După Colectiv s-a născut un consens social:”corupția ucide”. Din pandemie ar trebui să se nască un nou consens: ”neîncrederea ucide”.
Ce are de-a face faptul că Victor Ponta și-a plagiat doctoratul, așa cum a confirmat săptămâna asta instanța supremă, cu creșterea îngrijorătoare a cazurilor de Covid-19 în România?
Amândouă ne spun o poveste tristă despre relația de încredere dintre politicieni și cetățeni în România.
Ponta, plagiatorul cu acte în regulă, încă visează la șansa vieții sale în 2024 și cochetează cu propria-i poftă pentru Primăria Capitalei, chit că într-o democrație sănătoasă un doctorat copiat ar fi sfârșitul carierei politice. În România, astfel de înșelătorii par că fac parte din folclorul politic care prețuiește descurcăreala mai mult decât onestitatea.
Când politicienii sunt descurcăreți mai degrabă decât de încredere, nu e de mirare că există o minoritate semnificativă de cetățeni care refuză să creadă într-un pericol difuz cum este pandemia de coronavirus.
Mesajul devine de necrezut când mesagerii și-au pierdut orice credibilitate. Ironia este că tocmai oamenii fără credibilitate ca Victor Ponta alimentează neîncrederea în mesajul oficial despre virus și se joacă cinic cu teorii ale conspirației. Cu consecințe mortale.
Dar adevărul crunt despre românii care nu ”cred” în coronavirus și care refuză în mod primejdios să respecte măsurile de prevenție este acesta: ei sunt furtuna iscată din vântul ipocriziei pe care întreaga clasă politică veche a semănat-o de zeci de ani. Cine nu ia în serios propriul popor, nu este luat în serios de propriul popor.
Cultura politică din România post-decembristă, construită pe un fundament de valori poros, resimte puternic lipsa unui reper moral comun care să ghideze societatea printr-o criză ca aceasta, a cărei gestionare depinde atât de mult de responsabilitatea individuală și de un sens al comunității.
De la Machiavelli încoace, duplicitatea a fost mereu și peste tot o trăsătură inerentă a politicii. Dar o democrație funcțională are nevoie de un minimum de încredere reciprocă și deci de un minimum de sinceritate din partea politicienilor.
În România însă, înșelătoria a devenit sistemică și are un nume: traseismul. Termenul nici nu există în germană sau engleză. Traseismul este adevăratul virus al democrației românești, pentru că subminează încrederea cetățenilor că politicienii ar crede în ceva. Traseismul întărește percepția că politica este total neprincipială, că viața politică nu este organizată în jurul unor seturi de valori și idei, ci doar în jurul unor relații care pot fi achiziționate și tranzacționate ca la târg.
Periculoasă nu este doar simpla existență a traseismului, ci de fapt normalizarea lui. Nonșalanța cu care PNL-ul îl prezintă pe PSD-istul Chirică drept candidatul liberal la Primăria Iași, în timp ce PSD-ul expune pe taraba politică o fostă consilieră liberală, este frapantă. Declarațiile unor baroni locali care prezintă cu entuziasm și mândrie ”transferuri” ale unor filiale întregi din alte partide, așa cum s-a întâmplat recent în Olt cu 30 de membri Pro România primiți în PNL, sunt manifestarea nerușinată a unei ipocrizii deschise. Faptul că Ludovic Orban a declarat acum nici un an că „PNL a fost, este şi va fi întotdeauna împotriva traseismului politic” e doar cireașa de pe tortul ipocriziei.
E același Ludovic Orban care le cere românilor cu panică crescândă să creadă în acest virus și să se protejeze. Dar când ai deprins poporul timp de 30 de ani sau chiar 70 de ani să nu mai creadă nimic din ceea ce spun politicienii, baza pe care poți combate virusul nu mai este încrederea, ci doar obediența. După amenzile usturătoare din timpul stării de urgență, guvernul a rămas însă lipsit de posibilități de escaladare fără riscul unui preț politic pe care nu vrea să-l plătească într-un an electoral.
Ce este de făcut?
Pe termen scurt, măsurile restrictive trebuie să urmeze o logică mult mai localizată, tocmai ca să crească sentimentul de responsabilitate individuală și ca să re-instituie principiul de corectitudine, nu de pedeapsă colectivă. Dacă respectăm regulile mai bine decât în alte județe și deci cifrele sunt mult mai joase, putem avea libertăți mai mari.
Pe termen mediu și lung, singurul răspuns posibil la neîncrederea cetățenilor în politică este însăși politica. Nu putem redresa decăderea morală a politicii în afara sistemului politic. Din fericire, cu Alianța USR PLUS s-a format un proiect poziționat clar împotriva traseismului și altor forme instituționalizate de ipocrizie politică. Responsabilitatea de a rămâne ferm pe calea reformistă este uriașă. PNL-ul în schimb trebuie să se decidă dacă vrea să facă parte din acest proiect reformist, renunțând pe bune la candidați traseiști, măscărici și urmăriți penali, sau dacă vrea în continuare să se mulțumească cu imaginea unui ”PSD mai puțin vulgar”.
La fel cum după tragedia de la Colectiv s-a născut un fragil consens social exprimat în sloganul ”corupția ucide”, după tragedia pandemiei de coronavirus ar trebui să se nască un nou consens: că ”neîncrederea ucide”. La fel cum din ”toți politicienii fură” s-a născut o nouă mișcare anti-corupție, acum este timpul să se nască din ”toți politicienii mint” o revoluție a cinstei. Traseismul trebuie să fie proscris definitiv din cultura politică a țării.
Poate asta ar putea fi moștenirea acestui annus horribilis 2020: o renaștere morală a democrației românești. Vom reuși în sfârșit să dezvoltăm un sistem imunitar democratic împotriva virusului ipocriziei sistemice? Alegerile locale vor fi o primă șansă.
