România furată | Piramida off-shore. Firme paravan prin care s-au derulat afaceri discutabile
O afacere paguboasă pentru stat, în care apar firme paravan cu sedii in paradisuri fiscale, este şi asa-numitul „Dosar Microsoft”. Primul contract, pentru informatizarea administrației publice centrale, este semnat în septembrie 2003. Guvernul României încheie un acord-cadru cu Microsoft pentru cumpărarea, cu preţ avantajos, redus cu 50 la sută, a 50.000 de licenţe. De acestea ar fi beneficiat 29 instituţii, printre care ministerele de Interne, al Justiţiei, al Sănătăţii, Finanţelor, Institutul Naţional de Statistică sau Parchetul General.
O lună mai târziu, Fujitsu Siemens Computers, în calitate de pretins unic distribuitor al licenţelor Microsoft în România, şi firma Microsoft România însăşi fac o ofertă concretă Guvernului. Cele două companii avansează o propunere comună: vor să vândă statului român, contra a 41.909.325 milioane de dolari, cele 50.000 de licenţe. Oferta, valabilă până la 15 martie 2004, este semnată de Claudiu Florică - director al Fujitsu Siemens Computers România, şi de Silviu Hotăran - Director General al Microsoft România.
Secretarul general al Guvernului, Eugen Bejinariu, şi Microsoft Ireland Operation Limited, prin Fujitsu Siemens Computers Austria, reprezentată de Marcus Dekan şi Heins Mazinger, semnează înțelegerea. Contractul prevede că orice suplimentare de licenţe se va face tot fără licitație, prin acte adiționale. Aşa că până în 2009, momentul expirării contractului, se încheie patru astfel de documente.
În 2014, procurorii anticorupţie încep verificarea primului act adițional, semnat în octombrie 2004. Anchetatorii susţin că întreaga afacere stă sub semnul corupţiei și a fost pusă la cale de Claudiu Florică, directorul Fujitsu Siemens Computers România. Procurorii spun că el a pus bazele unei rețele care urmărea cumpărarea oamenilor politici în vederea încheierii contractului pentru licenţe Microsoft, fără a beneficia în mod real de reducerea de 50 la sută promisă în înţelegerea inţială. Fiecare dintre membrii reţelei avea atribuții clare - unii corupeau oamenii politici, altii înfiinţau off-shore-uri prin care se spălau banii.
Procurorii spun că Fujitsu Siemens Computers a încheiat un contract fictiv de consultanţă cu off-shore-ul Profinet, înregistrat în Liechtenstein, deţinut de Stan Dragoş Şerban, Thomas Heinstchel şi Dinu Pescariu. Scopul firmei era facilitarea transferului banilor de la intermediari la oamenii politici.
„Mai întâi am înfiinţat societatea Profinet, domiciliu fiscal în Liechtenstein, în care eram asociaţi eu, Dinu Pescariu şi Thomas Heinschel. Societatea urma să primească, în baza unui contract de Asistenţă Tehnică şi Consultanţă, sumele de bani de la Fujitsu Siemens Austria, care, la rândul ei, primea sumele de bani de la Guvernul României. (...) După încheierea Contractului cu Guvernul României, FSC Austria a plătit în contul Profinet suma de 15.553.938 USD, din care au fost direcţionaţi către Nicolae Culacov suma de 2.250.000 USD (…), către Nicolae Dumitru şi Khalil, suma de 4.950.000 USD. Aceste sume au fost plătite cu titlu de trafic de influenţă", se arată în declarația lui Dragoș Stan, dată în fața procurorilor DNA.
Procurorii spun că în conturile offshore-ului ar fi ajuns aproape 20 de milioane de dolari. Banii ar fi fost împărţiţi între Running Total Group Ltd. (circa 7.500.000 USD ) şi Nero Invest (450.000 USD) - firme controlate de Nicolae Dumitru, zis Niro, Menedil Associated SA (circa 1.250.000 USD) - firmă controlată de Khalil Abi Chahine, Zonko Overseas Ltd. (circa 5.000.000 USD) - firmă controlată de Dragoş Stan, Atlantis AG (900.000 USD) - firmă controlată de Nicolae Culacov, Adrian Ujeniuc (440.000 USD) şi Dinu Pescariu (3.200.000 USD).
Controversatul om de afaceri Said Baaklini a avut şi el legături economice cu nenumărate off-shore-uri din paradisuri fiscale. Numele lui este legat şi de falimentarea singurului Institut Naţional al Lemnului şi de intrarea în insolvenţă a UCM Reşiţa.
Declinul INL începe la jumătatea anului 2009, în plină criză imobiliară. În urma unei evaluări cerute de creditorul Said Baaklini, valoarea institutului coboară de la 32 de milioane de euro la 2,8 milioane. Omul de afaceri, care cumpărase o parte din datoriile INL, avea de recuperat 3,5 milioane de euro.
În decembrie, INL intră în insolvenţă. Omul de afaceri libanez trece la executarea silită a institutului şi cere vânzarea integrală. Procedura este blocată de decizia de intrare în insolvenţă.
În ianuarie 2010, un nou evaluator, numit de instanţă, stabileşte că INL valorează 12 milioane de euro. În tot acest timp, Institutul îşi continuă activitatea, fără ca angajaţii să aibă lumină şi căldură.
Dan Copăcean, director general al INL: „Din momentul ăla a început tragedia pentru noi, pentru că nu mai puteam lua comenzi.”
Între timp, Said Baaklini vinde creanţa pe care o are la INL către firma BCS Secure Investments SRL, în care el deţinea 33,33% din acţiuni. Restul de acţiuni era în posesia unui off-shore din Cipru, Potts Enterprises Limited. După patru luni, pe 22 august 2008, Baaklini iese din firmă şi îşi cesionează acţiunele către un alt off-shore. De această dată, din Panama: Scottsdale Business Corporation.
BCS Secure Investments SRL vinde creanţa Institutului Naţional al Lemnului în vara lui 2011, unui alt om de afaceri libanez, Bachir Wissam. Acesta este un interpus în mai multe afaceri controlate de Said Baaklini.
Bachir Wissam a fost administratorul societăţii Libarom Agri, în perioada 2010 - 2011. Libarom Agri este deţinută în proporţie de 94% de Said Baaklini, cel care o şi administrează. Prin aceasta firmă, Said Baaklini a cumpărat pe 31 august 2010 patru motoare de la UCM Reşiţa cu 250 de milioane de euro, preţ supraevaluat de 50 de ori. Scopul ingineriei financiare l-a constituit o returnare ilegală de TVA: 60 de milioane de euro.
Said Baaklini a fost condamnat în acest dosar pe 18 decembrie 2015, la patru ani şi jumătate de închisoare.
Conform primului buletin de insolvenţă al INL, din 26 august 2011, institutul are datorii totale de 4,1 milioane de euro. 93,4 % din totalul datoriei, adică 3,8 milioane de euro, erau către Bachir Wissam. Restul - salariile angajaţilor şi datorii către furnizori.
Pe 16 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti decide intrarea INL în faliment. Pe 11 octombrie 2012, institutul e scos la vânzare pentru patru milioane de euro. La sfârşitul anului 2013, este vândut pe bucăţi către trei firme controlate de oameni de afaceri arabi.
Cel care a negociat tranzacţiile a fost Remus Borza, prin firma sa de insolvenţă, Assistance Insolve. Contactat de DIGI24, practicianul în insolvenţă a refuzat un interviu filmat. Remus Borza a fost condamnat în februarie 2015 la un an de închisoare cu suspendare, deoarece a fost găsit în conflict de interese. Firma sa de insolvenţă, care era administrator judiciar la Hidroelectrica, a încheiat contracte de asistenţă juridică cu casa de avocatură la care Remus Borza era asociat.
IRMEX SA, firmă controlată de omul de afaceri arab Ali Madadi, a luat o bucată din Institutul Lemnului, cu 1.632.954 de euro. Romanel Internaţional Group SA, societate controlată prin două off-shore-uri reprezentate de Faisal Badr Eddin Sinno - Universal Trading Company S.A.L. din Liban şi Universal Trading CO T.S. Corp din Panama, a cumpărat o altă bucată, cu 2.390.000 de euro. Restul a fost adjudecat cu 1.250.000 de euro de către Supreme Impex SRL, firmă deţinută de off-shore-ul Bolero Investments Limited din Regatul Unit, care e reprezentat de sirianul Khalil Alkhoury.
În toamna anului trecut, în curtea institutului se făceau forări, pentru a se vedea ce clădiri se pot ridica pe respectivul teren.
Alţi doi oameni de afaceri români care şi-ar fi împărţit patrimoniul imobiliar al statului, tot cu ajutorul off-shoreurilor, sunt Radu Dimofte şi Puiu Popoviciu. Ambii sunt consideraţi unii dintre cei mai bogaţi români, specializaţi în afaceri imobiliare.
Despre mama lui Puiu Popoviciu se spune că a fost croitoreasa Elenei Ceauşescu. Soţia lui este fiica lui Ion Dincă, fost prim-secretar al Comitetului Municipal București al P.C.R. Era atât de temut, încât i se spunea Dincă Te-Leagă.
Mircea Gheorghiu, preşedinte Frontul Negustoresc Obor: „Când i se punea pata pe un om îl băga în puşcărie fără nici un fel de problemă. Dădea ordin şi era legat.”
Imediat după Revoluţie, Puiu Popoviciu pleacă la New Jersey, în căutarea visului american.
Se întoarce, şi în 1994 aduce în ţară francizele Pizza Hut şi KFC. Le-ar controla prin intermediul mamei sale, Ligia Popoviciu, acţionar, şi a încă patru off-shore-uri cu sediul în Cipru. Unul dintre ele este TATIKA INVESTMENTS şi apare în foarte multe dintre afacerile familiei Popoviciu.
În anii 90, Puiu Popoviciu şi partenerul său de afaceri, Radu Dimofte, ar fi pus ochii pe cele circa 200 de spaţii ale fostei ICL Alimentara 6, preluate în 1991 de societatea comercială cu capital de stat, SC Practic SA.
Spaţiile însumau, cu totul, 33.400 de metri pătraţi, situaţi pe străzile principale din cartierele bucureştene Drumul Taberei, Crângaşi şi Rahova.
În 2000, Fondul Proprietăţii de Stat, acţionar majoritar al societăţii Practic, renunţă la micii comercianţi şi vinde spaţiile fostelor alimentare lui Zerlin Dimofte, tatăl afaceristului Radu Dimfote, precum şi firmei INTERNATIONAL BUSSINES & TRADING CORPORATION, un off-shore cu sediul în Insulele Turks şi Caicos din Marea Caraibelor.
Off-shore-ul era reprezentat legal de Mihai Bejenaru, considerat a fi unul dintre interpuşii lui Puiu Popoviciu. Mihai Bejenaru şi Puiu Popoviciu sunt amândoi judecaţi pentru felul în care au ajuns să dezvolte imobiliar zona comercială Băneasa, un teren de 224 de hectare, aflat atunci în proprietatea publică a statului.
Dan Trifu, vicepreşedinte Eco-Civica: „Nu poţi să cuantifici profitul pe care-l trimit acolo. Statul român nu impozitează acele profituri.”
Magazinele Comaliment, cunoscute în comunism drept "casa de comenzi" , şi Mioriţa, ambele situate în zone de lux din Bucureşti, ajung în 2001 la Puiu Popoviciu şi Radu Dimofte. Cu aceste noi imobile, cele două familii devin lidere pe piaţa spaţiilor comerciale din Capitală. Ajung să deţină, cu totul, 50.000 de metri pătraţi din fostele alimentare de stat, adică 224 de spaţii, pe care le închiriază, în mare parte, către bănci şi farmacii.
Rădulescu Dobrogea, preşedinte Eco-Civica: „Vă daţi seama, să ai o asemenea reţea, în primul rând reţea imobiliară. Un spaţiu ca ăla poţi să îl transformi imediat în altceva.”
Mircea Gheorghiu, preşedinte Frontul Negustoresc Obor: „Domne, omul ăsta a luat tot ce-a putut să ia.”
În 2004, APAPS scoate la privatizare acţiunile societăţii Practic, golită de active.
Le vinde pe nimic. Cu 40.000 de euro, preţul unui apartament obişnuit din centrul Bucureştiului, i le oferă aceluiaşi Mihai Bejenaru, care apare în toate firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu.
Chiriile încasate din spaţiile fostelor alimentare ajută familia Popoviciu să-şi deschidă afacere după afacere, multe cu statul.
Firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu ajung să deţină fostul hotel Dorobanţi, astăzi Howard Johnson, şi fostul Parc Hotel, astăzi Ramada.
În nici una dintre firme nu apare numele lui Puiu Popoviciu. Potrivit datelor de la Registrul Comerţului, cele mai multe au ca acţionar sau asociat pe mama sa, octogenară, pe Mihai Bejenaru şi acelaşi off-shore cipriot, TATIKA INVESTMENTS.
Firmele în spatele cărora s-ar afla Puiu Popoviciu şi-ar fi subînchiriat o parte din propriile spaţii chiar francizelor aduse de el în România.
În 2012, DNA îi trimite în judecată în dosarul Băneasa pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru. Cei doi sunt acuzaţi că ar fi cumpărat 224 de hectare din ferma de stat Băneasa, cu un dolar pe metrul pătrat, adică de 150 de ori mai puţin decât preţul pieţei.
Doi dintre acţionarii firmei BĂNEASA INVESTMENTS SA, incriminată de procurori în dosar, sunt fosta reţea alimentară de stat, Comaliment, şi off-shore-ul INTERNATIONAL & TRADING CORPORATION, regăsit ca acţionar şi în societatea Practic, fosta Întreprindere Alimentară din sectorul 6.
Procurorii îi acuză pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru de complicitate la abuz în serviciu şi dare de mită, iar procesul se judecă şi astăzi.
Puiu Popoviciu: „Eu personal n-am preluat nimic. Vă căutaţi de vorbă cu mine. Nu vă interesează alimentare care nu există. Nu mă pricep şi nu sunt interlocutorul potrivit pentru dumneavoastră. Nu mă ocup, eu muncesc, am altele pe cap. Nu sunt genul să dau interviuri.”
Un păienjeniș de off-shore-uri apare şi în spatele afacerii care a pus pe butuci una dintre cele mai mari companii producătoare de utilaj petrolier - Uztel Ploieşti. Înţelegerea părea iniţial salvatoare. Din 2005, sondele produse de Uztel sunt exportate în Turkmenistan, prin intermediul lui Alexei Repede, cetăţean al Republicii Moldova. Până la apariţia lui Alexei Repede, Turkmenistanul era o piaţă închisă pentru Uztel, imposibil de cucerit.
Alexei Repede, om de afaceri: „Când am venit eu aici, din România nu s-a exportat nici măcar un șurub, nici măcar de 5 cenți nu s-a vândut.”
În timp, adaosul comercial practicat de firma lui Alexei Repede creşte de la 100 la sută la peste 300 la sută. Uztel ajunge să încaseze pe sonde mai puţin decât o costa producţia lor.
Remus Borza, administrator judiciar: „După 2008-2009, această relaţie devenise toxică, nocivă pentru Uztel. Surplusul, adaosul comercial rămânea la domnul Repede, iar Uztelul rămânea doar cu costurile de fabricaţie . ”
În 2011, procurorii DIICOT se sesizează din oficiu şi afirmă că la UZTEL Ploieşti s-a constituit un grup infracţional format din angajaţi ai societăţii şi cetăţeni ai Republicii Moldova. Grupul, spun procurorii, are drept scop devalizarea fabricii ploieştene.
Metoda era simplă: Uztel vindea sondele petroliere către Alexei Repede, care deținea SC PETROTOTAL TRADE SRL Bucureşti și le exporta. Sondele ajungeau în final la companiile de stat Turkmengeology, Turkmenneft si Turkmengas din Turkmenistan. Mare parte din banii încasaţi pentru produsele de la Uztel nu se mai întorceau în țară, ci erau transferaţi de Alexei Repede unui off-shore din Cipru, OSINO LTD, care, pentru fiecare export, asigura consultanță. Firma din Cipru, spun procurorii, este deţinută de un off-shore din Marea Britanie, care, la rândul lui, este deţinut de Olga Repede, fiica lui Alexei Repede.
Inspectorii Gărzii financiare au stabilit că, între 2006 şi 2012, SC PETROTOTAL TRADE SRL Bucureşti a câştigat 20 de milioane de euro, din care 13 milioane au ajuns în conturile firmei din Cipru.
Alexei Repede, om de afaceri: „Când ai cumpărat pentru 30 de ani de acum înainte, care o să ruginească, nici nu o să le trebuiască, ai aruncat bani ca să ce?!”
În 2010, Uztel Ploieşti intra în incapacitate de plată, iar exporturile sunt puse în pericol. În 6 decembrie 2010, cand s-a deschis insolvenţa la Uztel, compania avea cinci luni restanţe la plata salariilor. În conturi mai avea 2500 de dolari, 1300 de euro şi 10.000 de lei.
În 2014 Alexei Repede, soţia şi fiica lui, dar şi foştii directori, Ioan Dinu şi Alexandru Tudorache, au fost trimişi în judecată. Alexei Repede este acuzat de iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, complicitate la abuz în serviciu, evaziune fiscală şi spălare a banilor. Foştii directori sunt judecaţi pentru consttuirea unui grup infracţional organizat şi abuz în serviciu.
Ioan Dinu, fost director: „Am avut nebunia mea, am vrut să fie o firmă românească, dar din păcate mi-am greşit ţara. E atâta răutate în ţara asta.”
Alexei Repede, om de afaceri: „La noi știi cum e, dacă nu ai dosar penal, atunci nu ești în rând cu lumea. Oricând te poți trezi... probleme e puțin spus.”
Uztel s-a constituit parte civilă în dosar şi cere daune de 2,5 milioane de euro. Banii ar ajuta fabrica să scape de insolvenţă. Alexei Repede şi-a deschis la 50 de kilometri distanţă de Ploieşti, în Mizil - judeţul Prahova, propria fabrică de sonde pentru extracţia petrolului. Relaţiile pe care altă dată le folosea pentru Uztel sunt astăzi folosite pentru propria firmă.
Gheorghe Zaman, director Institutul de Economie Națională: „Se exporta semifabricatul de la COS Târgoviște, se mai punea un ambalaj și se reexporta, inclusiv în România dar la un preț probabil cu mult mai mare decât prețul de export. Firma mamă câștigă cu mult mai mult decât firma fiică exportatoare.”
În 2002, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, succesoarea FPS, hotărăște vânzarea combinatului de la Târgovişte.
În conducerea uzinei sunt numiţi: doi consilieri de-ai premierului Adrian Năstase, unul al şefului AVAS și deputatul PDSR, Ana Gheorghe. Conares Trading, societate fără experienţa solicitată în domeniu, devine proprietar majoritar al COS Târgovişte în urma unei negocieri directe.
Ionel Marcel, fost director tehnic COS Târgoviște: „Lucrurile au fost cunoscute la un nivel foarte înalt din punct de vedere politic.”
Conares Trading era un off-shore înfiinţat cu câteva luni înainte de privatizare în cantonul ZUG din Elveția de rusul Vladimir Iorich, apropiat al oligarhului Igor Ziuzin, patron al grupului MECHEL. Ziuzin este unul dintre cei mai puternici miliardari moscoviţi. Presa internaţională susţine că şi-a ridicat imperiul industrial sub protecţia Kremlinului postsovietic.
Imediat, o parte din acțiunile Conares Trading ajung la Mechel International Holdings, casa de comerț a grupului Mechel şi, astfel, combinatul devine, oficial, parte a gigantului rus.
În 2003, grupul Mechel îşi întăreşte poziţia în România. Cumpără combinatul de sârmă de la Câmpia Turzii, cu 27,2 milioane de euro. Condiţiile sunt aproape aceleaşi ca la Târgoviște: investiții de 20 de milioane de euro in schimbul ştergerii unei datorii de 58 de milioane de dolari.
La şase luni de la preluarea combinatului de la Câmpia Turzii, la Registrul Comerțului este înregistrată, de acelaşi off-shore elveţian Conares Trading, firma MECHEL CASĂ de COMERȚ, administrată de Oleg Svedakov.
SRL-ul își deschide puncte de lucru la Câmpia Turzii și la Targoviște şi devine unicul exportator al produselor celor două combinate. Mecanismul pus la punct de casa de comerţ asigură profitul doar într-un singur sens, către Rusia, şi se bazează pe așa-numitele prețuri de transfer.
Printre firmele folosite pentru decapitalizarea combinatului un loc aparte îl ocupă off-shore-ul austriac MTC MINERAL TRADING COMPANY. Prin intermediul lui, fabrica achiziţionează feroaliaje de la mai multe companii ucrainene. Pe circuitul financiar mai sunt interpuse şi societăți înregistrate în Statele Unite și în paradisurile fiscale din Belize și Insulele Virgine Britanice. Afacerile prin intermediul interpuşilor au făcut ca fabrica să înregistreze pierderi de aproape 20 de milioane de euro.
Cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 2012, activele celui de-al doilea combinat Mechel sunt puse gaj pentru un împrumut de 50 de milioane de euro. Mechel Câmpia Turzii primeşte banii împrumut de la un off-shore, parte a companiei mamă, MECHEL INTERNATIONAL HOLDINGS, înregistrat tot în Elveția. După doar două luni, Mechel anunţă vânzarea tuturor combinatelor româneşti ca parte a „strategiei actualizate a Mechel, care este îndreptată către dezvoltarea direcţiilor de producţie cheie şi vânzarea business-urilor non-profit."
Prețul de vanzare: 52 de euro. Cumpărătorul este societatea românească Invest Nikarom SRL, cu capital social de 99 de mii de lei, şi cu sediul într-un apartament de trei camere din Bucureşti. În fapt, în spatele SRL-ului cu nume românesc sunt tot cetăţeni ruşi, apropiaţi Mechel.
Gheorghe Zaman, director Institutul de Economie Națională: „Asta nu este o vină a lor...nu, ei iși urmăresc profitul - Dar a cui e? - A decidentului care nu știe când privatizează, cui privatizează.”
Vânzarea combinatului de la Târgovişte a fost făcută cu patru zile înainte de a fi anunţată public. Pachetul de 86,6 la sută din acţiuni al Mechel Târgovişte ajunge la Mazur Investments, un off-shore înființat la Nicosia în iulie 2012. În aceeaşi zi, off-shore-ul cipriot şi, implicit combinatul, sunt preluate de SC Invest Nikarom SRL. Societatea e deţinută de rușii Svetlana și Oleg Chumachov, părinții fostului reprezentant al Mechel în România, Olga Chumachova.
În 19 februarie 2013, ziua în care Mechel anunțase vânzarea către Invest Nikarom, avocații combinatului de la Târgoviște cer Tribunalului Dâmbovița intrarea fabricii în insolvență. Administrator special este numit Oleg Shvedakov - fostul administrator al Mechel Casa de Comerț SRL, firma care a intermediat toate exporturile din România în ultimii ani.
În comparație cu perioada de glorie, fostele combinate ale rușilor de la Mechel mai produc azi doar o cantitate infimă de sârmă, cuie și fier beton. Asta în timp ce despre oțeluri speciale pentru industria civilă și mai ales de apărare nici nu poate fi vorba.
Fortus Iaşi este ultimul Combinat de Utilaj Greu din România, rămas în picioare aşa cum a fost construit. Finalizat în anii '80 în apropierea Krivoi Rog-ului, care urma să-i livreze peletele de minereu, Combinatul de la Iaşi era visat de regimul comunist o putere metalurgică pentru mulţi ani.
După 40 de ani, Fortus Iaşi este în derivă.
Ing. Gică Necula, acţionar, fost director de producţie: „Erau contracte în derulare importante. Sistându-se investiţiile, Fortus a rămas cu produse finite în stoc. Ulterior s-au valorificat la preţ de fier vechi. Şi aşa au început să apară disponibilizările în Fortus.”
În spatele căderii în gol a Fortus stă o privatizare eşuată la care statul a închis ochii timp de mai mulţi ani. Guvernul Năstase începe în 2002 demersurile pentru a vinde Fortus.
Institutul de Proiectări Tehnologice evaluează pentru APAPS pachetul de 81,3% al statului la 28 de milioane de euro. Prima încercare de vânzare eșuează, din lipsă de ofertant. La a doua, se prezintă Metalexportimport S.A., o fostă întreprindere de comerț exterior privatizată după 1990 prin înscrierea salariaților ca acționari. Nu corespunde, însă, criteriilor și este descalificată. Aceeași Metalexportimport depune însă singura ofertă și la a treia încercare. Guvernul îi dă combinatul cu 700.000 de euro și o promisiune de investiții de 7,5 milioane. De 35 de ori mai ieftin decât fusese evaluat. Metalexportimport îi plăteşete statului acţiunile, dar nu face decât în primul an investiţiile asumate.
Paul Tudor, om de afaceri, fost președinte CA al MEI: „Statul nu şi-a respectat un angajament contractual. Combinatul de utilaj greu nu a beneficiat de ştergerea datoriilor. ”
După 2005, statul încalcă, aşadar, contractul de privatizare, aşa cum o face şi firma cumpărătoare. În ciuda interdicţiei asumate în scris, Metalexportimport începe să vândă utilaje esenţiale.
Ing. Gică Necula, acţionar, fost director de producţie: „Nu s-au vândut utilajele care cu adevărat prisoseau, nefuncţionale, ci s-a început cu utilajele cu un grad mic de uzură. Foarte multe utilaje s-au vândut la firma Benefica.”
Benefica S.A. avea printre acţionari, la data respectivă, off-shore-ul cipriot Crescent şi compania GRIVCO SA, fondată de omul de afaceri Dan Voiculescu.
O expertiză în contabilitatea Metalexportimport arată, în 2016, că fosta întreprindere de comerţ exterior de dinainte de 1989 ar fi plătit o parte dintre acţiunile Fortus cu bani de la Benefica, printr-o „inginerie financiară”: înregistrarea fictivă a intermedierii unor produse care s-ar fi fabricat în combinat.
Încălcarea contractului, constatată într-o verificare amănunţită a Corpului de Control al AVAS în 2007, nu atrage, însă, şi anularea privatizării. Fortus trece, totuşi, printr-o schimbare majoră.
Interesaţi de combinat, câțiva oameni de afaceri ruşi preiau Metalexportimport pentru a controla, de fapt, Fortus.
Preluarea pachetului de 77% din acţiuni se face printr-un transfer succesiv prin intermediul câtorva asociaţi ai Metalexportimport, persoane fizice.
Treisprezece dintre ei cumpără acţiunile de la peste 180 dintre parteneri şi le vând altora patru.
De la cei patru, între care şi fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie din 2003-2004, le preia omul de afaceri rus Khavazah Tunguev, în 2007.
Imediat, le cesionează unei companii din Insulele Virgine: Rivalion Trade Invest Corp. De aici, pachetul majoritar al Metalexportimport ajunge la concernul Rosatomstroi, cu sediul în Moscova.
În 2008, combinatul intră în insolvenţă. Autoritatea care monitoriza postprivatizarea decide rezilierea contractului şi reintrarea statului la Fortus. De această dată, cu doar 60%. Ruşii de la Rosatomstroi prin Metalexportimport rămân acţionari cu 26%. Restul de 14% este deţinut de SIF Moldova şi de mici acţionari.
După opt ani în insolvenţă, cu două intrări şi tot atâtea ieşiri din faliment, combinatul din Iaşi stă pe loc. Muncitorii nu şi-au mai primit salariile de trei ani iar producţia este deja istorie. Fortus a rămas fără curent electric în urmă cu aproape un an.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
