„Am trecut din mâini în mâini, dar tot am rămas români”. Când România furată e o Românie uitată
Victimele unui context internaţional potrivnic, românii care au rămas în afara graniţelor ţării acum peste 70 de ani visează şi azi la Unire. Românii din Bucovina de Nord şi Basarabia, victimele politicilor de deznaţionalizare, mulţi dintre ei chiar deportaţi în Siberia, au rămas devotaţi ţării lor. Dincoace de Prut, autorităţile române nu par să împărtăşească devotamentul alor noștri.
Într-o epocă în care patriotismul pare desuet şi a dispărut aproape complet există români care încă visează la o Românie Mare. Sunt românii din regiunile istorice pierdute în 1940: Bucovina de Nord şi Basarabia. Ziua Naţională sau Unirea Principatelor sunt două momente când toate gândurile lor se îndreaptă către ţara mamă. Mai ales că, pentru unii dintre ei fiecare zi este o luptă pentru păstrarea limbii şi a identităţii. Chiar dacă sovieticii le-au masacrat rudele, i-au deportat în Siberia şi i-au supus unui proces dur de deznaţionalizare, nu au renunţat niciodată şi se încăpăţâneză să rămână români. Autorităţilor de la Bucureşti par să nu le mai pese de ei.
"Ne iubim ţara străbună, uite aşa, tot aşa
Dulcea nostră Bucovină, uite aşa, tot aşa
Asta-i Bucovina nostră, uite aşa, tot aşa
Noi suntem la noi acasă, uite aşa, tot aşa".
Sunt versurile pe care le cântă niște copii din Bucovina de Nord.
„Am trecut prin foc şi chin, dar tot am rămas român. Are grijă statul român de noi ori n-are grijă de noi, dar cred că e mai uşor că n-are grijă de noi. Noi suntem români şi mă doare...”, spune Elena Nandriș, primarul din Mahala, comună din Ucraina.
Primărița, la rândul ei, recită:
„Toată lumea are-un neam, numai eu pe nimeni n-am
Cu străini am stat la masă şi cu ei am ospătat
Dar gândindu-mă acasă, pâine-n lacrimi am udat
Fie pâinea cât de rea, tot mai buna-n ţara mea.
Fie pâinea cât de bună, tot mai rea-n ţară străină”.
Recită și lacrimi mari i se rostogolesc pe obraji. „... Cam asta îi... asta îi...”. Atât reușește să spună.
Primărița care le-a promis străbunilor că va păstra satul românesc
Sunt lacrimi de tristeţe, dor, durere şi... speranţă. Elena Nandriş este primăriţă în Mahala, un sat la românesc, la câţiva kilometri de Cernăuţi. Oamenii se mândresc cu originea lor şi fiecare zi, aici, e aici o luptă de păstrare a tradiţiei şi a limbii. Pe uliţele satului se vorbeşte doar româneşte. La intrarea în Primărie, lângă drapeul ucrainean stă steagul satului. Elena Nadriş ar fi vrut să ridice tricolorul, dar autorităţile şi legea i-au tăiat arripile, aşa că a pus tricolorul pe orizontală, cum arăta drapelul românesc în urmă cu 200 de ani, şi l-a numit steagul lor, al mahalenilor.
„Timp de 100 de ani tot am fost. Am fost la austrieci, am fost la români, am fost la ruşi, şi acum suntem la ucrainieni, deci tot ne schimbăm, ştiţi cum este într-o vorbă: Am trecut din mâini în mâini, dar tot am rămas români”, spune Elena Nandriș.
De la an la an, numărul românilor din Bucovina de Nord scade. Pariul pe care primăriţa l-a pus cu ea însăşi şi promisiunea făcută bătrânilor a fost să păstreze satul românesc. Speră ca peste 100 de ani, când un oaspete va merge pe străzi să audă tot româneşte.
În grădiniţele şi şcolile din sat copiii învaţă în română că trebuie să îşi păstreze identitatea şi să se fie mândri de originea lor. Pe lângă materiile din programa ucraineană, cresc învăţând despre Ştefan cel Mare, Ion Creangă sau Mihai Eminescu.
Versurile lui Eminescu, piedică în calea uitării
„Codrule, codruţule,
Ce mai faci drăguţule?
Că de când nu ne-am văzut,
Multă vreme a trecut
Codrule cu râuri line,
Vremea trece, vremea vine.
Tu din tânăr precum eşti,
Tot mereut întinereşti”.
- Da, spuneţi-mi, cine a scris acestă poezie? întreabă profesoara.
- Această poezie a scris-o...
- Cine a scris-o, aţi uitat?
- Această poezie a scris-o Mihai Eminescu.
- Cine este Mihai Eminescu?
- Un scriitor.
- De care?
- Român.
A preferat să facă o grădiniță românească în loc de drumuri
Doar aşa românismul poate fi dus mai departe. Pentru asta, Elena Nandriş a luat o decizie grea pentru comunitatea pe care o conduce. Cu banii strânşi la buget a construit o grădiniţă nouă românească şi a amânat asfaltarea.
Elena Nandriş este la volanul mașinii și conduce pe drumurile din sat:
- Aici încep drumurile mele rele. Şi de aceea tare multă lume, vă daţi seama, peste tot vrea lumea drum bun. Şi eu, anii ăstia, am făcut grădiniţă şi am dat banii la grădiniţă şi am lăsat drumurile, că am luat întâi educaţia copiilor, să educăm copiii şi..., mărturisește primărița.
- Oamenii cred că nu înţeleg asta, doamnă! Îi spune reporterul.
- Păi care înţelege, care nu înţelege, vrea drum, ca fiecare, iese de acasă şi dacă a nimerit într-o groapă, o pomeneşte pe primăriţă şi pe tot neamul ei luat de la început pâna la sfârşit, spune Elena Nandriș.
Cum e să te trezești peste noapte în altă țară?
Rănile româneşti ale mahalenilor sunt vechi şi încă nevindecate. În iunie 1940, România îi era luată Bucovinei de Nord, iar mahalenii ei s-au trezit, peste noapte, într-o altă ţară. Au traversat un proces dur de deznaţionalizare. Sute de săteni au încercat să treacă hotarul în patria-mamă, dar au fost masacraţi de sovietici pe malul Prutului, în apropierea satului Lunca. Până la desfiinţarea Uniunii Sovietice, nu au avut dreptul să vorbească despre aceste crime sau să îşi plângă morţii.
Alte câteva mii de mahaleni au fost deportaţi în Siberia. Aniţa Nandriş a fost printre ei. Mama-eroină a reuşit, în Siberia, timp de 20 de ani, să îşi ţină în viaţă cei trei copii şi să îi aducă înapoi acasă. A scris apoi o carte-document despre ororile trăite. După căderea comunismului, a devenit o legendă, iar de numele ei îşi amintesc mândri toţi bucovinenii.
500 de oameni măcelăriți într-o noapte
Aurora Bujniţă avea doar patru ani când tatăl său a plecat în toiul nopţii de acasă să treacă graniţa în România. Aproape 500 de oameni au fost măcelariţi în acea noapte la Lunca. El a scăpat.
Aurora Bujeniţă, deportată în Siberia, povestește: „Tata a trecut, o avut norocul, Dumnezeu i-a purtat de grijă şi de gând. Înaintea lui a trecut alt băiet tânăr, de 16 ani, dar tata era de-amu de 35, era mai în vârstă, era om voinic aşa, om puternic, dar totuşi anii îs ani. Acela de 16 ani o sărit peste deal şi gata, era dincolo. Şi nu s-o dus... S-o întors înapoi şi a întins mâna: bade Gheorghe, dă mâna, şi tata i-o întins mâna şi el l-a tras şi tata şi-a mai făcut viteză şi a trecut. Şi când o trecut dincolo, pe deasupra tatei o şuierat glontele. El era gata luat la ţintă, ca să împuşte într-însul”.
După câteva săptămâni, sovieticii au dat buzna în casa Aurorei Bujniţă. Mai rămăsese ea cu fratele de un an, mama, bunica şi sora mamei. Au fost urcaţi într-un tren pentru transportul animalelor fără să li se spună unde vor fi duşi.
O lună de mers cu trenul spre infern. Deportarea în Siberia
Aurora Bujeniţă: „Ne-am urcat în vagon, vagonul de vite, nemăturat, nespălat, cum a fost într-însul vite, aşa ca pe vite ne-a împins şi pe noi, care pe unde a putut. Atâţia erau, că nu aveai unde răsufla. O dată în zi ne arunca nişte pâine neagră uscată şi peşte sărat mai mult stricat decât bun.
Când treceam pe undeva şi ploua, mama scotea mâna prin ferestruica acea cu gratie şi ne uda gura”.
După o călătorie de o lună de zile, trenul s-a oprit. Ajunseseră în inima Siberiei unde temperaturile ajungeau şi la minus 50 de grade Celsius. Cei care erau mai în putere erau trimişi la muncă şi primeau 400 de grame de pâine. Copiii şi bătrânii erau lăsaţi să flamânzească până îşi pierdeau puterile şi mureau.
Mărturii cutremurătoare: Voi nu vă puteți închipui ce e aceea foame. Ne repezeam să mâncăm corbi și pești vii
Aurora Bujeniţă, deportată în Siberia: „Corbii, de ger, cădeau jos şi ne repezeam care mai de care să ia corbul acela să îl mănânce. Coji de barabule nespălate, putrede, le puneam direct în gură, oameni buni, voi acum nu credeţi asta, când curăţ amu barabule ca să fac mâncare, cat la cojile acelea cum le mâncam, crude, nespălate, ne-nimic, aşa le mâncam. Ne da apă din mlaştină să bem că din altă parte nu era de nicăieri. Aşa de tare de împuţită era, poate şi lume înecată acolo, poate şi copaci căzuţi şi putreziţi acolo. Acea apă o beam. Când o apropiai aşa de gură aşa avea un miros că începeam a plânge că nu vreau d-asta, vreau de la noi. Şi cât peşte am mâncat crud... crud, ce e foamea, voi nu vă puteţi închipui ceea ce este aceea foame. Îl apucam aşa cu mâna şi îl vâram în gură. Peştele bătea din coadă, dar noi îl mâncam. Foame, foame... flămânzi din cale afară”.
Mama Aurorei stătea nemâncată zile întregi ca să împartă frimiturile de pâine în mod egal pentru copii. Credinţa şi dragostea pentru ei i-a dat puterea de a împinge acest sacrificiu de la o zi la alta.
Aurora Bujeniţă: „Ea nu vâra în gură ca să ne dea nouă. Odată, bunica i-a zis: Anghelino, mai vâră şi tu în gură, dacă tu oi muri, cui i-o rămâne copiii? În ziua aceea când a murit sora mamei, a venit brigadierul să o scoale: scolă-te şi hai la lucru! Încă a îmbrâncit-o aşa pe mătuşa: scoală şi du-te la lucru. Dar ea aşa îi spune: Du-te, Anghelino, tu, că eu îndată m-oi duce. Și acel îndată m-oi duce a fost că ea a murit. Noi credeam că ea nu se scoală să se ducă, că mama lucrează singură şi pentru dânsa, dar ea era moartă. Ce înţelegeam... parcă... e moartă ori e vie ori ce face. Şi a murit şi sora mamei, şi bunica, a rămas mama cu doi copii. Cum i-o fost mamei, cum să vă lămuresc, gândiţi-vă aşa singuri, într-o aşa o depărtare şi aşa un ger şi aşa un frig”.
Sunt lacrimi în ochii Aurorei Bujeniță.
Întoarcerea acasă. „Pământul țării să îl săruți și pentru mine”
După cinci ani de chinuri cumplite, Anghelina şi-a adus copiii teferi acasă.
Aurora Bujeniţă: Şi când am ajuns aici în omăt, şi în nevoie, şi în tăt, să fi văzut atunci cum toţi pe genunchi sărutau pământul. Ştiţi cum o scris George Coşbuc, dar dacă nu ştiţi, să citiţi, zice: „Pământul ţării să îl săruţi şi pentru mine”... pentru cei morţi, pentru fiecare, toţi sărutau pământul, că au ajuns în Mahala, au ajuns în satul lor la cuibul lor, la tăt al lor.
Nu a avut însă parte de linişte. Abuzurile sovieticilor au continuat în fiecare zi. Cu toate astea mahalenii au luptat şi au rămas români, cu încăpăţânarea celui care nu vrea să îşi vândă trecutul.
„Nu avem nevoie de mari ajutoare, vrem măcar atenție”. România îi uită
Acum, când comunismul a trecut şi străduinţa lor de a-şi păstra apartenenţa la neam ar putea fi mai uşoară, simt însă că România îi uită şi îi abandonează puţin câte puţin.
Elena Nandriş, primar Mahala, Ucraina: „Nu avem nevoie de mari ajutoare, la noi lumea e muncitoare şi e bogată, de multe ori le-am spus, vrem măcar atenţie, să nu ne confundaţi cu Moldova, cu toate că câteodată îmi pare că lor le e mai greu decât nouă, la multe sate. Noi suntem aici în apropiere de Cernăuţi şi suntem, şi Polonia nu este departe, şi România este aproape şi lumea noastră muncind strânge, la noi spune, agoniseşte, acasă ca să aibă... mă iertaţi (îi curg lacrimile, caută şerveţele) Asta este. Avem ce avem”.
- Vă simţiţi părăsiţi?
- Şi? Îl doare pe cineva capul că noi suntem părăsiţi? Îmi pare rău să repet, dar mai repet o dată, problemele celui ce se îneacă sunt problemele celui ce se îneacă, dar noi ne zbatem, ştiţi cum, cel care se îneacă se prinde şi de un pai ca să scape, iar noi acum ne luptăm, deci dacă nu luptăm, dacă statul, Guvernul, nu se trezeşte cu legea aceasta ce o băgat-o acum în școală, ne distrug totul. Deci în câțiva ani de zile, ne distrug”.
O lege nedreaptă
Prin noua lege a educaţiei din Ucraina, românii riscă să nu mai poată învăţa în limba maternă.
Vasile Tărâţeanu, preşedinte Centrul Cultural Eudoxiu Hurmuzachi, Cernăuţi: „Şcolile noastre toate vor fi transformate, conform hotărârii, în şcoli cu predarea obiectelor în limba ucraineană, unde noi vom avea ca obiect limba şi literatura română. Situaţia este deosebit de gravă şi nu văd cum am putea să ieşi din acestă zonă când conducerea Ucrainei anume aceasta vrea să obţină şi toate forţele ultranaţionaliste aceasta urmăresc”.
În 1940 în Bucovina de Nord existau 149 de şcoli cu predare în limba română, acum au mai rămas doar 62, iar numărul lor continuă să scadă. În faţa acestei situaţii, statul român pare nepăsător şi fără soluţii.
Cum stau lucrurile în Moldova. Declarații de Unire... și-atât
Trecem graniţa în Moldova şi poposim în satul Parcova, înfrăţit cu satul Mahala din Ucraina. Este prima comună din cele 103 în care Consiliul Local a votat la începutul anului 2018 o Declarație de Unire cu România. Un gest simbolic prin care oamenii din localitate vor să arate şi celor care încă se îndoiesc că sunt români şi îşi văd viitorul alături de fraţii din patria-mamă.
Ludmila Ciolac, localnică din Parcova, Republica Moldova: „A, şi ce, chiar vreţi Unirea? Normal că vrem, cum să nu vrem, asta e viitorul şi fără Unire nu facem nimic, nu mai ieşim din mocirlă. Dar lumea nu înţelege, lume se gândeşte că Uniunea Sovietică a fost şi o să mai fie încă o dată, dar nu”.
Pe o plăcuţă în faţa primăriei găsim logo-ul Anului Centenar. În holul clădirii, sub portretul lui Mihai Eminescu, stă o hartă a României Mari. Pe mese sunt întinse multe pliante cu informaţii despre Centenar, astfel încât oricine intră în Primărie să le poată lua.
„Încă de la bunei cunosc că sunt român”
Primarul Marcel Snegur trăieşte şi respiră româneşte. Peste tot prin biroul său vezi simboluri româneşti.
„Această flacără mi-au adus-o tinerii Moldovei care au mers pe jos într-un marş de la Alba-Iulia până la Chişinău. Ca prima localitate declarantă de Unire, au venit la noi în ospeţie, ne-au înmânat această flacără a Unirii ca să o păstrăm aici în Primărie, ne-au onorat cu actul Unirii şi cu acest tricolor care îl păstrăm cu drag”, explică Marcel Snegur, primarul din Parcova.
Marcel Snegur: „Încă de la bunei cunosc că suntem români, avem aceleaşi tradiţii, obiceiuri, vorbim aceeaşi limbă română şi am fost răpiţi într-o noapte de la ţara-mamă şi de ce nu noi să facem această reunificare cu ţara, că timpul trece, dar ne dorim acasă, ne dorim o viaţă alături de fraţii noştri, ne dorim o viaţă decentă, ca copiii noştrii să trăiască civiliazată, europeană”.
„Se făceau că ne aud”
Are însă şi o amărăciune. Se întâmplă prea puţine lucururi concrete care să-i întoarcă pe scepticii din Moldova cu faţa către România. Înfrăţirile între localităţi, vizitele făcute în patria-mamă, festivalurile şi evenimentele culturale organizate pe ambele maluri ale Prutului nu sunt de ajuns.
Marcel Snegur, primar Parcova, Republica Moldova: „De nenumărate ori am bătut şi la uşa Parlamentului României, am discutat cu demnitarii din Parlamentul României, din Senat, din Guvern, se făceau că ne aud, dar pe o ureche intra şi pe alta ieşea şi nicio activitate, nicio acţiune concretă ca să, nu noi să simţim primarii, dar sătenii, localităţile, să simtă că statul român face ceva paşi concreţi”.
Şi în localitatea Bardar situată la câţiva kilometri de Chişinău, Consiliul Local a votat anul trecut Declaraţia de Unire cu România.
Mihail Tonu, viceprimar Bardar, Republica Moldova: „În anul Centenar am vrut să facem acest gest. Consiliul la prima propunere a fost unanim, fiindcă chiar dacă avem coloratură politică diferită, cetăţenii sunt conştienţi de faptul că suntem ceea ce suntem, suntem români, nu se schimbă peste noapte acest lucru, chiar dacă au trecut zeci de ani de comunism, rădăcinile au rămas aceleaşi, buneii la toţi ne-au spus care au fost realităţile până în 40."
„Măcar să ajungem la un nivel ca România”
În centrul satului, într-un container, funcţionează un magazin de fructe şi legume. Aici o găsim pe Lidia Nichifor. Munceşte ca vânzătoare şi visează cu ochii deschişi la România în speranţa unei vieţi mai bune. Fiica sa a ales să îşi facă paşaport românesc, iar acum munceşte în Germania. Nu toată familia, însă, simte româneşte.
Lidia Nichifor, vânzătoare: „Eu am o soră şi de câte ori mă întâlnesc cu dânsa de atâtea ori mă contrazic. Ea mereu e cu comuniştii, eu..., măcar că suntem surori, eu sunt tot de la nordul Moldovei, ei pentru comunişti, eu mereu am fost pentru Unire, pentru România. Sunt păreri învechite, de cândva, că cu comuniştii am trăit bine şi ei aşa socot că asta e viaţa de mai departe, dar viaţa trebuie să meargă înainte, nu înapoi, dacă au fost cândva socialişti, comunişti, ruşi, d-apăi ce, tot aşa?...”
În Bardar, ca de altfel în toată ţara traiul nu este uşor. Mulţi dintre tineri au plecat deja sa muncească în România sau, mai departe, în Occident. Alţii se pregătesc să o facă.
„Sunt clasa a IX-a, iar după ce termin gimnaziul intenționez să plec să studiez mai departe în România pentru că nu pot să spun că văd un viitor în Moldova”, spune o tânără.
„Dacă nu sunt oameni competenţi să ne conducă republica noastră, noi sperăm să fie măcar din România, să ajungem şi noi la un nivel ca în România, nu sperăm la ceva mai mult”, spune o femeie.
Strategie cu ținte greșite
Viceprimarul din sat spune că de-a lungul timpului a primit ceva ajutoare, chiar şi financiare, din partea statului român. Doar că strategia autorităţilor de la Bucureşti este ţintită greşit.
Mihail Tonu, viceprimar Bardar: „Autorităţile române se stăruie să convingă persoanele care sunt antiromâne că le pot ajuta cu ceva, dar se neglijează localităţile şi populaţia care este deja proromânească. Probabil că ar fi mult mai corect să stimulăm acolo unde deja flacăra arde, să o facem să ardă mult mai viu ca să îi facem invidioşi pe ceilalţi care ori au ochii închişi ori mintea deja....”
Vasile Şoimaru locuieşte în Chişinău. De profesie economist, a fost vicerector al Academiei de Studii Economice şi de două ori deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Este unul dintre cei care a semnat Declaraţia de Independenţă în martie 1992.
Vasile Şoimaru, fost deputat: „Parcă aş avea o datorie faţă de înaintaşii noştri de la 1918 care au fost atât de măreţi, atât de importanţi oameni şi atât de deştepţi oameni şi atât de buni români au fost atuncea şi cât de tare ne-am şters noi pe parcurs, prin câte a trecut sărmanul aista neam românesc al nostru şi tot mai puţin şi mai puţin rămâne”.
Dansuri, veselie, discotecă și o excursie
Pasionat de fotografie Vasile Şoimaru a bătut în lung şi în lat toate regiunile istorice din jurul României. A publicat apoi un volum cu viaţa în imagini a românilor care trăiesc acolo. Ştie că Moldova este acum profund divizată aşa că oamenii au nevoie de simboluri puternice şi strategii concrete pentru a se apropia de România.
Vasile Şoimaru, fost deputat: „Ar fi trebuit, în primul rând, să vedem un conducător al statului român aici. Dacă nu pe toţi odată, măcar pe rând să vină, că nu se prea împacă, lucrul ăsta trebuia să îl vedem. Au fost vremuri când veneau, erau vremuri mai cumplite, a fost război, şi veneau. Uite că acum nu îi vedem”.
Sergiu Matveev, decanul Facultăţii de Istorie, Chişinău: „Cu regret, în afară de dansuri, veselie, discotecă şi o excursie, nu s-a făcut nimic. Părerea mea e că ar fi trebuit făcute nişte locuri de muncă, nişte fabrici, nişte investiţii în lucru real care să aducă bani, dar se preferă de a merge pe muzică şi dansuri care, se dansează, se serveşte un pahar cu vin şi fiecare se întoarce la problemele lui curente...Companiile mari sunt controlate de bussinesul rusesc în mod special şi atunci consideră că salariul care îl menţine în viaţă vine de la compania rusească. În partea aia, am mers, ne-am odihnit, totul bine, frumos, ne-am întors înapoi”.
Românii uitați din Bulgaria
La sud de Dunăre, românii din Bulgaria se plâng că au fost abandonaţi cu totul de statul român şi că sunt supuşi unui proces intens de asimilare de către autorităţile bulgare.
Ivo Gheorghiev, preşedinte UERB: „Copiii, tinerii nu mai învaţă româneşte şi vină pentru asta are statul bulgar, pentru că nu ne-a asigurat învăţarea ca limbă maternă, la fel şi statul român, pentru că adeseori am fost abandonaţi de politicienii de la Bucureşti, vorbesc de la perioada comunistă până în zilele de astăzi şi adeseori am primit nişte frimituri din partea statului român ca să facem ceva care aici era imposibil, să ne luptăm cu statul bulgar”.
Ivo Gheorghiev este preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria. Acum locuieşte în Vidin. Este medic şi de 15 ani se luptă cu statul bulgar ca românii să fie recunoscuţi drept o minoritate. Copiii nu au dreptul să înveţe în limba maternă, iar la biserică, chiar şi în localităţile unde sunt preponderent români, slujbele se ţin în limba bulgară.
„De la București ne făceau să ne luptăm unul împotriva altuia”
Ivo Gheorghiev, preşedinte UERB: „Vedem o ostilitate destul de mare faţă de noi care vrem şi dorim să ne păstrăm limba cultura şi tradiţiile, deci nimica alta. De la Bucureşti ne făceau să ne luptăm împotriva unul la altul aici ca să ne poată minţi cu frimiturile”
Alături de soţia sa şi alţi câţiva români au impovizat un soi de şcoli private de limba română. Tinerii care vor să înveţe limba maternă fie merg acasă la doi profesori, fie la sediul Uniunii unde sunt şcoliţi de soţia medicului, Lucia Gheorghiev.
Lucia Gheorghiev: „Îi învăţ de când am venit aici, pentru că erau cu o română cam veche şi eu nu mă înţelegeam cu ei, îmi vorbeau cu cuvinte introduse din limba bulgară şi le spuneam, păi voi nu vorbiţi corect româneşte. Păi, zice, n-are care să ne înveţe şi aşa avenit iniţiativa să îi învăţ limba română şi cu alţi profesori”.
Tinerii nu mai vorbesc românește nici acasă
Chiar dacă sunt din familii de români, copiii şi tinerii nu mai vorbesc româneşte nici măcar acasă. În timpul liceului unii dintre ei îşi dau seama că vor să îşi continue studiile în România aşa că încep să înveţe limba. Jennifer a vizitat România şi i-a plăcut atât de mult, încât a ales să îşi facă şi un tatuaj în limba română: „Uită trecutul, dar niciodată nu uita lecţia”.
Jennifer Tsvetkova: Înţeleg, nu pot să vorbesc. Eu vin aici să... învăţ româneşte.
- De ce vrei să înveţi?
- Vreau să învăţ în România, vreau să învăţ farmacie în România"
După pierderea Cadrilaterului a avut loc un schimb de populaţie astfel încât românii din această regiune aproape că au dispărut complet.
Urmăriți mai jos o discuție pe tema românilor din afara granițelor țării cu fostul consilier prezidențial Iulian Fota:
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
