzaţii acute de foame pe care cei 30 şi ceva de militari români o resimţeau din plin după cele 12 ore de zbor (cu tot cu escală la Baku, în Azerbaidjan) pe care bătrânul Hercules al Forţelor Aeriene Române le-a parcurs pe ruta Otopeni Militar - KAIA (Kabul International Airport).

„Acesta a fost primul meu contact cu praful afgan. Când am ajuns, eram lihniţi de foame, nu ştiam ce să facem”, îşi aminteşte maiorul Ioan Ţarcă, din batalionul 317 de sprijin logistic, prima sa experienţă cu Afganistanul, din toamna anului 2011.

La puţin timp după aterizarea în acest ţinut care, văzut de sus, pare cuprins de o pustietate absolută şi cu peisaje desprinse parcă din saga „Dune”, a venit şi prima surpriză prilejuită de contactul cu Sardaukarul american.

„A venit un militar american şi ne-a întrebat: «Dacă vă e foame, de ce nu mergeţi la sala de mese?». Am rămas extrem de surprinşi că la 1 noaptea sala de mese era deschisă şi că erau tot felul de mâncăruri. Ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem: «Băi, la 1 noaptea să găseşti sală de mese?». Noi, obişnuiţi cu aplicaţiile noastre din România, cu mese fixe: dimineaţa, prânz şi seara şi la revedere!”, glumeşte militarul român.

Lost in translation: Cum se înţeleg în engleză un român, un american, un canadian, un englez şi un australian

A doua zi, soldaţii români au plecat spre Kandahar, unde a urmat o perioadă de acomodare de o săptămână.

„Am făcut un program de pregătire cu militari americani, canadieni, britanici şi australieni. Atunci am luat primul meu contact cu limba engleză, dar engleza aceea de Afganistan. Ei, când am ajuns acolo şi britanicul avea un accent, canadianul avea alt accent, australianul altul, americanul altul, stăteam şi ne uitam la ei ca la maşini străine”.

„Vorbeau repede, în accentul lor firesc, cu foarte multe acronime. La un moment dat, nu înţelegeam ce spune un britanic şi mi-am permis să întreb un colonel canadian: «Domnule, ce spune ăsta, că nu-l înţeleg?» Se uită la mine: «Nici eu nu am înţeles!”» „A, bun, atunci!”

Cu elicopterul prin beznă, spre Wolverine

După perioada de acomodare din Kandahar, militarii români au primit ordinul de misiune: „mâine dimineaţă la 1:30 noaptea să fiţi la aeroport”.

„Am ajuns, am stat vreo oră şi ceva până au venit două Chinook-uri americane (elicoptere mari de transport) şi am plecat pe la 4 jumate în baza Wolverine, la sud de Qalat. Era o bază FOB”, spune Ţarcă.

În militarongleza plină de acronime pe care orice militar al Coaliţiei era obligat să o stăpânească la perfecţie, FOB vine de la „Forward Operating Base”. Sau, într-o traducere aproximativă, „bază înaintată”. Practic, izolată de tot ce înseamnă civilizaţie, aşa cum o ştim noi.

„A fost un şoc pentru mine, cel puţin, fiind la prima misiune. Kabulul era super luminat, la fel şi Kandaharul. În Wolverine – nimic! Întuneric beznă. Au aterizat americanii şi ne-au spus: «Gata, coborâţi!». Noi: «Unde să coborâm, măi, omule? E întuneric beznă. Ei: «Hai, hai, că aici trebuie să ajungeţi!» Nu ne venea să credem. Nimic, nimic, nimic! Beznă!”

Zi de instrucţie cu armata afgană: Nu avem maşini, nu avem piese, sunteţi fiii ploii, nu aveţi nimic!

În cadrul misiunii, militarii români făceau parte dintr-o echipă de consiliere şi legătură a unui batalion de artilerie afgan.

„Eu, de exemplu, am fost şeful mentenanţei pe partea logistică”, îşi aminteşte Ţarcă. „Ei făceau cereri către brigadă. Brigada le spunea, de obicei: «Nu avem piese, nu avem maşini, sunteţi fiii ploii, nu aveţi nimic!» Încercam apoi să luăm legătura cu americanii şi, prin americani, încercam să forţăm ministerul afgan al Apărării să asigure brigăzii materialele necesare”, spune maiorul român.

După primele trei săptămâni, militarii români şi cei americani au reuşit să se impresioneze reciproc, unii pe alţii.

„La trei săptămâni după ce ne-am instalat am avut o conferinţă. Când am început să vorbesc, un colonel american s-a uitat la mine şi m-a întrebat: A, voi sunteţi ăia care aţi luat în primire FOB-ul şi a doua zi aţi ieşit în misiune? Am rămas: Wow! De unde ştie?”

M-a surprins că un comandant care răspunde de tot ce înseamnă provincia Zabul, cunoştea atât de bine soldaţii din subordine, punctual, fiecare echipă, care e rolul ei, care sunt sarcinile, misiunile, ce fac”.

În acelaşi timp, şi românii i-au surprins pe americani că în trei săptămâni făcuseră rost de date, informaţii şi erau bine ancoraţi în situaţia de pe teren.

„Colegii (români) care au fost înaintea noastră ne-au pus la dispoziţie toate bazele de date şi ne-au spus: uite, aici aveţi problema asta, aici asta. Practic, am preluat sarcinile din mers”, explică Ioan Ţarcă. „La americani, am înţeles că e diferit: nu-i interesează ce a făcut echipa veche. Ei spun: stop, de aici tragem linie, până aici aţi fost voi, de aici suntem noi. Noi am continuat însă să mergem pe datele de la fosta echipă pe principiul: Cele bune să se adune, cele rele să se spele”.

Cum îi explici unui italian diferenţa dintre „Mintenaş” şi „Acuşica”

„Ca o fază faină, în ultima mea misiune, în 2020-2021, lucram cu italienii, în Herat, sub comandă italiană”, îşi aminteşte Ţarcă.

„Colegii mei s-au nimerit să fie moldoveni din zona Iaşi-Botoşani. Şi zice unul dintre moldoveni: «Acuşi!» Şi au auzit italienii. Şi m-au întrebat ce înseamnă «Acuşi». Încep să le explic: înseamnă «imediat», dar că la noi în Transilvania se foloseşte «mintenaş». La care colegul meu, moldovean îi spune: ştiţi, noi moldovenii suntem un pic mai iuţi. La noi «acuşi» înseamnă «până într-o oră». La ei, la ardeleni înseamnă, «aşa, cam până la trei ore»”.

După câteva săptămâni, în baza de la Herat şi-a făcut apariţia un comandant italian.

„Vine şi începe să traseze sarcini şi îi zice unui căpitan, italian: Andreas, trebuie să faci asta, asta, asta! Andreas răspunde: „Mintenaş!». La care colonelul italian, foarte relaxat: „Nu mintenaş! Acuşi!» Noi am rămas mască şi am început să râdem. Au început şi ei să râdă. A fost funny. Am notat-o şi pe whiteboard: Mintenaş înseamnă trei ore, acuşi – o oră”.

Cum vede un ofiţer român evoluţia armatei afgane, pe care a instruit-o în ultimii 10 ani

„Periplul meu în Afganistan a început în 2003”, îşi aminteşte locotenent-colonelul Cătălin Grădinariu, veteran cu cinci misiuni în Afganistan la activ. „Atunci eram tânăr locotenent în Statul Major al batalionului 151 Infanterie Lupii Negrii. Atunci am luat prima dată contact cu Afganistanul. Vă daţi seama că şocul a fost imens, de prima dată când am pus piciorul în Afganistan: Vedeam pentru prima dată o baza americană dislocată într-un teatru de operaţii”.

Grădinariu a revenit aici în 2010, într-o misiune de consiliere şi instruire a militarilor afgani, lângă Kabul şi spune că, după 7 ani, a constatat deja un „salt imens” în ceea ce priveşte pregătirea armatei afgane. În 2017, s-a reîntors în Afganistan, unde a fost dislocat la Kandahar. Aici, planifica misiunile împreună cu un şef de operaţiuni american, cu care împărţea biroul, „o experienţă fantastică despre ce înseamnă lucru în parteneriat şi colaborarea cu cea mai puternică armată a lumii - SUA”.

Ultimele misiuni, în perioada 2020-2021, Grădinariu le-a făcut în calitate de şef al unei echipe de consilieri la nivel de corp de armată afgan, în Kandahar.

„Deja, 2021, armata afgană e deja la un cu totul alt nivel, au corpuri de armată, stat major, planifică operaţiunile şi sunt în măsură să-şi asigure securitatea fără probleme. Văzând Afganistanul din 2003, în 2021 odată cu încheierea misiunii NATO, eu unul chiar pot spune că armata afgană a reuşit să ajungă la un nivel aşa cum şi l-a dorit Alianţa”, spune Grădinariu.

Reacţia civililor afgani când când i-au văzut prima oară pe militarii români în blindate de tip sovietic

În primii ani, militarii români au folosit în patrulare în Afganistan celebrele TAB-uri, blindate româneşti realizate după modelul transportoarelor sovietice din anii '60-'70.

„În 2003, în misiunile pe care le-am executat cu batalionul erau TAB-uri 71 şi 77. A fost, prima dată, şocul afganilor. Am ajuns în sate unde populaţia afgană nu intrase în contact cu forţele coaliţiei şi au văzut tehnică care le aducea aminte de tehnica rusească”, îşi aminteşte Grădinariu.

În acea perioadă, românii erau singurii militari ai coaliţiei NATO aflaţi în zona Kandaharului.

„La început ne-au privit cu suspiciune. Se întrebau dacă suntem la curent cu cutumele lor culturale. Când au văzut că le cunoaştem obiceiurile şi le respectăm tradiţiile, vreau să vă spun că nu am avut absolut nicio problemă în care să întâlnim ostilitate din partea populaţiei civile”, spune ofiţerul român.

Ulterior, armata română a trecut la Humvee-uri şi apoi a făcut trecerea la MRAP-uri (acronim de la Mine Resistant Ambush Protected), vehicule speciale anti-ambuscadă.

„Această tehnică nouă ne-a ajutat foarte mult pentru a reduce victimele. Din punctul ăsta de vedere, pentru noi a fost un câştig imens”

Ofiţerul român s-a declarat, în acelaşi timp impresionat de faptul că americanii nu au făcut niciun fel de rabat în privinţa condiţiilor de trai ale militarilor, indiferent de ţara din care aceştia provin. Nu au existat discriminări pe baze de grade şi naţiuni: un caporal român a vea aceleaşi condiţii ca un general american.

„Am avut fix aceleaşi condiţii pe care le-au avut colegii mei americani. Nu a fost nicio secundă să se pună problema: staţi aşa, că noi suntem americani, iar voi români. Cazare, hartă, distracţie, recreere, săli de sport, magazine – toate au fost fix ca într-o coaliţie”, îşi aminteşte veteranul român.

Copiii afgani - cel mai bun indicator al potenţialelor ambuscade

Toată lumea care a fost acolo ştie că cei mai buni indicatori în ceea ce priveşte securitatea unei misiuni sunt copiii. Pentru că ei, în inocenţa lor, nu ştiu să se ascundă, nu ştiu să mintă. În special în jurul satelor, sau pe căile de comunicaţii sau la intersecţiile deja istorice, unde se întâmplaseră evenimente şi incidente – atacuri sau DEI- unde erau locurile de jaocă ale copiilor. La vederea patrulelor, copiii veneau în întâmpinare. Ştiam locurile de joacă. Când vedeam că nu se întâmplă chestia asta, când nu eram întâmpinaţi de copii, însemna că ceva s-a întâmplat. Era un prim indicator că e ceva care nu e ca-n misiunea anterioară.

Copiii sunt fantastici. Se vede în privirea lor, pe lângă inocenţa specifică vârstei, se vede speranţa de viaţă. Ei cred că ţara lor chiar e o ţară frumoasă, chiar dacă e bântuită de război. Au speranţa zilei de mâine.

Atunci, în permanenţă, aveam grijă să avem la noi ceva bun: dulciuri, rechizite, caiete, creioane. Au primit chestia asta cu mare bucurie, abia aşteptau să vină militarii români.

Atunci când inamicul e talibanul nevăzut sau afganul de lângă tine: „Efectiv, l-au ciuruit de la brâu în jos”

„Momentul meu cel mai crunt a fost în 25 august 2018”, îşi aminteşte maiorul Ioan Ţarcă.

„Eram instructor de artilerie în cea de-a doua misiune. Îmi venise înlocuitorul, îşi aminteşte maiorul Ioan Ţarcă. Urma să-l duc în centrul din Kandahar, să-i prezint sala de pregătire, unde urma să facă pregătire cu recruţii şi cursanţii afganii. Să-i prezint obuzierele pe care le aveam în dotare, mă rog, să-i prezint ce aveam în dotare”.

Militarilor li s-a comunicat că în zonă avea să se desfăşoare un exerciţiu, în care se va trage cu muniţie de manevră şi că nu sunt motive de îngrijorare.

Militarii români şi americani au ajuns în mijlocul centrului de pregătire din baza din Kandhar, au coborât din maşini, complet echipaţi în ţinută de luptă (vestă, cască, armament).

„Clădirea unde se ţineau cursurile de artilerie era ultima clădire în centrul ăsta de pregătire. Pe exteriorul clădirilor era un turn de pază. Am trecut pe lângă el, nu am dat mare importanţă. La 30-40 de metri în spatele meu venea un coleg, căpitan american. Apucasem să ajung la colţul clădirii mele când ăsta (americanul) era exact între cele patru clădiri, în spaţiu expus, când a fost angajat”.

Militarul afgan, din postul de pază, a tras fix în direcţia soldatului american, ceea ce în limbaj de specialitate se cheamă incident green on blue (atunci când militarii din coaliţie se împuşcă reciproc, în cazul de faţă afgan vs. american)

„I-a tras o rafală, care a trecut fix prin faţa lui. Când m-am întors am văzut efectiv praful, după cum au ricoşat gloanţele din pământ. Ăştia (americanii) s-au aruncat pe jos şi au început să tragă după cel din postul de pază. După care au fost trei sau patru serii de calibrul 50, mitraliera grea: Trăgătorul de pe un (vehicul) MRAP a văzut ce s-a întâmplat, a pus mitraliera pe el şi a golit o bandă, vreo 80 de cartuşe”.

„Efectiv, l-au ciuruiut, de la brâu în jos, pe bietul om. Ajungi să vezi şi omul lângă tine, nu doar un punct negru la depărtare”, spune maiorul Ţarcă.

Trebuie să acţionezi şi să tragi şi tu în direcţia punctului care trage în tine

„Le spuneam şi subordonaţilor mei la pregătire: chiar dacă sună un pic paradoxal, în momentul în care se întâmplă ceva, primul lucru nu e să gândeşti, ci să acţionezi”, spune locotenent-colonelul Grădinariu. „Dacă nu acţionezi în prima secundă, formându-ţi un reflex operaţional, cum îmi place mie să-i spun, după aia s-ar putea să fie prea târziu. Adică nu vezi punctul respectiv (de unde se trage în tine). Reacţionezi, chiar dacă nu-l vezi”.

„În 2009, din nefericire, am avut un incident, soldat cu decesul camaradului meu, sublocotenent post mortem Chira Claudiu. „A fost incident IED (de la „Improvised Explosive Device”, sau dispozitiv exploziv improvizat): Maşina a iniţiat un IED. Eram în aceeaşi patrulă. Eram o maşină mai în spate”, îşi aminteşte caporalul Cozmin Sălăgeanu, din batalionul 21 Vânători de Munte general „Leonard Molciuschi”, cu cinci misiuni în teatrele de operaţiuni (una în Irak, patru în Afganistan).

„În misiunea aceea aveam şi pregătire de combat lifesaver. A trebuit să ajut sanitarul să îi putem acorda primul ajutor. Vă daţi seama că nu avem timp să ne gândim la ce s-a întâmplat: Acţionăm”, spune Sălăgeanu.

„Am avut şi eu parte, de la IED-uri, până la atacuri. Chiar în 2003, primii eroi care şi-au pierdut viaţa au fost din batalionul nostru”, spune Grădinariu. „Culmea e că fusesem în acelaşi loc în misiunea anterioară şi eram în PC (punctul de comandă) cînd s-a întâmplat. Mi se putea întâmpla mie, cu o zi înainte. Nu e o chestie peste care treci uşor, dar ne-o asumăm. Asta ne e profesia, cu bune şi mai puţin bune”.