Exclusiv 19 ani de Afganistan: Între traume „pe care le duci o viaţă întreagă” şi glume militare la care „dacă reziști, rezişti şi în război”

Afganistanul a fost primul loc în care, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, un batalion de infanterie românesc avea să fie trimis într-o misiune de luptă în afara ţării, în iulie 2002. De atunci, peste 32.000 de militari români „s-au rotit” până acum, în ultimii 19 ani în acest război atent camuflat sub expresia cazonă „teatru de operaţii”. În aceste zile, ultimii soldaţi români încep să se întoarcă definitiv acasă, odată cu decizia NATO de retragere a tuturor trupelor alianţei din Afganistan. A fost un război cu totul diferit de standardele manualelor de tactică militară pline de ofensive desenate cu creionul pe hartă, în care „băieţii buni” sunt nişte săgeţi albastre care învăluie artistic un „inamic” reprezentat prin nişte dreptunghiuri roşii. Digi24.ro a discutat cu câţiva militari care au participat la diverse misiuni în Afganistan, care au acceptat să povestească atât despre traumele „pe care le duci o viaţă întreagă” , cât şi despre momentele de relaxare, cu glume militare la care dacă rezişti, „rezişti şi în război”.

„Aveam 21 de ani când am ajuns în Afganistan, în prima misiune, în februarie 2019”, povesteşte Roxana Puiu, caporal în cadrul Regimentului 307 Infanterie Marină. „Am fost singura fată din unitatea mea care a participat”.

Roxana îşi aminteşte că a aterizat pe aeroportul din Kandahar undeva pe la 11 noaptea. Primul contact cu realitatea a venit pe loc.

„Credeam că ne dau spaţiile de cazare, că eram toţi distruşi, foarte obosiţi. Ne-au băgat într-un depozit, ne-au echipat cu arme, cu veste. Principalul obiectiv era să fim noi în siguranţă, apoi venea odihna şi restul”, spune tânăra infanteristă marină.

Amintiri de pe planeta Afganistan: „M-am închinat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu mi s-a întâmplat mie”

Înainte să ajungă aici, Roxana şi colegii săi de unitate s-au antrenat timp de 4 luni. Programul a inclus pregătire militară, tactici, diverse exerciţii.

„Ne-am antrenat pentru ce urma să facem în Afganistan. Dar nimic nu bate Afganistanul. Afganistanul e cu totul altceva, nu am cu ce să-l compar, zici că e un film, e altă planetă. Aveam momente când nu ştiam ce-i cu mine”

Infanteriştii marini făceau în principal rând misiuni de recunoaştere şi de patrulare. Roxana a fost repartizată la o companie al cărei principal obiectiv era paza şi controlul de securitate la un punct de acces în baza din Kandahar.

Cel mai greu moment prin care a trecut caporalul Puiu a fost când, în timpul unei patrule, maşina în care se aflau colegii săi din regiment a detonat un DEI (dispozitiv exploziv improvizat).

„Doi au fost răniţi mai grav, dar stabilizaţi. Totul a fost OK până la urmă, din fericire”, spune Roxana Puiu.

Un astfel de eveniment poate lăsa urme pe termen lung.

„Chestia e că în ţară dacă se întâmplă ceva spui - nu are cum să mi se întâmple şi mie, e un caz izolat, nu are cum”, precizează Puiu. „Ei, când s-a întâmplat acest incident, m-am închinat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu mi s-a întâmplat mie şi că nu am fost eu în locul lor. Sunt sigură că sunt traume care rămân, pe care le duci o viaţă întreagă”.

Zi de naştere sărbătorită într-un post de pază din Afganistan

Câteva luni mai târziu, Roxana şi-a serbat ziua de naştere.

„Pot să spun că am avut o zi de naştere diferită: nu oricine îşi serbează ziua de naştere în Afganistan”, spune Roxana referitor la momentul când a împlinit 22 de ani în „teatru”.

Ziua de naştere a fost, de fapt, o noapte în tură, la muncă.

„Intram în shiftul de noapte, colegii mei m-au chemat, îmi pregătiseră un tort surpriză, mi-au cântat la mulţi ani. Mi-au făcut o postare pe Facebook, postată şi pe MApN, au făcut şi o filmare. Dar am făcut tura de noapte. Misiunea e misiune. Nu am avut incidente, din fericire, chiar a fost OK”.

Cum îţi omori timpul liber într-o ţară aflată în război. Cât de mult a ajutat evoluţia tehnologiei la moralul militarilor

„Nu prea era bine să ai timp liber în Afganistan pentru că îţi veneau gânduri. Ţi se făcea dor de acasă, te gândeai oare cum e mama, cum e tata. Mai mereu încercam să am o ocupaţie, să-mi ţin mintea ocupată, să nu stau”, spune Roxana.

Evoluţia tehnologiei a ajutat mult la îmbunătăţirea moralului militarilor. Locotenent-colonelul Cătălin Grădinariu, veteran cu 5 misiuni în Afganistan, în perioada 2003-2021, îşi aminteşte că în 2003 reuşea să vorbească acasă o dată la trei săptămâni sau chiar o lună.

„Vorbeam cinci minute maximum, cum erau legăturile telefonice pe atunci. În 2021 am ajuns la Whatsapp, la convorbiri video. Tot acest progres tehnologic s-a resimţit şi acolo, în Afganistan. Vorbeam zilnic. Chestia asta, pentru moralul militarilor şi, mai ales, pentru cei rămaşi acasă, a fost un mare plus”, îşi aminteşte Grădinariu.

„A fost un salt uriaș, de la an la an, din acest punct de vedere”, recunoaşte şi Cristian Tupiţă, cercetaş în cadrul Brigăzii 2 Vânători de Munte, prezent şi el în cinci tururi în Afganistan în perioada 2006-2018. „În prima misiune, în 2006, puteam vorbi o dată, de două ori pe zi. Era un singur telefon, la un anumit număr de militari. În 2018 erau centre de telefoane speciale destinate militarilor. Nu era unul singur, erau mai multe, în care puteai să te duci să suni acasă”.

„Pentru fiecare care e plecat de acasă, momentul în care poate să discute cu familia, când are timp și poate, contează foarte mult. Atât pentru noi e bine, să știm că familia noastră, cât și invers”, adaugă Tupiţă.

Focuri de avertisment cu mitraliera de pe Humvee împotriva maşinilor care nu circulă regulamentar

Şi totuşi, ce poţi face când ai timp liber şi nu poţi comunica cu cei de acasă? „Făceam vechile glume militare”, îşi aminteşte plutonierul major Bogdan Ciocan, cercetaş în cadrul Brigăzii 2 Vânători de Munte, cu patru misiuni în Afganistan în perioada 2008-2018. 

Militarul român îşi aminteşte de prima misiune, din 2008 când era „top cover pe Humvee” şi servant la mitraliera grea instalată pe capota maşinii. În unele deplasări, a fost nevoit să tragă focuri de avertisment (în aer, ne asigură el) împotriva unor maşini care ieşeau prea mult în evidenţă în trafic. „Ai secundele alea la dispoziție în care faci diferența, dacă e insurgent sau, pur și simplu, un civil. De regulă, se supuneau semnelor, înainte de a executa foc de avertisment”, îşi aminteşte militarul român.

Momentul său preferat?

„Momentul preferat era când săream de pe Humvee și ne umpleam de praf. Ăla era momentul preferat. Eram top cover și era destul de greu să cobori din mașină pe jos, atunci preferam să sar de pe Humvee. Ca o glumă, când coborau toți, săream și eu și îi umpleam pe toți de praf”.

Glume de militari: tacâmuri rupte şi pietre în sacul de dormit

„Primele trei misiuni a fost destul de greu cu legătura în țară”, spune Ciocan „Eram, automat, unii mai apropiați de alții. Mai legam șireturile la unii, îi mai dădeai drumul la apă rece când făcea duș. Mai închideai lumina când venea de la duș, mai puneai o piatră sub saltea, îi umpleai sacul de dormit cu pietre, când plecam în misiune îi udam scaunul. Glume de-ale noastre. Avem o vorbă: dacă reziști la glumele militare, reziști și în război”, adaugă militarul.

Alte glume deveneau trans-naţionale.

„La sălile cu mese, erau tacâmuri de plastic. Când ne luam tacâmurile de plastic, te duceai mergeai la masă. Dacă uitai să îţi iei sucul, te ridicai, te duceai să îţi iei sucul. Când te întorceai, tacâmurile erau rupte”, îşi aminteşte caporalul Cozmin Sălăgeanu, caporal în cadrul batalionul 21 Vânători de Munte general „Leonard Molciuschi”, cu cinci misiuni la activ în teatrele de operaţii (o misiune în Irak şi patru în Afganistan, în perioada 2009-2020).

„O chestie de asta mi s-a întâmplat şi mie. Gluma asta s-a întins, au început să-şi facă şi americanii, îşi făceau şi ei gluma asta între ei. La final, când intrai la sala de mese, nu-ţi mai puneau tacâmurile pe tavă, ţi le puneai în buzunar”, a adăugat veteranul român din Afganistan.