Profesorul american Walter Russell Mead: În România, dacă se descoperă petrol pe terenul tău, este cea mai rea zi din viaţa ta
Walter Russell Mead, profesor de Relaţii Internaţionale la Bard College din statul New York, a fost prezent în România pentru a doua oară, unde a participat la o masă rotundă la Ambasada SUA.
Cu această ocazie, expertul în geopolitică i-a acordat un interviu exclusiv jurnalistului Emil Hurezeanu, pentru Digi24. Renumitul profesor a răspuns întrebărilor jurnalistului privind problema gazelor de şist, în contextul în care compania Chevron a obţinut autorizaţia pentru începerea explorărilor în câteva regiuni ale României, fapt care a atras o serie de nemulțumiri din partea ecologiștilor și a locuitorilor din zonele în care se fac prospecțiuni.
Aceasta este a doua vizită a lui Walter Russell Mead în România. Prima dată a ajuns aici în 1990, la scurt timp după căderea regimului comunist. Atunci, spunea el, România era cu 60 de ani în urmă faţă de restul Europei, chiar şi faţă de unele state foste sovietice.
Cum arăta România acum 25 de ani
Emil Hurezeanu: Domnule profesor Walter Russel Mead, este o onoare să vă avem alături de noi la Digi24. Sunteţi un politolog cunoscut în toată lumea, sunteţi considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori ai ştiinţelor politice, ai relaţiilor internaţionale. Sunteţi la a doua călătorie în ţara noastră în ultimii 25 de ani. Când şi cum aţi venit în România pentru prima dată?
Walter Russell Mead: În 1990, Louis Lauper, editor la Harper's, m-a trimis să fac o călătorie prin Europa, aşa cum americanii călătoresc prin America. Aşa că am închiriat o maşină la Paris şi am început să conduc. Am ajuns în România prin Ungaria.
E.H.: Prin Cortina de Fier.
W.R.M.: Revoluţii aveau loc pretutindeni. Ştiţi, când am fost pentru prima dată la Berlin, zidul era încă acolo, mai târziu intrai, ieşeai, iar vameşii doar te salutau. În Bulgaria, comuniştii erau încă la putere, în schimb în Cehoslovacia regimul comunist fusese îndepărtat. Fiecare ţară era diferită, iar în România, vechea guvernare căzuse, dar oamenii nu aveau nicio idee despre ceea ce trebuie făcut, despre ce se va întâmpla.
E.H.: Acum aţi fost doar în Bucureşti, în Capitală?
W.R.M.: Da. În această călătorie. În prima călătorie, am avut ocazia de a vedea mare parte din ţară. De data aceasta, am avut timp doar pentru a vedea Bucureştiul.
E.H.: Mi-aţi spus cu câteva minute înainte de a începe acest interviu că, în prima vizită aici, ceea ce aţi simţit a fost un sentiment de disperare, nervozitate, dezorientare din partea oamenilor. Cum îi regăsiţi pe oameni după douăzeci de ani?
W.R.M.: Cred că au avut loc schimbări majore. Cred că, România, spre deosebire de alte state, s-a descurcat cel mai bine la construirea unui capital uman. În această călătorie am întâlnit mulţi studenţi, care sunt sofisticaţi, vorbesc limbi străine, nu doar engleza, şi care cred că pe viitor pot merge oriunde în lume şi pot concura cu oricine. Sunt dozaţi cu o încredere uriaşă în forţele proprii, lucru pe care îl găsesc înălţător.
Care e explicația pentru dominaţia Statelor Unite şi a Marii Britanii
E.H.: În mult lăudata dumneavoastră carte, „God and Gold: Britain, America, and the Making of the Modern World”, spuneaţi la un moment dat că explicaţia pentru dominaţia celor două ţări, Statele Unite şi Marea Britanie, constă în indiscutabila ideologie moştenită din religia anglo-americană. Să fie acesta singura explicaţie?
W.R.M.: Ei bine, există ideea fundamentală a anglo-americanismului şi, din punct de vedere religios, nu toţi aceia care cred, cred în Dumnezeu. Este mai mult o bază culturală, nu o doctrină religioasă specifică. Dar există un anumit optimism, un fel de încredere. Dacă ne gândim la ideile economice ale lui Adam Smith, şi anume că în activitatea lor neimpusă indivizii nu urmăresc ţeluri mari, ci fiecare îşi urmează doar propriile scopuri, o nouă ordine se va impune, spunea acesta, prin acţiunea unei mâini invizibile, care este superioară economiei planificate. Aceasta este şi teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin.
Când te gândeşti... Asta este teoria evoluţiei a lui Charles Darwin, potrivit căreia din toate animalele, fiecare căutând să supravieţuiască, s-a dezvoltat acest sistem ecologic complex şi formele superioare de viaţă. Acesta este sistemul politic american.
E.H.: De fapt, aceasta este religia anglo-americană.
W.R.M.: Da, această idee, potrivit căreia mâna invizibilă care, insist, Dumnezeu sau Forţă, a creat o lume în care agenţi diferiţi... este o armonie în evoluţia diferiţilor agenţi independenţi, şi dacă noi vom sta şi vom vedea cum răsare această armonie, vom ajunge la o destinaţie mai bună decât dacă am controla totul şi le-am spune tuturor ce să facă.
E.H.: În baza acestui raţionament, domnule profesor Mead, se poate transfera religia anglo-americană, cultura sa politică şi tot ce înseamnă aceasta, către civilizaţia ortodoxă, să zicem aşa?
W.R.M.: Cred că da...
E.H.: Sau suntem blestemaţi? După standardele lui Huntington, suntem blestemaţi.
W.R.M.: Nu, nu cred asta. În opinia mea, capitalismul permite un fel de provocare obiectivă pe care oricare cultură trebuie să găsească o cale să o depăşească. În 1850, japonezii au văzut asta, nave mari care au acostat pe ţărmul lor şi ei au ştiut: trebuie să aflăm ce fac aceşti oameni. Trebuie să găsim o cale japoneză să învingem în jocul Meteron sau vom fi supuşi procesului decizional, nu vom fi noi cei care iau decizii. Şi aşa au avut renaşterea din perioada Meiji, au modernizat Japonia, au învins Rusia. Sunt încă japonezi şi au găsit modelul japonez de a acţiona, faţă de alţii care au acţionat în alt fel. Mi se pare că pentru o cultură ortodoxă, nu te poţi opri din a fi ortodox, nu poţi fi în conflict cu tine însuţi, asta este ridicol. Dar ce trebuie să faceţi, şi asta este ceva ce indivizii sau instituţiile trebuie să rezolve, să vă daţi seama, ştim ce avem de făcut, în ideea că trebuie să dezvoltăm o economie de piaţă, trebuie să fim capabili să ne dezvoltăm, să concurăm cu alte state. Aşadar, cum am ajuns ceea ce suntem, ajungând aici cu propriile forţe şi slăbiciuni culturale - care este răspunsul nostru? Şi vor fi diferenţe. Sunt diferite tipuri de capitalism. Capitalism japonez, capitalism german, capitalism american - ele nu sunt identice.
E.H.: Aţi menţionat într-unul dintre articolele dumneavoastră declinul american: aţi spus că am reuşit să depăşim aşa-zisul model trilateral din anii '70. Aşadar, America, Europa Occidentală, Uniunea Europeană şi Japonia, iar acum avem o lume mai extinsă, unde apar de asemenea China, Turcia, Rusia - dacă totuşi vrea -, Brazilia. Astfel, în loc de trei actori avem cel puţin şapte. Credeţi în continuare în această idee? Între timp avem probleme în Turcia, aşa cum ştiţi...
W.R.M.: Fiecare ţară se confruntă...
E.H.: China nu va accepta niciodată rolul Japoniei, la acelaşi nivel.
W.R.M.: Vom asista la multe turbulenţe în sistemul internaţional, acest lucru este normal. Dar cred că ideea pe care doream să o scot în evidenţă în acel articol este că, în 1945, America era singură în lume, singura putere nucleară, cea mai mare putere de producţie, în agricultură, în energie, în oricare domeniu pe care îl doriţi America era numărul unu. Dar americanii nu au vrut să păstreze această situaţie. Era o supremaţie periculoasă. Americanii simţeau că, dacă Europa nu îşi revine, va fi în pericol. De asemenea, va fi în criză, pentru că nu poţi vinde dacă alţi oameni nu pot cumpăra. Aşa că americanii au creat o lume multi-polară. Până în 1970 au reuşit, iar Europa şi Japonia erau performante. Şi oamenii nu au spus: „Americanii ăştia... planul lor a avut succes!” Ei au spus: „Of, America este în declin pentru că obişnuia să fie o unică naţiune, unipolară, iar acum avem sistemul trilateral.” Acum, douăzeci de ani mai târziu, din nou vedeţi cum mai multe state se alătură lumii dezvoltate, mai multe state devin prospere, cercul prosperităţii se extinde. Iar sistemul trilateral nu mai poate funcţiona pentru că, de fapt, India, China, Brazilia, alte state, în pofida urcuşurilor şi coborâşurilor, încă au un rol important de jucat. Un alt sistem trilateral trebuie să evolueze, iar mai multe state trebuie să se aşeze în fruntea mesei în politica internaţională. Dar pentru mine, acesta nu este un declin american, cât un succes american, pentru că aceste state aderă la ideea unui sistem global de comerţ, din care toţi pot profita.
E.H.: Domnule profesor, eu v-am provocat şi dumneavoastră mi-aţi răspuns ca atare, că, după standardele lui Huntington, religia, mai multe culturi politice, tradiţiile şi moştenirile influenţează, într-o oarecare măsură, prezentul. Ceea ce experimentăm noi acum e mai degrabă nu un conflict între civilizaţii sau linii de falie între civilizaţii - graniţele sângeroase ale islamului sau altele - ci mai degrabă luptele interne din interiorul aceleiaşi civilizaţii. De exemplu, în civilizaţia europeană sau religioasă vestică, vedem noi fronturi, noi linii de demarcaţie între Germania şi Grecia, probabil şi sugestii de rupturi între Franţa şi Germania, între periferia sudică şi periferia nordică, între centrul Europei şi Estul de la periferie unde se află România. Avem acest conflict în Orientul Mijlociu, între şiiţi şi suniţi, între Arabia Saudită şi Egipt etc.. Aşadar, cum poate fi depăşit acest nou şi periculos tip de conflict din interiorul aceleiaşi oale, ca să spun aşa, din interiorul religiei anglo-americane?
W.R.M.: În cartea „God and Gold”, unul dintre punctele pe care am încercat să le explic a fost că atât Fukuyama, cât şi Huntington, au avut dreptate. Într-o oarecare măsură, progresul către sfârşitul capitalismului liberal al lui Fukuyama aduce în faţă rivalităţile huntingtoniene, rivalităţile între culturi. Pentru că, în lumea modernă, ierarhiile economice sau politice ale culturilor depind într-o oarecare măsură de capacitatea lor de manevră şi de stăpânire a formelor capitalismului liberal. Aşa că o societate precum cea japoneză se pricepe bine la capitalism, astfel încât Japonia este o ţară prosperă şi respectată. Rusia se înţelege greu din punct de vedere cultural cu capitalismul, aşa că nu face foarte bine şi se simte frustrată şi nervoasă. Cred că Fukuyama, dar şi Hagel au avut amândoi dreptate că, pe termen lung, tehnicile şi productivitatea acestei forme de societate înving rivalităţile. Totuşi, acest proces este însoţit de rivalităţi mai adânci şi mai intense. Sunt de acord că vedem o Europă latină, una ortodoxă, o Europă nordică, care se îndreaptă în direcţii opuse. Într-o oarecare măsură, cred că şi comunismul şi Cortina de Fier au dus la un sfârşit aparent al acestor diferenţe. Când europenii încearcă să aducă toate aceste ţări sub un sistem monetar unic, dintr-o dată diferenţele de civilizaţie ies brusc la suprafaţă. Banii sunt un produs cultural intens, italienii, germanii, grecii şi francezii se gândesc diferit la ei.
E.H.: Domnule profesor Mead, ce sunteţi dumneavoastră? Sunteţi un jeffersonian progresist sau un hamiltonian precaut?
W. R. M.: Pe măsură ce îmbătrânesc, îi las pe alţii să-mi spună cum vor, cred că e cel mai sigur aşa. Când am scris „Special Providence”, ziceam că sunt jeffersonian şi încă sunt, pentru că eu cred că trebuie să fii strategic în gândire. Dar tind să spun că îi las pe alţii să-mi pună etichete.
E.H.: Sunteţi mai mult sau mai puţin conservator, dar aţi votat pentru Obama.
W.R.M.: Acum dumneavoastră sunteţi cel care m-a etichetat.
E.H.: Îmi pare rau, dar îndrăznesc să vă provoc cumva.
W.R.M.: Mă gândesc la Sir Edmund Burke despre care oamenii spun că a fost fondatorul conservatorismului în lumea vorbitoare de engleză, dar el era un oponent puternic al conservatorilor, un susţinător puternic al revoluţiei americane. Aproape toată viaţa sa a fost cunoscut drept un liberal şi un progresist. Mi se pare că o persoană nu poate fi un bun liberal fără să fie şi conservator, nu poate fi un conservator serios fără să fie şi liberal. Este unul dintre motivele pentru care am renunţat să mă etichetez.
E.H.: Văd că evitaţi, este în regulă aşa, întrebarea pentru protejarea propriei identităţi, ceea ce este normal. Îl avem pe preşedintele Obama şi unul dintre cele mai recente articole postate pe site-ul dumneavoastră, via media, pe care noi ca neolatini îl înţelegem mai bine decât americanii, arată calea de mijloc.
W.R.M.: Dar, de asemenea este via media, calea mea.
E.H.: Este numele dumneavoastră via media, este modul dumneavoastă de viaţă sau de gândire sau în care vedeţi lucrurile. Aveţi acest articol minunat şi combativ, „Preşedintele cade prin gheaţă” care începe dur şi tulburător: „Preşedintele Obama nu este un om prost.”, şi apoi veniţi cu o întreagă explicaţie solidă. Iar la final, avem câteva probleme majore, nimic nu mai funcţionează, aceasta este un fel de concluzie? Lăsaţi-mă să vă citez: „Preşedintele Obama pare (în orice caz din ceea ce se ştie public) să nu aibă capacitatea de a opri această schimbare importantă şi ameninţătoare. Oroarea din Siria (un coşmar strategic, dar şi o obscenitate morală) continuă să se desfăşoare, iar preşedintele Statelor Unite habar nu are ce să facă.” Este cineva în Statele Unite sau în Rusia sau în altă parte care să ştie ce este de făcut?
W.R.M.: Mulţi oameni au idei, dar cred că am ajuns la un punct în Siria când nu există opţiuni bune, nici alegeri bune. Îmi place să spun că dacă de la început vestul ar fi făcut în Libia ceea ce a făcut în Siria, adică mai simplu spus nimic, şi ar fi făcut în Siria ceea ce a făcut în Libia, atunci, dacă s-ar fi făcut mai devreme, am fi putut scăpa de ororile pe care le vedem acum. Dar, la acest moment, evenimentele sunt controlate şi deja am văzut peste 100.000 de oameni morţi şi cel mai probabil vom mai vedea şi mai mulţi. Consecinţele a ceea ce se întâmplă în Siria vor fi simţite mult timp de acum încolo, pentru că mii de tineri au devenit acum jihadişti profesionişti, s-au format noi conexiuni între grupări violente şi oameni foarte bogaţi din Golf şi din alte părţi. Sute, poate mii de oameni care deţin paşapoarte europene, şi care s-au atrenat ca luptători în Siria, vor veni acasă. Unde vor duce toate acestea, nu ştim. Dar se pare că nu într-o direcţie bună. A existat o perioadă când toate acestea ar fi putut fi prevenite, am aruncat acea oportunitate. Acum vom avea de-a face cu consecinţele acelei alegeri.
E.H.: Încă mai credeţi că Obama va proceda precum un jeffersonian progresist, ca un bun american progresist?
W.R.M.:Cred că preşedintele Obama - ca toţi ceilalţi preşedinţi americani - va avea succese şi eşecuri. Un politician britanic spunea la un moment dat că toate carierele politice se termină cu un eşec, niciunui politician nu i se împlineşte ceea ce-şi dorea, şi cred că într-o oarecare măsură este clar că preşedintelui Obama aşa i se întâmplă. În Statele Unite, avem acum Obamacare (n. red. - reforma sistemului de sănătate) unde pentru prima dată oamenii încep să se înscrie. Dacă la finalul mandatului, americanii vor simţi că Obamacare este un lucru bun şi că funcţionează, atunci cred că locul ca reformator al preşedintelui Obama în istoria americană va fi asigurat. Dar, dacă Obamacare va fi privită drept un eşec sau o diversiune, atunci cred că oamenii se vor întreba ce fel de preşedinte a fost, iar noi nu ştim. Cum spunem în Statele Unite: juriul încă deliberează.
În privința gazelor de șist, „fiecare ţară trebuie să-şi găsească propria cale”
E.H.: Aţi scris un articol şi despre gazul de şist, referitor la Lituania, am impresia. A fost ultimul caz în care au existat unele presiuni ale Rusiei, dar Chevron cred că a renunţat, sau este blocat şi nu mai poate activa. Aţi amintit aceste argumente în cazul Poloniei, într-un fel, de asemenea în Mexic, dar nu s-a întâmplat în America. Şi spuneţi că ingredientul pentru povestea de succes americană, în privinţa exploatării gazelor de şist, este o lege a mediului comprehensivă, consistentă şi în mare parte transparentă. Ce înseamnă aceasta, pentru că noi avem propriile probleme cu gazul de şist. Chevron este aici, abia a obţinut autorizaţia pentru începerea explorărilor în două sau trei regiuni ale ţării, iar românii nu sunt foarte liniştiţi în această privinţă. Statul este mai degrabă prudent, iar legislaţia este chiar mai rea decât în Mexic sau Lituania. Care ar fi recomandarea dumneavoastră?
W.R.M.: Ştiţi, cred că fiecare ţară trebuie să-şi găsească propria cale, dar unul dintre lucrurile din Statele Unite care au făcut ca noi să progresăm mai repede în identificarea noilor surse de energie este acela că proprietarul terenului deţine şi dreptul asupra resurselor. Aşadar, aici, spre exemplu, România...
E.H.: ... ceea ce este unic.
W.R.M.: Da. În România, dacă se descoperă petrol pe terenul tău, este cea mai rea zi din viaţa ta.
E.H.: Pentru că proprietarul este statul.
W.R.M.: Statul ia toţi banii pe care tu ar trebui să îi iei, ferma ta este ruinată, vei avea o sondă (în curte) va fi zgomot, se va construi, iar viaţa ta şi a comunităţii va fi devastată. În Statele Unite, dacă găsesc petrol pe terenul tău, este cea mai bună zi din viaţa ta. Desigur că va exista o sondă de foraj la ferma ta, dar pe de altă parte, te vei putea duce la vila ta din Caraibe pentru a te bucura de un frumos apus tropical, pentru că vei fi bogat. Aşadar, în multe state, când se găseşte petrol, imediat toată lumea se luptă pentru a preveni exploatarea resurselor pentru că va distruge un oraş sau o comunitate.
În America, într-un fel, oamenii sunt recompensaţi pentru pierderile lor, când este descoperit petrolul. Aşa, aş spune că încercarea de a te asigura... încercarea de a opri statul de a intra în posesia acestei bogăţii... Statul spune întotdeauna: o vom împărţi tuturor, îi vom ajuta pe toţi... Nimeni nu îl crede. Dar este, de asemenea, adevărat că acest sistem implică, inevitabil, o lipsă de transparenţă, pentru că statul va dori să plătească proprietarilor mai puţin decât valorează terenul, când îl cumpără, şi apoi obţine cel mai bun preţ posibil de la companiile petroliere şi bagă diferenţa în buzunar. Nimeni nu va şti vreodată cu exactitate care este acea diferenţă. Şi, din acest punct, există tot felul de posibilităţi pentru dare de mită, pentru tot felul de înţelegeri speciale şi favoruri. Şi este ironic, pentru că unul dintre motivele pentru a spune că statul trebuie să deţină toate resursele minerale este exact acela de a te asigura că unele persoane nu beneficiază ilegal, iar beneficiile sunt împărţite cu toată lumea.
Dar situaţia de acum, în Statele Unite, este că noi căutăm resurse petroliere care să ne facă independenţi din punct de vedere energetic. Şi ne va afecta balanţa de plăţi, şi va crea nu ştiu câte mii şi milioane de slujbe pentru oamenii din toată ţara. Aşadar, chiar dacă sistemul nostru acordă minimul de beneficiu unei persoane în loc să dea statului, la final, cred că publicul larg va profita mai mult de sistemul nostru decât de sistemul în care nimeni nu încasează profiturile pentru că situaţia este blocată.
E.H.: La ceea ce asistăm, în momentul de faţă, în această ţară, domnule profesor Mead, este o nouă teamă care ţine mai mult de un naţionalism economic. Aşa că dorim să menţinem bunurile noastre, aurul nostru, petrolul, în interiorul României. Vrem să protejăm solul, mediul, ceea ce este normal. Mă tem că suntem la începutul unei lungi confruntări şi lupte între capitalismul global, care soseşte, investeşte, cu unele riscuri, ca toată lumea, ca peste tot, ca oricând, şi ceilalţi care ţin să-şi vadă ţara intactă şi protejată faţă de aceste tendinţe sau eforturi rapace. Ceea ce este foarte rău, pentru că sunt în pieţele publice chiar acum aproape 10.000 de tineri, unii dintre cei care au ascultat prelegerea dumneavoastră de zilele trecute. Ei sunt chiar cei care protestează, în pieţe, faţă de acest tip de capitalism. Poate exista sentimentul că există un fel de prăpastie şi neînţelegere fundamentală între elitele statului şi toată clasa politică, pe de o parte, şi noua generaţie de indivizi ecologişti foarte conştienţi care nu mai cred deloc în toate virtuţile capitalismului. Ce este de făcut?
W.R.M.: În primul rând, nu este nimic rău ca tinerii să iasă pe străzi şi să demonstreze, am făcut şi eu acest lucru cu mulţi ani în urmă - când eram tânăr. Nu este nimic rău în a-ţi păsa de mediu. Este la fel de adevărat că în Statele Unite avem mai mult spaţiu liber decât în statele europene, aşa că este mai uşor pentru noi să acceptăm compromisuri. Cred că ceea ce oamenii uită des despre capitalism este că nu este un joc cu sumă nulă. Toţi pot câştiga.
În timp ce dumneavoastă vorbeaţi, eu mă gândeam la o poveste despre fraţii Karamazov, este o poveste ortodoxă bună, care se potriveşte României. Este povestea unei femei bătrâne în Iad: ea se afla în mijlocul flăcărilor, când un înger a trecut pe lângă ea. Ea a implorat îngerul s-o ajute să scape din Iad. Îngerul s-a uitat la ea şi a întrebat-o: Ai făcut vreodată o faptă bună pentru cineva în viaţa ta? Nu fusese o femeie foarte bună în timpul vieţii, aşa că a trebuit să se gândească mult timp, dar în cele din urmă a spus: Da, i-am dat unei cerşetoare o ceapă. Îngerul scoate o ceapă din mână, o întinde către ea şi începe s-o tragă pe femeie din flăcări, în timp ce ea se ţine de ceapă. Apoi, din tot lacul apar alte suflete care se prind de ea. Aşa că tot mai mulţi erau traşi, îngerul trăgea, ea se uită la ceapă şi se teme, se uită la ceilalţi oameni şi începe să-i lovească şi le spune: Plecaţi, plecaţi, este ceapa mea, ceapa mea! În acel moment, ceapa se rupe. Trebuie să avem un anumit fel de încredere că poate exista creştere care să nu afecteze mediul, că societatea se poate transforma, nu este totul un joc cu sumă nulă, câştigul meu nu trebuie să fie pierderea ta. Trebuie să dezvoltăm ideea şi obiceiurile care merg cu acest tip de gândire.
Walter Russell Mead, o carieră de invidiat
Walter Russell Mead, unul din marii gânditori în materie de geopolitică ai Statelor Unite, este un profesor american extrem de interesant care a vizitat zilele acestea România. Cărțile sale de politică externă sunt repere în lumea diplomaţiei.
Russell Mead predă Relaţii Internaţionale la Bard College în statul New York. Editorialele sale de pe blogul Via Meadia tratează teme extrem de inetersante de la gaze de şist la politica în domeniul sănătăţii a administraţiei Barack Obama.
„Statele Unite nu încearcă să se impună în Asia, ci încearcă să cultive modul în care vrea Asia să ajungă”, crede expertul în geopolitică.
Absolvent al prestigioasei universități Yale, Russell Mead a fost membru al Consiliului pentru Relaţii Externe al SUA. A predat la Universitatea Yale, în cadrul programului internaţional de studii de securitate şi l-a susţinut pe Barack Obama la alegerile din 2008. Tot el l-a sprijinit şi pe George W. Bush, când acesta a decis intervenţia militară în Irak, în 2003.
A fost în România de două ori. Şi spune că marele dezavantaj pe care-l are România în Europa este nivelul corupţiei. Doar mai multă transparenţă îi va încuraja pe investitori să vină cu bani în România, avertizează Russell Mead. „Teama de corupţie, de nevoia de a da mită, de lipsa de transparenţă din România - asta încetineşte dezvoltarea economică şi socială a României şi face din România un loc dificil pentru investiţii străine”, arată expertul.
Russell Mead este cunoscut în lumea diplomaţiei pentru cărţile pe care le-a publicat. „Special Providence” a primit premiul pentru cea mai bună carte în limba engleză din domeniul relaţiilor internaţionale în anul 2002. Cea mai recentă carte a lui Mead, „God and Gold”, analizează 400 de ani de conflicte între puterile anglofone şi monarhiile absolute, cum ar fi Spania şi Franţa, şi vorbeşte inclusiv despre ameninţările organizaţiei teroriste Al-Qaida.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
