România trebuia să producă 600.000 de tone de zahăr. Pentru ţelul stabilit din birourile partidului au fost ridicate 34 de fabrici. Miliarde de dolari ca nemţii să se ocupe de construcţii şi utilarea uzinelor.
„Orice fabrică depinde de două lucruri: materia primă și desfacere. Desfacerea nu ar fi fost o problemă, problema era materia primă”, explică Doru Mituleţu, viceprimarul oraşului Calafat
„În 1997 (...) noi aveam în ţară 235.000 de cultivatori de sfeclă de zahăr pe o suprafaţă de circa 100.020 de hectare. Știți câţi cultivatori mai avem acum? Circa 1.600!”, spune Ioan Gherman, preşedintele Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr.
Dar visul comunist nu s-a împlinit niciodată. La fel ca şi fabricile, ţinta gândită în termeni cincinali s-a transformat în praf, pulbere şi mult fier vechi.
„Până acolo unde se vede a fost fabrica, unde e ras. Aici nu au putut să detoneze, e numai beton, nu au putut să arunce în aer”, spune Irică Neculai, fost director al fabricii de zahăr din Sascut.
„La ce s-a ajuns se vede în spatele meu: o ruină”, spune Ion Mărăşescu, fost director.
„Marea lor majoritate au fost închise, și nu închise fără un anumit rost, inclusiv cel de a favoriza în continuare importul de zahăr cu rost sau fără rost”, afirmă Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.
Cât de amară e industria zahărului, cine a avut de câştigat din dispariţia fabricilor şi cât s-a furat aflaţi astăzi, de la ora 21:00, la Jurnalul de seară.