În 1911, o epidemie ucigașă se răspândea în China. Și atunci, ea amenința să se transforme rapid într-o pandemie, originile sale fiind o sursă de dispută printre oamenii de știință, relatează CNN. Ciuma Manciuriană, însă, a rămas restrânsă la continentul asiatic, iar răspunsul coordonat al cercetătorilor și guvernelor lumii de la aceea vreme a prevenit transformarea sa.
Deși măsuri precum carantinarea, restricționarea călătoriilor și incinerarea în masă a morților au fost luate pentru a limita numărul infectărilor, peste 60.000 de persoane au murit în nord-estul Chinei, fapt ce a transformat-o într-un dintre cele mai mortale epidemii la acea vreme.
După ce boala a fost adusă, într-un final, sub control, guvernul chinez de la acea vreme (dinastia Qing), a organizat o conferință internațională în Shenyang, aproape de epicentrul epidemiei de ciumă. Au fost invitați virusologi, bacteriologi și epidemiologi ai Marilor Puteri ale lumii – Regatul Unit, Franța, Statele Unite, Japonia și Rusia.
Scopul acestei conferințe era găsirea cauzei acestei epidemii, diseminarea de informații cu privire la bune practici și tehnici de suprimare împotriva unor astfel de boli ucigașe, descoperirea motivului pentru care boala s-a răspândit atât de repede, precum și evaluarea pașilor de urmat pentru evitarea unui nou val de infectări. Deși această conferință nu a fost complet lipsită de acuzații între Marile Puteri și China, ea a reprezentat o încercare sinceră de a învăța și a găsi soluții.
Astăzi, când lumea se confruntă cu o pandemie caracterizată de o lipsă de coordonare în vederea unui răspuns unificat și fără un efort multilateral din partea liderilor politici, felul în care țările lumii au colaborat în 1911, într-o perioadă extrem de tensionată, ar putea fi o lecție.
În 2020, Organizația Mondială a Sănătății pare că a fost compromisă, virusul a devenit motiv de rasism, marile puteri intră în competiție una cu cealaltă pentru resurse și controlul informației, în timp ce țările mai sărace sunt lăsate să se confrunte singure cu o pandemie mortală. Prin comparație cu 1911, lumea de acum pare polarizată și divizată.
Ciuma și marmotele
Marea Ciumă manciuriană a izbucnit în regiunea de nord-est a Chinei în 1910. Devastatoare, epidemia de ciumă a făcut, din toamna lui 1910 și până la finele anului următor când a fost suprimată, 63.000 de victime.
Presa internațională a urmărit-o cu atenție din momentul în care a început în Harbin, un oraș care făcea parte din ceea ce era atunci Manciuria, un teritoriu vast cu importanță agricolă majoră dar slab populat. Regiunea, situată între trei sfere de influență – chineză, japoneză și rusă, era guvernată de China imperială, condusă la acel moment de dinastia Qing, însă căile ferate se aflau sub controlul Imperiului Rus, iar porturile din jurul regiunii Dalian sub control japonez.
Harbin era mai mult decât un oraș chinez la periferia țării – el era un oraș „internațional” în care locuiau cetățeni ruși angajați ai sistemului feroviar ruso-chinez care conecta căile ferate din regiune de ruta Trans-Siberiană. Comunități japoneze, americane sau europene existau, de asemenea, conectate la oportunitățile de comerț generate de acest centru feroviar.
Comerțul de blănuri reprezenta o importantă sursă de bani pentru aceste comunități, însă era și industria cea mai predispusă la a aduce boli infecțioase. Marmota de Tarbagan, o specie de rozătoare care trăiește în stepele Mongoliei și Manciuriei a devenit rapid o sursă de blănuri pentru comercianții europeni, americani și japonezi, după descoperirea unor noi tehnici de vopsire.
Vânătorii locali știau foarte bine că nu pot consuma carnea marmotelor bolnave, însă nu s-au temut să le folosească blana, crezând că ea nu reprezintă niciun pericol. De la blana marmotelor bolnave se presupune că a început această epidemie de ciumă, însă momentul exact în care ea a început este dificil de reperat.
Simptomele au fost alarmante pentru medicii ruși care au descoperit boala pentru prima oară – febră urmată de expectorație cu sânge. În Manzhouli, un oraș mongolez de la granița ruso-chineză (în această perioadă Mongolia făcea parte din Imperiul Qing), morții erau aruncați pe străzi, în timp ce vagoanele de tren erau transformate în zone de carantină.
Așa cum virusul se răspândește acum prin călătorii cu avionul, atunci răspândirea era facilitată de transportul feroviar. Cazuri ale ciumei pneumonice au apărute în toate orașele majore conectate la rețeaua feroviară – Tianjin, Beijing și Wuhan. Până și Shanghai, un oraș îndepărtat, a raportat cazuri.
Soluția – un răspuns internațional coordonat
În 1911 nu exista o Organizație Mondială a Sănătății. Răspunsul la această epidemie trebuia luat de state individuale, multe dintre ele cu rivalități de sute de ani și diferite antagonisme politice. La conferința de la Shenyang, însă, nu au venit politicieni ci doar oameni de știință, persoane care erau conștiente de nevoia unui răspuns coordonat al guvernelor lumii.
Marea Ciumă Manciuriană nu s-a răspândit serios în restul Chinei, Mongoliei sau Rusiei. Închiderea portului Dalian a oprit răspândirea spre Manciuria sau spre alte destinații mari din Japonia, Coreea, Hong Kong-ul britanic sau restul Asiei. Istoricii spun că oprirea acestei epidemiii s-a datorat răspunsului coordonat.
Astăzi, marile puteri – SUA, China, Japonia și Uniunea Europeană nu par interesate să se coordoneze pentru măsuri comune împotriva noului coronavirus, iar șansele unei conferințe apolitice asemeni celei din Shenyang de acum 110 ani sunt puține.
Se poate ca acest lucru să fie necesar la un moment dat – oamenii de știință de pe tot globul să îi ocolească pe politicieni și să găsească un fel de a se întâlni pentru a discuta COVID-19 într-un forum deschis, „necontaminat” de politică.
Editor: Adrian Dumitru
