Un început de an universitar în vremuri speciale

Vremurile cu nevoi speciale au nevoie de ajutor. Nu au cunoaştere, nu ştiu ce şi cum să facă pentru binele semenilor lor, au un handicap. Cum s-a ajuns aici cu adevărat e o problemă a istoricilor. Nu vom găși un răspuns în ştirile zilei, ele sunt parte din vremuri. Pentru noi important e cum mergem mai departe. Cum ajungem la cunoaştere veritabilă şi fapte de folos, cum să avem pe cine admira şi respecta în lumea publică, cum să primim aceste daruri noi înşine pe măsura meritelor. Pe scurt, cum ajungem să avem o ţară civilizată.

Începem acest an universitar gândindu-ne la astfel de lucruri. Ne-am fi dorit să fie altfel, să avem un climat sigur şi confortabil material că să ne putem concentra pe învăţătură. Când realitatea arată altfel e necesar un efort suplimentar. De ce l-am face ? Pentru noi înşine, pentru fiecare dintre noi. Pentru inteligenţa şi capacitatea de efort pe care le-am primit. Pentru prietenia înaltă a celor care vor să cunoască. Pentru o viaţă demnă de a fi trăită.

Vom învăţa să admirăm marile realizări ştiinţifice ale oamenilor. Le vom cunoaşte în întreaga lor complexitate, într-un fel despre care înainte de a merge la o universitate nici nu poţi gândi. Cu cât vom cunoaşte mai mult, cu atât vom înţelege ce puţin ştim şi cât de responsabili suntem faţă de cei care îşi doresc un pământ ferm al cunoaşterii, oamenii pentru care suntem aici, pe care îi vom servi cu ce vom face în viaţa profesională.

Vom învăţa să fim oneşti în privinţa ştiinţei, să spunem adevărul. Celor neiniţiaţi nu le vom putea spune chiar totul, nici nu ar putea înţelege. Faţă de ei suntem asemenea unor părinţi alături de copiii lor: le asigurăm un confort psihic, un spaţiu sigur al cunoaşterii, chiar dacă există probleme nenumărate nu le spunem totul despre ele, s-ar speria. Dar între noi trebuie să vorbim deschis: care sunt limitele teoriilor cu care lucrăm, ale metodelor, ale resursei umane existente, ale infrastructurii, ce putem face în mod serios şi ce doar ne-am minţi să credem că e posibil cu ce există acum şi aici. Asta înseamnă să fim responsabili. Onestitatea de acest fel merge mână în mână cu managementul de calitate, care nu distruge destine pentru vise irealizabile.

Vom învăţa că viaţa nu se reduce la ştiinţă. Sunt multe alte lucruri de care merită să ne bucurăm. O astfel de atitudine ajută chiar ştiinţei, ea nu mai riscă să fie privită că o cetate care trebuie apărată de duşmani, devine un cartier privilegiat într-un oraş al omenirii cu multe străzi şi bulevarde, grădini, săli de spectacole, toate cu funcţiile lor de mare folos.

Vom învăţa că ştiinţa e un proces global. Nu există o ştiinţă americană, rusească sau românească. Există o ştiinţă a comunităţilor internaţionale care se ocupă de rezolvarea unor probleme, cu şcoli în diferite ţări care comunică strâns între ele în forumurile specializate – conferinţe, reviste, platforme electronice. Comunicarea şi verificarea reciprocă a calităţii, a rigorii, a valorii de adevăr a afirmaţiilor, descrierilor, predicţiilor ţine de natura acestui mod de viaţă, ştiinţa. Pentru că e un mod de viaţă, nu doar o simplă profesie, e o vocaţie. E un club din care impostorii sunt expulzaţi, iar cei neserioşi marginalizaţi. E limpede că ne sunt necesare câteva limbi străine, fără ele nu putem citi ce spun alţii şi nu ne putem face înţeleşi. Nu e dramatic faptul că România e o cultură mică, acesta e un dat istoric, important e să facem tot ce putem face pe măsura potenţialului nostru şi vom fi respectăţi asemenea multor altora.

Vom învăţa că ştiinţa e una şi politicile publice sunt altceva, doar o formă de aplicare a lor, asemenea tehnologiilor. Ştiinţa are o valoare în sine, fără nici o aplicare, dar este imoral să nu ne ajutăm semenii cu tot ce poate ea oferi. Pentru că ei plătesc. Nimeni nu e mai pregătit decât noi să o facă, iar dacă nu o vom face se vor găsi oameni fără cunoaştere care să instrumentalizeze şi distorsioneze ştiinţe. Istoria a arătat că se poate face mult rău în numele ştiinţei. Avem datoria să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva.

Cu astfel de lucruri vremurile pe care le vom crea noi, cei tineri, mai târziu nu vor mai fi speciale, handicapate de neputinţe şi imposturi, răutate, agresivitate, iresponsabilitate, generând durere şi suferinţă, nesiguranţă, condiţii improprii muncii academice. Vor fi vremuri binecuvântate pentru viitorii tineri, timpuri de înţelepciune, de respect, pentru care cei care vin ne vor mulţumi, poate. Şi chiar dacă nu o vor face, pentru că recunoştinţa e rară, simpla lor mulţumire şi dezvoltare firească a vieţilor ne va fi de ajuns.

Să zâmbim, e important. Zâmbetul înseamnă adevăr în faţa vieţii şi e primul pas la începutul oricărui drum. El înseamnă politeţe, încredere, prietenie întru cunoaştere. Avem ceva de făcut, putem să facem şi vom face.