Nu e prima oară când Rusia încearcă să își rezolve problemele interne prin pedepsirea vecinilor săi sau chiar a întregii Europe. Revoluția bolșevică, Holodomorul din Ucraina din perioada interbelică care a dus la milioane de ucraineni morți, tratatul Ribbentrop-Molotov, prin care a invadat Polonia, invazia Cehoslovaciei sunt doar câteva exemple despre cum înțeleg vecinii noștri propria securitate, politica de vecinătate și rezolvarea echilibrului de putere intern. Pentru că trebuie să recunoaștem un fapt evident. De câte ori Rusia are probleme, ea și le exportă lumii, care are cumva datoria de a suporta neputințele interne ale acestui mamut politic incapabil să își rezolve singur tremurul personal.
Domnul Putin, care se realege după o rețetă a unei democrații profund originale, are motive serioase de îngrijorare pentru ce îi rezervă viitorul politic. Așa că Rusia a decis să mute peste 100.000 de militari la ușa Europei, a anunțat exerciții comune cu China și Iran, iar de o săptămână a debutat manevre navale la un nivel istoric, pe care urmează să le desfășoare în toate mările și oceanele lumii. Nu ne este clar de ce trebuie să rezolvăm acest sudoku militar pe care ni-l propune domnul Putin și de ce suntem noi datori să înțelegem, din nou, accesele „sufletului rus" care îl macină pe liderul de la Kremlin, dar, la fel ca în trecut, nu avem de ales.
Aud deseori că profunzimea gândirii estice și imprevizibilul ei, pe care îl reflectă din plin literatura rusă, ne sunt imposibil de înțeles. Rusia ne-a oferit în ultimele sute de ani adevărate capodopere, de la Dostoievski și Tolstoi până la Soljenițân. Dar tot ea ni l-a oferit pe Stalin, care nu a fost cu nimic mai prejos decât Hitler și întreaga galerie de dictatori vinovați de milioane de morți în secolul care a trecut. Îmi e greu să pricep de ce își dorește astăzi să ofere secolului în care trăim un nou personaj politic de același calibru.
Domnul Putin, în rolul său asumat de personaj negativ, ne transmite un mesaj. E un mesaj politic mai presus de cel militar și nu ne este adresat doar nouă, Vestului democratic, ci întregii lumi. Vrând, nevrând, trebuie să înțelegem premisele, contextul și limitările geostrategice pe care noi, Europa și SUA, le avem.
De ce face Putin ce face? Ca orice autocrat, trăiește cu frica de a nu se trezi într-o bună dimineață cu poporul rus la porțile palatului său, așa cum acum 100 de ani începutul Revoluției din octombrie a debutat cu ocuparea Palatului de Iarnă al ultimului țar. Din teamă, a călcat cu cinism pe Constituție, inventând noi și noi subterfugii pentru a păstra puterea, din același motiv și-a eliminat cu cruzime opozanții politici, a stârpit orice formă de civism și presă liberă - toate acestea, în timp ce economia Rusiei gâfâie din toate încheieturile. Domnul Putin nu e un naiv și știe că mai devreme sau mai târziu riscă o revoltă. E suficient să se uite la prietenii din Venezuela, Turcia, Bielorusia sau Kazahstan, pentru a-i fi limpede că judecata poporului lovește implacabil și că vine cu un cost uriaș, chiar dacă poate fi înăbușită.
Transformarea peste noapte a Rusiei într-o democrație nu e o opțiune reală. Singura soluție la îndemână este un truc clasic de magie: devierea atenției și canalizarea energiei poporului rus în afară. Recuperarea gloriei sovietice, grija bruscă pentru rușii rămași minoritari prin alte țări ale fostului URSS, proiecția unui NATO agresiv care amenință spațiul vital rusesc, toate aceste teorii și narative coapte în bucătăria KGB sunt rețeta lui Putin pentru a gestiona, de fapt, problemele interne rusești.
Contextul global îl avantajează, pentru că frica este contagioasă. Teama de propriul popor nu îl bântuie doar pe domnul Putin. Este firul comun care îl leagă pe el de Bolsonaro (vezi vizita în desfășurare a acestuia la Moscova și la Budapesta), de al-Assad, Maduro sau Lukașenko. Domnul Putin este însă un om răbdător, cu vocație de constructor, așa că acum culege în năvodul său politic ce a testat ani în șir prin diverse rețete hibride. Ne-a testat în Georgia (coincidență sau nu, tot în timpul unor Jocuri Olimpice la Beijing), în Crimeea și Donbas, ne-a testat atunci când i-a dat sprijin lui Maduro în Venezuela, când l-a salvat pe Bashar al-Assad în Siria, ne testează trimițând „consultanții" Wagner în Libia sau în țările din Africa sahariană. Mesajul de care vorbeam la început, pe care domnul Putin vrea să îl dea lumii, este unul cinic, dar cât se poate de limpede: dacă ești dictator în țara ta, indiferent unde te afli pe planetă, el te ajută exact așa cum își dorești: chirurgical, eficient, fără dileme morale, fără alte condiționări decât aderența la ceea ce devine o alianță informală a regimurilor totalitare.
Curajul din ultimele luni ale domnului Putin care a dus la această provocare fățișă este dat de China lui Xi Jinping. Ani la rând, Putin a știut că are acel flanc descoperit. Că nu poate împinge lucrurile prea departe. China nu era de aceeași parte a argumentului, nu din convingere, ci pentru că nu se potrivea contextului în care China își dorea la acel moment să evolueze. Astăzi însă ecuația e completă cu o Chină ea însăși într-un joc de provocare a status quo-ului global. Xi Jinping își dorește supremația tehnologică și, de aici, un ascendent strategic asupra SUA. Din acest motiv, testul Ucraina este un test de care beneficiază cât se poate de direct și Xi, cu ochii larg deschiși către obsesia sa politică - Taiwan.
Avem un război al valorilor care depășește ca importanță problemele personale ale domnului Putin.
Binomul transatlantic rămâne de departe ancora valorilor democratice la nivel global. Nu întâmplătoare a fost inițiativa regrupării democrațiilor lumii lansată în decembrie anul trecut de Joe Biden. Modelul democratic trebuie să își reafirme valențele în fața provocărilor tot mai directe și agresive ale modelului totalitar. De partea noastră avem forța economică, avansul tehnologic în multe domenii-cheie pentru competitivitatea economică și strategică, o alianță militară cu capabilități combinate și capacitate de desfășurare superioară, sisteme politice consolidate și societăți pluraliste, vibrante, participative.
Și de ce atunci pare că suntem în defensivă?
E bine să căutăm răspunsul la aceste întrebări întâi în slăbiciunile noastre, slăbiciuni pe care Putin – și, de altfel, și XI Jinping - le analizează de ani buni și pe care le-a amplificat sistematic folosind armele hibride ale dezinformării și amestecul în procesele electorale. Faptul că aceste atacuri hibride purtate de mulți ani sub nasul și ochii noștri au fost tolerate e o problemă în sine, care reflectă cea mai importantă fractură în armura noastră strategică: lipsa coerenței decizionale și de viziune strategică pe chestiuni de politică externă.
Uniunea Europeană este catatonică politic din cauza regulii unanimității. Instinctiv, cognitiv știm ce e de făcut, dar nu putem mișca un deget pentru a face ceva. Rare sunt momentele de aliniere în care decidem o acțiune comună și, de regulă, numitorul comun e cu mult sub cerințele contextului. Această incapacitate a Europei de a acționa prompt, coerent și decisiv în plan extern a alimentat neîncrederea din relația transatlantică, lipsa de consultare dintre partenerii europeni și americani, dând spațiu domnului Putin să calculeze că, deși îi suntem superiori, nu vom fi capabili să ne împotrivim jocului său.
Dar ca orice criză, și cea prezentă creează oportunități strategice. Vorbim de ceva ani de crearea unei capabilități militare europene (formula „armată europeană" deja stârnește enorme emoții), însă până acum nu am trecut de faza propunerilor. Acesta trebuie să fie momentul în care să punem îndoielile și rezervele deoparte și să ne angajăm politic pe acest drum. Nu e ceva ce contravine obiectivelor și relației transatlantice, ci, dimpotrivă, va consolida relația de complementaritate pe care avem tot interesul să o cultivăm față de partenerul american și față de Alianța nord-atlantică.
Pana când vom avea o forță militară europeană, trebuie să folosim strategic puterea noastră economică. Domnul Putin trebuie să înțeleagă că o mișcare împotriva Ucrainei sau a oricărui alt stat independent din regiune îi va aduce costuri în plan economic și financiar care să îi ridice nivelul de risc intern: revolta. Uniunea Europeană trebuie să fie pregătită și explicită în privința sancțiunilor economice drastice pe care le are în arsenal și, apoi, să le poată implementa de îndată ce se trec liniile roșii. Se adaugă aici și comunicarea strategică, pe care noi, europenii, nu am mai exersat-o de mult, din perioada Războiului Rece. Ne aflăm într-o confruntare de voință și comunicare și trebuie să ne asigurăm că cetățenii ruși înțeleg, concret și direct de la noi, cum vor fi ei afectați de aventurile domnului Putin. Pentru fiecare pas pe care îl vor face împotriva Vestului, noi trebuie să contrăm cu un pas care îi diminuează susținerea publică acasă. Avem deci nevoie de o „propagandă europeană a sancțiunilor", mai mult decât de sancțiunile propriu-zise.
Și, în final, e nevoie să admitem că există subiecte pe care nu trebuie să le acceptăm niciodată în relația cu Rusia: negocierea sau renegocierea privind demarcarea zonelor de influență. Cerințele puse în plic de domnul Putin, amintirile sale personale despre promisiuni și garanții date de NATO sau oricare dintre membrii săi, limitarea dreptului suveran la determinarea politicilor de alianțe și de securitate al statelor din estul Europei, toate acestea nu trebuie negociate. Trecem printr-un moment cât se poate de serios în planul securității europene și globale, dar el trebuie să fie momentul din care tragem învățăminte, aprofundăm parteneriate, corectăm și completăm mecanisme decizionale care ne-au ținut în loc. E momentul să ne proiectăm voința și forța politică, să utilizăm instrumentele la dispoziția noastră (puterea economică), să ne înzestrăm cu unele noi (armata europeană) și să acționăm coerent și unitar. Asta ne va face într-adevăr „geopolitici", așa cum anticipa Ursula von der Leyen la începutul mandatului său, pentru că ne vom auzi pe scena globală ca o singură voce, cu interese și priorități comune, stabile, predictibile.
Puterea domnului Putin este cât se poate de fragilă indiferent cât de mult se străduiește propaganda domniei sale să ne facă să credem că situația stă diferit. Casele de la Londra, vacanțele din Mediterană, școlile scumpe pentru copiii anturajului, banii din băncile occidentale sunt toate dovezi că nimeni nu vrea să trăiască în lumea domnului Putin, ci doar să facă bani într-o Rusie adusă în genunchi de propriii ei conducători. Rusia nu este amenințată de Uniunea Europeană, Statele Unite sau NATO. Rusia e chinuită de cei care construiesc scenarii apocaliptice pentru cetățenii ei captivi în coșmarul unei elite politice incapabile să înțeleagă dimensiunea europeană ignorată cu bună știință de cei care visează la un imperiu la granița dintre continente. Ce trebuie să facem noi este să punem o oglindă în care să se demistifice toate aceste jocuri manipulatoare care vorbesc despre amenințări externe când, de fapt, răul este interior.
