Vot vs. protest | Manifestațiile tinerilor ne pot arăta un alt viitor al politicului

Pentru specialiștii în științe sociale faptul că tinerii au ales să protesteze masiv, în stradă sau online, după ce au absentat la fel de spectaculos de la vot la scrutinul parlamentar din decembrie 2016 nu este deloc o surpriză. Inedită pare a fi situația mai ales pentru politicieni și pentru categoriile sociale cu rate de participare mai bună la vot. Acest articol li se adresează acestora din urmă.

Trebuie să avertizez că în lipsa unor studii sistematice nu am avea de unde să știm dacă în rândurile celor din Piața Universității sau din piețele centrale din Cluj, Timișoara sau Sibiu cei care nu au votat în decembrie 2016 reprezintă o categorie semnificativă. Un asemenea raționament ar constitui un exemplu de manual de eroare ecologică (majoritatea tinerilor nu au votat+ești tânăr = nu ai votat). Este posibil ca protestatarii să se recruteze dintre tinerii activi din punct de vedere politic, dintre acei aproximativ 30% din populația cu vârsta cuprinsă în intervalul 18-34 de ani care a participat la scrutinul parlamentar.

Din fericire avem cel puțin o astfel de cercetare. Singurul studiu cantitativ publicat până acum pe tema participării la mitingurile din București arată că peste 80% dintre cei 174 de protestatari intervievați în Piața Victoriei în seara zilei de 5 februarie declară că au votat în decembrie 2016.

Aceste rezultate trebuie citite cu precauție: se știe că una dintre problemele studiilor electorale este supraevaluarea masivă a participării la vot. O analiză a 130 de sondaje postelectorale din toată lumea găsește o eroare medie de 13% cu un maxim de 45% (Selb și Munzert, 2013). Dacă aplicăm această medie rezultă că aproximativ o treime dintre participanții la protest nu au fost la vot. Este evident o extrapolare - procentul poate fi mult mai mare sau mult mic.

Datele arată că, într-adevăr, o bună parte dintre participanții la proteste nu au votat. S-ar părea că cei care îi critică au dreptate: o parte a participanților la mitinguri s-au dovedit incapabili de participare politică democratică civilizată în schimb fiind disponibili să conteste ordinea politică la care nu au contribuit.

În rândurile de mai voi arăta pe scurt că această aparentă contradicție este în acord perfect cu teoriile și cercetările referitoare la participarea politică și protestele în țările democratice. Putem fi mulțumiți că, măcar din punctul de vedere al tendințelor politice, România este sincronă cu evoluțiile înregistrate în țări cu democrații mai bine consolidate.

Mișcările de protest ale tinerilor și neîncrederea în politic

Compoziția socio-demografică a protestelor care au avut loc în acest început de februarie în România corespunde tendințelor înregistrate în cazul protestelor politice din lumea democratică (așa cum reiese și din profilul publicat în studiul Centrului de Studii în Idei Politice):

1) cuprinde mai ales tineri (18-35 de ani) din mediul urban;

2) rata de participare la proteste este corelată cu mărimea localității și mai ales cu ponderea studenților în populațiile respectivelor orașe;

3) mobilizarea se bazează puternic pe utilizarea rețelelor sociale online.

La fel ca în cazul precedentelor internaționale (Mișcarea Occupy de exemplu, sau puternicele mișcări studențești din țările europene) avem de-a face cu o acțiune evident colectivă ostilă sistemului politic (anti-establishment) — coordonată mai mult prin rețele informale sau prin organizații civice. Cu organizațiile politice formale aceste mișcări au o relație mai degrabă de neîncredere reciprocă, motiv pentru care legăturile sunt de cele mai multe ori slabe.

Apariția și proliferarea mișcărilor de protest dominate de tineretul urban este ușor de înțeles dacă subliniez câteva regularități și tendințe, unele dintre ele recente, referitoare la evoluțiile comportamentul politic stabilite în cercetările cantitative internaționale dar și în cele românești:

• Rata de participare a tinerilor (generațiile 18-35 de ani) la vot (participare politică convențională) este mai mică decât a tuturor celorlalte generații, relația cu vârsta fiind de obicei pozitivă. Factorul care explică cel mai bine această dezangajare politică este lipsa încrederii în instituțiile politice (partide, Parlament, Guvern), care are valorile cele mai ridicate în rândul tinerelor generații. (Cammaerts, 2014; Tufiș, 2014)
• Lipsa de încredere în instituțiile politice este unul din factorii care explică implicarea în forme neconvenționale de participare politică și este, astfel, unul dintre declanșatorii protestelor (Burean și Bădescu 2014). Aceasta este o regularitate de mult constatată în sociologia politică.

Este firesc: dacă oamenii ar avea încredere în instituțiile politice ar apela la ele pentru rezolvarea problemelor ce țin de politică. Protestele sunt, astfel, laolaltă cu participare la vot, un indicator al legitimității instituțiilor politice. Cu toate că tinerii sunt în general mai ostili sistemului politic, cei mai educați dintre aceștia sunt mai interesați de politică.

• Tinerii, mai ales cei educați din mediul urban, au cele mai mari rate de participare în organizații voluntare (altele decât cele religioase sau în sindicate). De asemenea, tinerii au rate de utilizare a internetului și, mai ales, a rețelelor sociale online, în general, și pentru informare și comunicare politică în particular, mult mai mari decât alte grupe de vârstă. Atât organizațiile voluntare cât și rețelele sociale online sunt canale de mobilizare foarte eficiente care suplinesc excelent structurile politice formale (Valenzuela, 2013; Mercea, 2014; Tatar, 2017). Mai mult, se poate spune că suprareprezentarea tinerilor în proteste este o fațetă a excluziunii digitale (digital divide).

Colectivitățile studențești sunt în România (dar nu numai: vezi Grecia, Franța sau Italia) loc predilect al protestului. O bună parte din mișcările anterioare din România au avut în centru grupuri de studenți (Burean și Bădescu 2014). Acest istoric de contestare este dovada nu numai unui potențial de mobilizare dar și al deținerii resurselor de know-how și de rețea necesare pentru declanșare și întreținerea unor mișcări de stradă.

Statistica protestelor arată că, în afara Bucureștiului, regiunile de Vest și Nord-Vest au cel mai mare potențial de contestare (Rammelt, 2015). Explicațiile pentru acest dezechilibru sunt atribuibile capitalului social mai dens din regiunile vestice ale României. Într-un studiu publicat în 2005, Bădescu și Sum constată rate semnificativ mai înalte ale participării în ONG-uri sau ale donațiilor în scopuri caritabile în Transilvania decât în restul țării. Cauzele acestor diferențe sunt neclare fiind propuse atât în general justificări instituționale și istorice.

Aceste premise fiind îndeplinite în România, trebuie să acceptăm că evenimentele care s-au succedat în ultimele două săptămâni respectă, având în vedere condițiile concrete, întru totul logica mișcărilor sociale de protest, lucru pe care l-am abordat, de altfel, într-un alt material.

Povestea protestelor poate fi rezumată astfel: existând un potențial de protest (tineri nemulțumiți) și mânia provocată de gesturile inabile ale guvernului Grindeanu (OUG13), tinerii activiști din marile orașe au inițiat demonstrații mobilizând participanții potențiali pe rețele sociale online. Protestele au atins rapid masa critică necesară pentru a atrage tinerii ne-activiști dar la rândul lor nemulțumiți/interesați de politică în proteste. Cum era de așteptat, cele mai ample manifestații s-au produs în București și în câteva mari orașe din Transilvania.

Dincolo de fapte: tendințe ale politicii democratice

Dincolo de logica seacă a acțiunilor colective (parafrazez titlul unei celebre cărți a lui Mancur Olson) sunt câteva aspecte sociologice care sunt revelatorii pentru tendințele politicului din România.

Discuția despre natura ideală a democrației - reprezentativă vs. participativă - este una de suprafață în acest moment.

Este logic, dacă nu și neapărat moral, ca cei care consideră că îi favorizează un mecanism reprezentativ, bazat pe vot, să îl prefere în dauna celui participativ, din care face parte și protestul. Să nu uităm însă că, în istoria recentă, unele din categoriile sociale care azi subliniază apăsat caracterul sacrosant al votului au încercat să rezolve probleme politico-morale în stradă (mineri, polițiști, agricultori, cadre didactice etc.).

În contextul dezbaterilor despre formele participării democratice, este importantă sublinierea impactului tehnologiilor online. Nu are sens să insistăm aici asupra importanței pe care rețelele sociale online, site-urile web sau emailul o au pentru informare, pentru mobilizare și chiar pentru participare. Cercetătorii vorbesc chiar despre e-Participare (Loader, 2014) și arată că prezența pe rețele sociale online este corelată pozitiv cu participarea offline la proteste.

În al doilea rând, protestele de acum, inclusiv rolul masiv al internetului și impactul limitat al televiziunilor, ne indică tendințele privind modul în care se va face politică în următorii ani.

Dacă pentru tineri mișcările sociale sunt un loc al învățării civice ele ar trebui să fie și pentru politicieni o scurtătură către intuirea tehnologiilor și ideologiilor politice ale viitorului. Dacă actualii politicieni se vor dovedi incapabili să învețe alții le vor lua locul cu siguranță.

Termin prin a remarca, spre satisfacția cititorului doritor de întrebări, faptul că nu toate resorturile protestelor sunt clare, cel puțin pentru mine. Structura motivațională care favorizează implicarea în proteste a tinerilor nu este încă pe deplin lămurită de cercetători.

Pentru majoritatea specialiștilor, tinereștile rebeliuni anti-sistem cărora le suntem martori sunt dovada predominanței în rândurile tinerei generații active ale unui mod de gândire așa-zis post-materialist (Opp, 1990), în care valorile care orientează în mod fundamental judecata și acțiunile sunt cele ale autonomiei și ale exprimării personale - spre deosebire de generațiile mai vârstnice pentru care valorile materialiste ar fi fost mai importante.

Cei care împărtășesc valorile postmaterialiste sunt de obicei reprezentanții noii clase mijlocii (salariați cu studii superioare, angajați în sectoare bine plătite, cu mare valoare adăugată - exact cei pe care îi denumim noi hipsteri) și au o raportare etică profundă față de chestiunile politice (Inglehart, 1999).

Studiind mișcările studențești din Cluj din perioada 2011-2012, Toma Burean și Gabriel Bădescu au făcut însă o constatare oarecum contrară: tinerii care au fost implicați în protestele ecologiste ale perioadei (Roșia Montană n.r.) proveneau din familii cu venituri modeste comparativ cu cei care nu au participat. Rezultatul celor doi susține o ipoteză mai degrabă structurală denumită a „inconsistenței de status”: protestul ar fi mai degrabă determinat de percepția unor oportunități limitate de către o tânără generație care consideră că merită mai mult. În acest caz, mișcările tinerilor ar fi mai degrabă o reflecție a unui conflict social care îi are ca protagoniști pe tinerii educați din păturile neprivilegiate, care văd rutele de ascensiune socială blocate de predominanța unor alte modalități de promovare socială.

Epilog

Departe de a fi o manifestare nedemocratică, protestele de stradă sunt o formă de participare care completează implicarea democratică convențională, care e la îndemână, periodic tuturor. În funcție de mărimea și de compoziția lor, coroborată cu absenteismul de la vot, demonstrațiile ar trebui să alerteze guvernele cu privire la un posibil deficit de încredere, care ține la distanță oamenii de instituțiile politice obișnuite.

Cu ocazia acestui început de februarie sute de mii de oameni, majoritatea tineri, au ales să demonstreze împotriva Guvernului zile în șir, într-o țară în care mitingurile rareori adună peste 10.000 de oameni. Este semnul unei falii adânci între puterea politică și o parte importantă a cetățenilor țării.

Nu ne este clar încă dacă protestele reflectă un probabil conflict social sau, varianta acceptată de mai mulți analiști, doar o reacție anti-establishment a noii clase mijlocii. În orice caz ele ne oferă o viziune posibilă a viitorului politicului de la noi: una în care temele de justiție socială vor fi din ce în ce mai importante și în care democrația va lua forme din ce în ce mai neconvenționale, o bună parte din dezbateri purtându-se pe și prin internet.

Dar pentru toate acestea e nevoie, în primu rând, de democrație.

Despre autor: Adrian Hatos este profesor de sociologie, director al Școlii Doctorale de Sociologie la Universitatea din Oradea. Predă Sociologia Educației, Politici Educaționale și Metodologia Cercetării în Științele Sociale. A publicat manualul de „Sociologia educației” (Editura Polirom, 2006) și din când în când activează în calitate de expert în proiecte educaționale sau de dezvoltare comunitară. Este vicepreședinte al Societății Sociologilor din Români și instructor la Școala Doctorală a Universității din Debrecen.

Editor: Laura Ștefănuț

Puteți consulta bibliografia articolului aici.