Prioritatea anului 2018

Data actualizării: 28.12.2017 15:55 Data publicării: 28.12.2017 15:17

Marea Unire de la 1918 şi recunoaşterea ei ulterioară de către marile puteri au fost rodul unui balet politico-diplomatic complex, dar şi un caz-şcoală de îmbinare a tuturor resurselor interne - de la cele economice, la flerul unor politicieni şi până la conexiunile externe şi inteligenţa politică puse în slujba românilor de Familia Regală - cu circumstanţele externe favorabile.

De altfel, variabila internaţională joacă un rol covârşitor în procese de o asemenea anvergură, iar asta ar trebui să fie una din acele lecţii ale istoriei pe care generaţia noastră şi următoarele trebuie să şi-o însuşească cu prioritate.

A doua lecţie decurge natural din prima: pe termen lung, beneficiile obţinute cu concursul "contextului de aur" nu pot fi conservate decât printr-un efort permanent de orientare şi implicare în politica internaţională, de consolidare în timp real a parteneriatelor externe şi identificare a celor ce pot deveni strategice, pe baza valorilor comune şi a unor proiecţii chirurgicale în configurarea interesului naţional.

E important să ne amintim toate astea acum, când intrarea în anul Centenarului Marii Uniri e la nici o sută de ore distanţă, acum, când tot atâtea ore au mai rămas până la despărţirea de un 2017 mai turbulent ca oricând din perspectiva logicii descrise mai sus.

La o privire panoramică, luând în calcul în primul rând evoluţia României din ultimele două decenii, s-ar părea că păşim în 2018 cu un bagaj relativ solid.

Împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire ne prinde ca o democraţie cu instituţii relativ funcţionale, cu cetăţeni al căror nivel de trai a crescut constant, cu o economie locală deschisă şi conectată la economia globală, cu o politică externă clar conturată, orientată spre punctul cardinal corect şi cu parteneriate privilegiate, ori strategice fără precedent.

Acest bilanţ are însă la bază un impuls decisiv, dat de remodelearea politicii americane în Europa şi Orientul Mijlociu după tragedia de la 11 septembrie 2001. De atunci, prezenţa SUA aici a căpătat conturul şi proporţiile care au permis României post-comuniste să îşi accelereze procesele interne care s-o scoată din anchilozarea politico-economică a primului deceniu post-decembrist, să ia o distanţă de siguranţă faţă de orbita Rusiei şi, concomitent, să se alăture celei mai stabile umbrele de securitate şi bunăstare - spaţiul euro-atlantic.

După 11 septembrie 2001 a fost, aşadar, nevoie de România într-o măsură mai mare decât în deceniul precedent, dar la fel de important a fost şi faptul că în anii care au urmat s-au cristalizat în interior forţe locale care au înţeles magnitudinea oportunităţii ivite şi au început să tragă în direcţia respectivă. Unii au făcut-o din interese pur meschine, alţii din raţiuni demne de lauda publică, cert este că întregul efort comun de un deceniu şi jumătate a permis României să se prezinte în ajunul Centenarului în condiţii relativ demne de aşeptările celor care au pus bazele României Mari.

Apropo, însă, de rolul variabilei internaţionale în viaţa unei ţări şi a arcului peste timp pe care sistematic îl face, e cazul să amintim aici un eveniment consumat în vecinătatea noastră acum aproape o sută de ani, care a consolidat poziţia României în ochii marilor cancelarii de atunci - izbucnirea revoluţiei bolşevice la Budapesta. A fost oprită de militarii românii, iar acest lucru a avut darul de a-i convinge pe granzii Europei că, da, în regiune e nevoie de o Românie puternică. Un episod care, iată, şi-a pus amprenta în menţinerea la vremea respectivă a coeziunii unei ţesături încă fragile şi netrecută prin testul timpului - România Mare.

O sută de ani mai târziu, arcul peste timp îşi întăreşte conturul: granzii Europei au iarăşi nevoie de o Românie puternică, poate chiar mai mult decât avuseseră odinioară, iar ca niciodată în ultimul secol, acestui club exclusivist i se alătură America.

În 2017-2018, Bucureştiul este un punct strategic pe hărţile de la Bruxelles, Berlin, Paris, Londra şi Washington, aceste interese convergente având acelaşi efect ca acum o sută de ani: menţin coeziunea unei ţesături încă fragile, încă prea puţin trecută prin testul timpului - România ca democraţie liberală.

Istoria nu este, aşadar, darnică doar în tragedii, ci şi în cadouri, lucru perfect valabil în 1918 şi în 2018. Trebuie doar ca politica naţională să se configureze ca una conectată la realitatea internaţională, să-i înţeleagă şi să-i anticipeze cursul.

Fereastra de oportunitate pe care România o are din nou şi care derivă nu atât din lucrurile bune care se petrec în vecinătate şi-n restul lumii, cât din excesele şi derapajele lamentabile ale unor actori majori, nu ne va oferi dividende în lipsa unei politici interne coerente şi dedicate interesului naţional.

Cum spuneam şi mai sus, la o privire panoramică pare că întâmpinăm Centenarul Marii Uniri în condiţii relativ decente. Însă o analiză nu poate fi completă şi de ajutor dacă se limitează la studiul indicatorilor macro.

Este necesară, aşadar, şi confruntarea cu sfera detaliilor, iar din această perspectivă rezultă o situaţie ce tinde să fie lamentabilă.

Ne pregătim să păşim în 2018 după un 2017 în care zona decizională a politicului a comis, prin măsuri cu uz aparent intern, câteva atentate majore la politica externă a ţării.

Stabilitatea economică, destructurarea reţelelor corupte de la vârful statului şi protejarea esenţei statului de drept au modelat fundamental parcursul României nu doar pe plan intern, ci şi pe scena internaţională, în ultimii 15 ani.

Nu este un secret că aceste trei jaloane au fost criterii eliminatorii la aderarea în NATO şi UE, nu este ceva nou că ele se află la baza parteneriatelor strategice semnate de România, inclusiv cu SUA.

În fine, nu este nimic obscur în faptul că tocmai consolidând aceste trei dimensiuni a fost posibilă reducerea graduală a vulnerabilităţilor care derivă din vecinătatea României cu Rusia lui Putin, cu salba de conflicte îngheţate plantată de Moscova în regiunea Mării Negre, cu nisipurile mişcătoare care caracterizează zona Balcanilor la atâţia ani după dezintegrarea violentă a fostei Iugoslavii, cu politica mereu cameleonică a Ungariei lui Orban.

În ultimele 12 luni, un număr considerabil de măsuri economice haotice sau de-a dreptul neprietenoase cu antreprenorii, dublat de o retorică agresivă faţă de multinaţionale au ostilizat investitorii străini, punând în gardă, prin ricoşeu, numeroase ambasade ale statelor prietene, dar şi Comisia Europeană.

Însă cele mai dure lovituri venite dinspre politica internă au vizat sfera justiţiei şi a statului de drept, generând o situaţie extrem de delicată: europenii şi americanii s-au văzut în situaţia de a-l critica dur tocmai pe unul dintre cei mai serioşi parteneri politico-militari, România, o ţară care până de curând servea drept model într-o Europă de Est cu state tot mai labile.

Pe acest fond, al unei politici interne tot mai croite după interese personale şi de grup, România a început în 2017 să dea emoţii cu privire la seriozitatea şi consistenţa angajamentelor asumate faţă de partenerii strategici, în condiţiile în care mesajele de politică externă date de anumite zone ale puterii (guvernamentale şi parlamentare) au început să-şi "nuanţeze" deschis ataşamentul la valorile comune din spaţiul euro-atlantic.

Mai mult, UE şi SUA au avut ocazia, tot pe parcursul acestui 2017, să urmărească cu interes nedisimulat tentativele, discrete până la un anumit nivel, de a încălzi relaţia cu Grupul Vişegrad, în particular, de a importa la Bucureşti know-how de la Budapesta pe tema implementării iliberalismului, în fine, de a supune Washingtonul unor şantaje cu iz provincial.

Deşi la nivel macro intrarea în anul Centenarului Marii Uniri ne prinde relativ bine echipaţi, la nivel de detaliu lucrurile alunecă tot mai mult pe panta periculoasă a relativizării politicii externe. A transformării acestui domeniu strategic care ne-a adus atâtea dividende, inclusiv cel din perioada 1918-1920 pe care ne pregătim să-l sărbătorim cu fast, într-o anexă dărăpănată a unei politici interne caracterizată prin micime. Altfel spus, fix în opusul a ceea ce a fost în perioada realizării Marii Uniri.

În prag de Centenar şi cu gândul deopotrivă la opera arhitecţilor Marii Uniri şi la generaţiile de azi şi cele viitoare, să-i urăm României să aibă puterea de a răzbuna, în 2018, turbulentul an 2017!

La mulţi ani!