Cum era să fii elev în perioada interbelică
La 100 de ani de la Marea Unire analizăm educaţia din ultimul secol. Şcoala românească, ieri şi azi. Vă vom spune povestea educaţiei din România în ultimii 100 de ani. Cum era să fii elev după Marea Unire? Ce s-a întâmplat cu şcolarii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Şi la ce au fost nevoiţi să renunţe copiii după venirea comunismului?
Citiți primul episod aici: Cum se făcea școală în urmă cu 100 de ani
Astăzi ne ocupăm de învățământul interbelic.
„Rostul învăţământului este să formeze cetăţeni, or învăţământul interbelic, fără să fi fost minunat din toate punctele de vedere, punea mai mult accent pe autonomia intelectuală şi punea foarte mult accentul pe patriotism, pe valorile cetăţeanului”, spune Theodor Paleologu, fost ministru al culturii. „Este o generaţie care s-a format după Marea Unire: tatăl meu, Neagu Djuvara, Regele Mihai. Sunt oameni animaţi de un patriotism foarte profund, pe care nu-l mai găseşti în zilele noastre”, adaugă Theodor Paleologu.
„Şcoala rămăsese până la un anumit punct cam aceea pe care o construise Spiru Haret la începutul secolului trecut. Nu exista comună fără şcoală, or, la 100 de ani, constatăm că există multe comune fără şcoală”, subliniază Nicolae Manolescu, istoric literar.
Cel care a făcut prima reformă în educaţie a fost matematicianul Spiru Haret. Învăţământul a devenit obligatoriu şi gratuit, bazat nu numai pe teorie, ci şi pe noţiuni practice. A insistat pe înfiinţarea şcolilor la sate, acolo unde învăţătorul nu era doar cel care îi ajuta pe copii să scrie şi să citească. El îl educa continuu şi pe ţăranul adult, îi oferea cunoştinţe aritmetice, în ideea că nu va mai fi înşelat de arendaş.
„Spiru Haret, omul acesta a înțeles foarte bine cum trebuie organizat învățământul într-o țară ca România. A pus multă exigență, rigoare, dar a mai existat o continuitate. I se datorează ridicarea a 2.000 de localuri de şcoală, care s-au păstrat unele până astăzi. Rigoarea examenelor era o realitate (...) O şcolarizare intensă până la 4 clase la nivel sătesc, apoi, instituţia de greutate a învăţământului românesc a fost liceul. În momentul în care terminai liceul aș zice ca erai un mic enciclopedist. Pentru că aveai cunoştinţele esenţiale din toate domeniile”, spune istoricul Georgeta Filitti.
Succesul reformelor lui Spiru Haret se datorează şi intelectualilor care i-au urmat şi au mers pe linia trasată de el. Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare pe întreg teritoriul României Mari, iar durata învăţământului obligatoriu şi gratuit devenea de 7 ani.
„Tatăl meu a studiat înainte de Al Doilea Război Mondial şi a făcut şcoala în acea vreme şi trebuie spus că legea lui Spiru Haret permitea ceea ce acum nu prea e acceptat de Legea Învăţământului - homeschool. Învăţământul acasă, iar tata, până în clasa a IV-a a studiat acasă”, povestește Theodor Paleologu, fost ministru al Culturii.
„Materiile erau în aşa fel rânduite, încât să ai idee din fiecare de ceva. Şi a mai fost un lucru: programa nu s-a schimbat an de an. Profesorii erau teribil de responsabili şi erau noţiuni necunoscute ca pile, presiune politică, intervenții de tot felul”, spune Georgeta Filitti.
„Mai târziu, el a mers la liceul Spiru Haret, însă nu a fost un elev grozav. L-aș compara cu străbunicul meu, fiind un student eminent. Cred că nu trebuie idealizat nici învăţământul din vremea dinainte de comunism. Erau licee bune, profesori buni, a fi profesor de liceu era o onoare. Eugen Lovinescu a fost profesor de liceu”, adaugă Theodor Paleologu.
Un profesor din perioada interbelică putea să predea atât la liceu, cât şi la facultate și câştiga în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic primea 2.500. Salariul unui profesor universitar titular ajungea la 26.000de lei. Atât câştiga şi un prim-ministru.
Şcolile trebuiau să aibă grădini, iar cursurile erau orientate spre meserii, spre activităţi practice.
„România, aşa cum fusese şi până în 1918, a fost receptivă la nou. Aşa că şi metodele de educaţie noi le-am primit repede. (..) Se introduce masiv în şcoală sportul, coloniile locale. E o medicină preventivă care îşi face loc şi în spaţiul românesc”, explică Georgeta Filitti.
În perioada interbelică, cel care a continuat politica lui Spiru Haret a fost Constantin Angelescu, un renumit chirurg.
Contemporanii i-au spus „doctorul cărămidă”, pentru că pe timpul lui s-au construit peste 7.000 de școli. El a fost ministrul Instrucţiunii Publice în toate guvernele liberale din perioada interbelică, ceea ce denotă coerenţa demersului guvernamental.
„Ideea învăţământului în interbelic e una de unificare a naţiunii. Legată de proiectul naţional de după Marea Unire. De consolidare. De aici importanţa învăţământului obligatoriu, gratuit, asigurat de stat. E un efort al statului pentru consolidarea naţiunii”, arată Theodor Paleologu.
„Nicolae Iorga (...) are un moment de aproape doi ani de ministeriat. Prim-ministru și ministrul educației, deci factor de decizie. El are idei personale. E reticent la funcționarea grădinițeler. (...) Pe urmă, Iorga a fost potrivnic bacalaureatului”, menționează Georgeta Filitti.
„Baza învăţământului nostru a fost umanistă până în epoca Ceauşescu. Bazată pe discipline creatoare. Limbile, franceza, rar engleza și aproape fără legătură cu limbile țărilor din jur”, spune Nicolae Manolescu.
„În interbelic încă conta autonomia intelectuală. Capacitatea de a spune lucruri de la tine, argumentat. Lucrul ăsta a dispărut cu totul ulterior”, subliniază Theodor Paleologu.
În România interbelică respectul pentru învăţământ a fost vizibil. Astăzi, din păcate, educaţia nu mai este o prioritate.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
