REPORTAJ Cum a fost în prima zi în Tramvaiul Poeziei și în cât timp au început să dispară cărțile puse la dispoziția călătorilor

„Ce tramvai e ăsta? Face stânga la Big?”, vrea să ştie un pensionar uşor dezorientat la urcarea în tramvaiul multicolor, împodobit cu versuri, dar lipsit de preţioasele însemne precum numărul şi direcţia de mers.

„Este Tramvaiul Poeziei! Bine aţi venit!”, îi răspunde, din interior, vocea unei zâne.

„Nu mă interesează, domnule, poezia, eu vreau să ştiu dacă face stânga la Big!”

Spre norocul său, tramvaiul face stânga la Big. Pensionarul se urcă sprinten, după care îşi face, cu greu, loc în ciudatul mijloc de transport pe care STB, împreună cu ONG-ul „Arta nu muşcă”, l-a pus la dispoziţia călătorilor.

E înghesuială mare aici, e plin de presă, televiziuni, funcţionari STB, oengişti, prieteni, rude, cu toţii prezenţi la inaugurarea unui noi concept cultural-artistic menit să ridice moralul bucureştenilor înţepeniţi în traficul cotidian.

În „Tramvaiul Poeziei” călătorii găsesc, agăţate de bare sau spătarele scaunelor, nu mai puţin de 100 de cărţi cu poeme semnate de artişti lirici de renume (pentru cine citeşte poezie în ţara asta) sau iluştri anonimi (pentru cei care nu prea citesc), precum Vasile Petre Fati, Nicoleta Pap, Rodica Drăghincescu, Caius Dobresu, Paul Vincius, Livia Ştefan sau Florin Dumitrescu.

Tramvaiul Poeziei, cu câteva ore mai devreme. Depoul Dudeşti

E pe la 10 dimineaţa, soarele încă nu străluceşte pe deplin, iar în aerul uşor poluat al zilei, din depoul de tramvaie răzbate, ca un murmur, o voce de femeie.

„Oare mai avem nevoie de poezie în 2019?”, se întreabă, de undeva, de pe o pasarelă cu vedere panoramică asupra depoului alb-cenuşiu de tramvaie Dudeşti, Loredana Munteanu, organizatorul proiectului „Arta nu muşcă”.

„Vrem să facilităm lectura, să-i încurajăm pe călători şi să-i inspirăm să citească şi să privească oraşul de la fereastra tramvaiului şi cu alţi ochi”, continuă Loredana Munteanu, în timp ce, din măruntaiele depoului străbat zgomotele specifice, de fier pe fier, ale ciocanelor de calibru mare, sau strigătele muncitorilor care îşi semnalează, reciproc, diverse probleme.

Loredana Munteanu e acompaniată de purtătorul de cuvânt al STB, Constantin Tobescu. Acesta poartă un costum albastru-închis, cămaşă albă, pantofi negri. Omul e pus la punct, curat, bărbierit şi gata de acţiune.

„Instituţia pe care o reprezint, ca şi operator de transport, este prezentă în viaţa socială a oraşului”, spune Tobescu.

Aplauze.

Publicului prezent i se spune că 69% dintre români şi 46% dintre bucureşteni nu au citit nicio carte şi doar 9% citesc aproape zilnic, potrivit datelor Barometrului de consum cultural din 2018.

Transportul public în Bucureşti nu a fost niciodată o poveste de succes şi organizatorii speră că pot repara asta cu ceva poezie.

Tramvaiul Poeziei, două ore mai târziu. Undeva, lângă Big Berceni

Tramvaiul 1, camuflat sub culorile poeziei continuă să provoace, pe traseul inaugural, mirare şi nedumerire în rândul călătorilor care urcă în el „în orb”, ghidaţi doar de instinct.

Undeva, în subconştienul lor, ei „ştiu” că s-au urcat „în tramvaiul 1 care face stânga la Big”. Aglomeraţia nu îi sperie, sunt obişnuiţi cu ea.

Ceea ce îi intrigă pe călători este prezenţa actriţei Silva Schmidt. Publicaţiile de specialitate o descriu drept o „rara avis, actriţă greu de prins într-o tipologie, inteligentă şi frumoasă foc, talentată şi orgolioasă (aşa cum îi stă bine unui artist adevărat)”.

O perioadă, Silva a cochetat cu baletul dar a fost nevoită, potrivit propriilor mărturii, să renunţe la această pasiune, din cauza unui profesor prea sever, care duhnea a alcool şi arunca, după ea şi celelalte balerine, cu papucul.

Acum, Silva recită, cu evident talent oratoric, poezii în Tramvaiul Poeziei. Stă în picioare şi ţine în mână un microfon portabil pentru a se face mai bine auzită.

Lângă ea, aşezat pe un scaun, o acompaniază saxofonistul american, rezident la Paris, Warren Walker. Atunci când nu cântă solo la saxofonul, Warren îşi omoară timpul în concerte cu formaţia sa de jazz – The Kandinsky Effect – sau compunând muzică experimentală.

Acum, Warren Walker cântă la saxofon în tramvaiul 1 din București.

Două adolescente cochete izbucnesc în râs la doar câteva secunde după intrarea în tramvai şi încep să-şi facă selfiuri.

Dar și aici, ca în orice poveste, există, totuși, un sâmbure de speranță.

„E bine că, în acest fel, tinerii mai pun și ei mâna pe o carte”, declară o doamnă cu pălărie. „Toată ziua îi vezi cu ochii în telefon”, spune ea.

„This is super weird”, se aude, la un moment dat Warren.

Întreabă, tot în engleză, pe cineva din publicul călător, care s-a încumetat să recite niște versuri „despre ce e vorba în poezie?” 

„Voi citi o poezie despre dimineaţă”, vine răspunsul, iar saxofonul începe să vibreze ca un ceas deşteptător.

„Acum, voi citi o poezie despre iubire”, vine continuarea.

„That’s great”, spune Warren, şi saxofonul începe să plângă, plin de melancolie.

La început, călătorii sunt stingheri. Apoi, timid, încep să facă poze. La ei, la cărţi, poze cu Silva, poze cu Warren. Poze la tramvai. Pipăie cărţile. Le deschid coperţile, citesc câteva versuri, apoi le închid la loc.

Arta nu muşcă, dar nimeni nu s-a gândit că e al naibii de incomod să citeşti o carte – mai ales una de poezie – cu gâtul înţepenit în sus şi cu mâinile ridicate ca într-o rugăciune: la unele cărţi e, pur şi simplu, prea greu de ajuns.

Și, totuși, unii citesc. De plictiseală sau simplă curiozitate. „Mă bucur sincer de treaba asta. Chiar e o treabă bună”, spune o tânără cititoare.

„E o comedie toată treaba asta”, vine replica unei doamne mai în vârstă.

Poezia continuă să nască, iată, și în 2019, controverse.

În tramvai îşi face apariţia un bătrân cu ţinută fermă, care trădează o posibilă carieră militară. Omul poartă şapcă kaki şi pantaloni cargo scurţi, cu buzunare laterale. Stă drept în picioare, cu bustul uşor încovoiat în faţă – este poziţia cu care ni-i putem lesne imagina pe înaintaşii săi înfruntând plutoanele de execuţie ori scufundându-se pe vasele torpilate de inamic.

Vocea Silvei răbufneşte brusc din boxe, iar Warren dă drumul la nişte acorduri fantastice.

Neîncrederea se transformă repede în suspiciune, iar indiferenţa se preschimbă în dispreţ. Bătrânul pensionar militar coboară grabnic la prima, cu certitudinea omului că a nimerit în plină ambuscadă culturală.

„Merge înainte tramvaiul ăsta?”, întreabă timidă o doamnă distinsă, aflată pe peron.

Nu, doamnă, tramvaiul face la stânga, imediat după Big Berceni, i se răspunde, în cor, din interior, iar uşile se închid fără milă.

O altă pasageră, cu mâinile încărcate de sacoşe de la Lidl se uită intrigată la saxofonist, cu privirea aceea specifică omului deranjat de muzica dată prea tare. Îşi validează cardul de călătorie şi se retrage cu gura încleştată spre coada tramvaiului, acolo unde poezia ajunge mai greu la călători.

O doamnă cu părul strâns în coc şi tenişi converşi urcă o staţie mai încolo. Îşi duce mâna la gură, a uimire, la vederea grozăviei din interior. Coboară la prima unde îşi găseşte rapid pe peron o parteneră de dialog.

„Stai să vezi ce am găsit în tramvaiul acesta...”, i se aude vocea, înainte ca uşile să se închidă, iar tramvaiul poeziei să se pună pe înghiţit pământul plin de peturi şi hârtii care împodobesc linia.

„Aş bea o bere”, spune saxofonistul Warren, dar nimeni nu pare să-l audă.

„Tramvaiul Poeziei”, ora 18 seara

La opt ore după călătoria inaugurală, „Tramvaiul Poeziei” a redevenit un banal tramvai 1. Nici urmă de poezie, iar singura muzică este cea a roţilor de tramvai. Oamenii stau înghesuiţi ca sardelele și înjură.

Unele cărţi au fost deja rupte din suporţi şi luate ca suvenir. Nu e nimeni să le explice călătorilor că acele cărţi sunt pentru a le ridica moralul, că oamenii mai trebuie să citească şi poezie, că oraşul, văzut de la fereastra tramvaiului, arată altfel dacă citeşti poeme înălţătoare.

„Băăă, ce e asta, nene? Uau, fii atent, se desface de aici. Ia-o!”, spune un tânăr elev colegului său de clasă, la vederea unei cărţi. Cartea e smulsă şi băgată în buzunarul de la geacă.

Cărţile care încă au mai supravieţuit îi izbesc pe călători înghesuiţi peste feţe, în ritmul frenetic al tramvaiului.

„Ce carte e asta? Krav Maga? Ce mişto, ia să vedem”, spune altul, intrigat de titlul cărţii de poezie care e doar un artificiu poetic ce nu are nicio legătură cu artele marţiale. „Ău, e cu poezii”, vine răspunsul. „Naşpa. Credeam că e cu bătăi”.