"Unioniştii" care nu dau şanse unirii cu Republica Moldova

Geopolitic şi istoric vorbind, asta nu este o perioadă neinspirată în care românii şi moldovenii să se gândească serios la reunificarea teritoriilor de pe un mal şi celălalt al Prutului. În ciuda unor premise încurajatoare, mai ales dacă inteligenţa şi sângele rece vor predomina, sincopele majore care pot apărea au la origine ceea se întâmplă, deja de peste un an, în România.

Unul dintre reperele în jurul căruia ar trebui să pivoteze disputa politică, economică și socială din R. Moldova, în perspectiva alegerilor parlamentare din noiembrie 2018 este așa numitul „furt al miliardului” (în realitate, vom vedea, sumele sunt mult mai mari). De la dispariția banilor au trecut circa patru ani, timp în care autoritățile nu au oferit dovezi credibile că identificarea vinovaților este o preocupare majoră. Dimpotrivă. Astăzi, suntem în faza în care nimeni din aparatul de stat (demnitari, funcționari ai Băncii Naționale a Moldovei etc.) nu este inculpat în ceea ce privește dispariția banilor din republică, premierul în timpul căruia au plecat banii este cooptat din nou la guvernare (!), al doilea raport al Companiei Kroll însărcinată cu identificarea traseului banilor (apărut în decembrie 2017) nu este publicat decât în sinteză, și acesta doar în limbile rusă și engleză.

Mai mult, asistăm la declarații care, în alte state, ar genera demisii. Pe 21.12.2017, Banca Națională a Moldovei (BNM) publică doar o sinteză (și aceasta doar în limba engleză, ceea ce mai ales în R. Moldova afectează grav dezbaterea publică) a investigației fraudei bancare realizată de companiile Kroll și Stepton & Johnson. În același timp, BNM spune explicit că „Niciun demnitar sau oficial nu a avut acces la raportul propriu-zis”. După nici o săptămână de la publicare sintezei pe site, se pare că oficialii au avut acces la sinteză. Premierul Republicii Moldova, Pavel Filip, confruntat cu întrebări publice legate de faptul că Raportul nu este dat publicității, face o declarație halucinantă din care reiese că știa foarte bine numele din Raportul Kroll 2: „Dacă ar fi acum să facem publice toate numele care se găsesc în acel raport…. eu vă asigur că 90% din acele nume sunt oameni absolut onești, dar pur și simplu au fost în acest circuit. Iată de ce nu pot fi făcute publice aceste nume….”.

Declarație șocantă! Ulterior își cere scuze pentru declarație, fără să fie însă convingător, și interogațiile rămân: Cine, la Chișinău, a avut interesul ca discuția despre Kroll 2 să fie pusă în surdină, deși este o chestiune axială în perspectiva evoluțiilor recente și viitoare ale Republicii Moldova?

Paragrafele de mai sus apar într-o analiză intitulată sugestiv de autori (Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu): House of cards. Furtul miliardului din Republica Moldova – o afacere de stat (cele două părţi, AICI şi AICI). Publicat, în februarie, pe platforma LARICS - Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică - în esenţă materialul pune reflectorul pe un adevăr palpabil: "scoate în evidență faptul că în Republica Moldova există corupție, dar nu există corupți".

Pe cât de bagatelizat tinde să devină cu timpul, pe atât de dăunător este acest fundal pentru şansele Republicii Moldova de a-şi depăşi condiţia de enclavă geopolitică şi paradis al spălării banilor negri din Rusia şi din jurul lui Putin (detalii spectaculoase, în investigaţia OCCRP-RISE Project).

Însă Republica Moldova, o ştim prea bine chiar din experienţa României, nu poate face reforme atât de sensibile de una singură, mai exact spus, în absenţa unor presiuni externe constante, pe toate canalele, şi fără a avea pe masă un model de succes care să o ghideze. Nu în ultimul rând, indiferent de anvergura sprijinului venit din afară, rezultatele palpabile se vor lăsa aşteptate. Ele nu pot apărea peste noapte, iar asta e o altă lecţie pe care Republica Moldova o poate învăţăţa studiind traseul României.

De altfel, la acest capitol Chişinăul are un noroc chior. Proximitatea Bucureştiului, compatibilităţile lingvistice şi culturale, iar mai presus de toate arhitectura instituţională şi legislativă din România în materie de combatere a corupţiei mari, fac transferul de "tehnologie" infinit mai uşor decât a fost, acum peste un deceniu, cel dinspre Comisia Europeană şi SUA spre România.

Sigur, spre deosebire de Republica Moldova, noi nu ne-am confruntat cu aceleaşi constrângeri care derivă din ecuaţia geopolitică, nivelul de implicare a Rusiei în afacerile interne ale Chişinăului fiind incomparabil şi de natură să îngreuneze orice efort menit să consolideze statul de drept dincolo de Prut - implicit, şi să îndepărteze mica republică de orbita Moscovei. O variabilă dificil de gestionat, aşadar, dar nu şi insurmontabilă. Într-o asemenea paradigmă, totul e ca moldovenii să facă ce ţine de puterile lor, iar România să le pună la dispoziţie, fără rezerve, maximum din ceea ce are de oferit. Cu cât aceste două aspecte funcţionează mai aproape de potenţial, cu atât s-ar mişcora şi impactul ingerinţelor ruse dincolo de Prut şi, cu siguranţă, costurile suportate de Moscova pentru torpilarea traseului european al Republicii Moldova vor creşte, creşte şi iar creşte.

Din nefericire, însă, tabloul descris mai sus, deşi nefiind pur teoretic, ci cu şanse în practică, rămâne încă unul mai apropiat de ideal decât de real. O stare de fapt de care, tot din nefericire, o parte a elitei politice din România nu e deloc străină.

Acum trei ani, la Chişinău entuziasmul şi interesul pentru un eventual import de know-how "made in Romania" în materie de combatere a corupţiei la nivel înalt părea să urce la cote din ce în ce mai înalte. Experţii din capitala Republicii Moldova vorbeau public de necesitatea adaptării modelului DNA peste Prut, cei de la Bucureşti subliniau şi ei oportunităţile care s-ar putea deschide, iar procurori anticorupţie din România treceau Prutul, într-un exerciţiu coordonat cu UE, pentru a oferi sprijin concret în materie de gestionare a dosarelor şi îmbunătăţire a legislaţiei penale. Părea, aşadar, că şi la Bucureşti există un anumit entuziasm şi o oarecare înţelegere a importanţei strategice pe care o are un domeniu precum anticorupţia, în ecuaţia mai largă de apropiere a celor două ţări surori şi de cuplare a Republicii Moldova la spaţiul euro-atlantic.

Era, repet, anul 2015, o perioadă în care, în ciuda câtorva tentative ale PSD de zdruncinare a statului de drept în România (demarate în vara lui 2012), nu se poate spune că lucrurile derapaseră foarte grav.

Au derapat, în schimb, ulterior, astfel că norocul chior al Republicii Moldova, pe care-l invocam în deschiderea acestui text, începe să pălească şi ne arată cât de important e să nu pierzi timpul când se deschid ferestrele de oportunitate. Începând cu ianuarie 2017, situaţia s-a deteriorat dramatic în România, unde puterea politică, nu inamicii externi, a pus tunurile şi pe legislaţia anticorupţie, şi pe instituţiile implicate în această ofensivă (care ne propulsase ca model la nivel european), şi pe figurile din prima linie. 

Aşadar, o veste proastă pentru moldovenii care vor să scape de sărăcie şi pentru românii de dincolo şi dincoace de Prut care-şi doresc din tot sufletul reunificarea celor două teritorii: subminarea anticorupţiei de către coaliţia de guvernare de la Bucureşti loveşte cu toată forţa în progresele şi eforturile timde care s-au făcut la Chişinău. Inevitabil şi indubitabil!

Primii ar fi naivi să îşi imagineze că bunăstarea se poate prăvăli peste ei câtă vreme economia nu va fi cu adevărat concurenţială, cât timp piaţa rămâne distorsionată de avantajele pe care le au companiile cu conexiuni politice la cel mai înalt nivel, câtă vreme instituţiile care combat evaziunea fiscală tratează diferit actorii economici, în funcţie de protecţia pe care o au sau de care nu dispun, cât timp bugetul public e la cheremul unor grupuri care se bucură de impunitate, în general aceleaşi. Niciunul dintre aceşti vectori nu se va lipsi de bunăvoie de asemenea privilegii - nu s-a întâmplat asta în România şi e utopic să crezi că va deveni realitate în Republica Moldova. 

Ca atare, rolul unei arhitecturi instituţionale şi legislative care să faciliteze lupta eficientă împotriva corupţiei tocmai acesta e: scoaterea economiei şi a bugetului public de sub controlul unei minorităţi pentru a deveni accesibile majorităţii şi a crea bunăstare pentru toată lumea.

Din păcate, cum Republica Moldova depinde masiv de colaborarea (şi) cu România pe acest palier, veştile care vin de un an şi ceva de la Bucureşti nu pot insufla nici pe departe optimismul şi forţa de care e mare nevoie la Chişinău.

Celelalte două categorii - unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului - ar fi într-o mare eroare să creadă că vorbele dulci despre unire pe care le plasează în ultima vreme unii actori politici de la Bucureşti au cifra octanică necesară pentru a susţine un proces precum reunificarea României şi Republicii Moldova. De altfel, nu doar că vorbele neurmate de fapte n-au rezolvat niciodată nimic, dar adesea pot tulbura şi mai mult apele.

În cazul de faţă, lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Ofensiva anti-justiţie, anti-DNA, anti-stat de drept, anti-liberalism, anti-societate civilă şi anti-economie de piaţă a liderilor de la Bucureşti, dusă la o turaţie fără precedent de un an şi ceva, este, în esenţă, una de natură să:

-îndepărteze România de spaţiul euro-atlantic

-deşire ţesătura instituţională menită să protejeze statul de capturarea lui de către grupuri oligarhice precum cele din Republica Moldova

-trezească dubii în rândul populaţiei cu privire la avantajele obţinute după aderarea la UE şi NATO

-transfere resursele şi decizia strategică în mâinile unui grup restrâns de "iniţiaţi", în detrimentul restului societăţii

Iar când te îndepărtezi cu toată viteza de ceva, logica spune că te apropii cu aceeaşi viteză de altceva, în general opusul.

Cum geografia politică a regiunii în care se află România prezintă puţine repere, e limpede că îndepărtarea de modelul occidental pe care o practică PSD-ALDE se traduce automat printr-o apropiere "naturală" de celălalt model disponibil în zonă, unicul de altfel, respectiv cel promovat de Rusia. Nu e mare filosofie să ajungi la observaţia asta!

Prin urmare, revenind la chestiunea reunificării dintre România şi Republica Moldova, întrebarea care se pune nu e deloc comodă: în ce măsură e realist să crezi în şansele de succes ale unui asemenea proiect din moment ce, în termeni concreţi, alternativa pe care România condusă de PSD-ALDE le-o oferă fraţilor de peste Prut este tot un fel de Rusie? La fel de gri, la fel de hotărâtă să-i tragă la răspundere pe cei ce "defăimează" tătucii ţărişoarei, cu timpul la fel de săracă sau poate chiar mai săracă, doar că mai mică, mai puţin populată şi nici măcar putere nucleară. 

Reunificarea are în acest moment nevoie nu de temei (căci el există), nici neapărat de mulţi prieteni externi (se vor găsi) şi nici neapărat de parcurgerea unor paşi formali în această direcţie (acest proces e în curs), ci de o masă critică relevantă de cetăţeni români şi moldoveni care să vrea şi să facă unirea, care să şi-o asume apoi cu tot sufletul, odată înfăptuită, nu în ultimul rând, care să facă dintr-o Românie din nou mare ceea ce ne şi oferă potenţialul economic şi politic al unei asemenea perspective.

România are un rol crucial în această ecuaţie, în care sporirea numărului unioniştilor de pe ambele maluri, dar mai ales de peste Prut, este variabila cea mai importantă, capabilă să surclaseze chiar şi aspectele geopolitice ale jocului. Misiunea sa e una singură: să devină, cu fiecare zi, tot mai atractivă pentru moldoveni, şi nu doar pentru paşapoartele ei "made in EU", ci pentru ceea ce moldovenii pot găsi aici, pentru ceea ce, reuniţi cu ţara-mamă, po clădi chiar acolo unde s-au născut. 

O Românie prosperă şi liberă e fix ce caută şi românii de aici, şi cei de dincolo de Prut. Adică opusul a ceea ce oferă Rusia - prin economia ei oligarhizată, politica profund KGB-izată şi societatea civilă puternic oprimată. Nu degeaba cei mai mulţi moldoveni visează la o viaţă în spaţiul Uniunii Europene, unde şi job-urile, şi libertatea există în viaţa reală, nu doar în discursurile vreunui lider mesianic.

„Avem astăzi în Parlament o Românie mai mare și asta pentru că sunt prezenți aici cu noi și reprezentanții românilor de peste Prut. Domnule președinte Candu, domnule vicepremier Iurie Leancă, chiar nu avem atâta curaj să spunem clar ce vrem? Și, ca să nu existe echivoc, eu o spun deschis, simplu și explicit: eu vreau să ne unim cu Moldova”, declara Liviu Dragnea la şedinţa solemnă dedicată împlinirii a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu "mama sa România".

Dar şi face ceva ca acest lucru chiar să se întâmple? Nu, judecând după măsurile pe care guvernarea pe care o controlează le adoptă.

Sub guvernarea PSD-ALDE, România tinde să-şi pună în pericol forţa de tracţiune de care e nevoie într-un proiect precum reunificarea, să eşueze în fructificarea oportunităţii de a se profila în ochii cât mai multor basarabeni ca unică soluţie la problemele lor.

Lupta anticorupţie, statul de drept şi accesul la fondurile structurale de la Uniunea Europeană sunt fundamentale pentru progresul României, iar într-un dosar precum reunificarea progresul României se poate dovedi instrumentul cel mai eficient.

Lupta anticorupţie, statul de drept şi accesul la fondurile structurale de la Uniunea Europeană sunt, totodată, ceea ce diferenţiază România de Rusia în cel mai înalt grad.

"Eu vreau să ne unim cu Moldova", spunea liderul PSD, de la tribuna Parlamentului. Aceaşi tribună de la care, în restul zilelor, pune presiuni crescânde pe lupta anticorupţie, statul de drept şi accesul la fondurile UE, promovând în schimb măsuri care, în timp, tind să estompeze diferenţele dintre modelul românesc şi modelul rusesc. Cu efectele de rigoare asupra masei critice de unionişti de la Bucureşti şi mai ales de la Chişinău.