Precedentul "România" poate afecta şi Europa dacă UE nu schimbă tactica

România, țara care va găzdui primul summit UE preconizat a avea loc în noul format de 27 de membri, expulzează, cu doar câteva luni înaintea evenimentului, o bună parte din valorile care compun temelia construcției comunitare. Consfințit (și) prin ordonanța de urgență pe legile justiției, acest veritabil atentat la stabilitatea României este totodată o tentativă de subminare a proiectului european, iar dacă lucrurile vor rămâne în cele din urmă așa cum e statuat prin modificările aduse deja legislației din justiție, tentativa va capăta statutul de succes internaţional, căci e greu de crezut faptul ca precedentul românesc nu va trece granițele.

Unde anume, când și ce forme va lua el în alte spații naționale de pe cuprinsul Uniunii Europene, e poate prematur de spus acum, însă tentația preluării şi adaptării va fi mare. Forțele populiste care alimentează curentul eurosceptic în multe țări din Europa sunt într-o asiduă căutare de instrumente radicale și neconvenționale pentru a-și pune în operă planurile pe măsură.

România lui Dragnea, Tăriceanu și Tudorel Toader poate fi un punct de pornire şi un exemplu fertil pentru cei care propovăduiesc atomizarea politică a continentului. Masacrarea justiției la scara la care a fost făcută în România va fi percepută nu doar ca un dezastru pentru statul de drept de la noi, ci și ca o slăbiciune fundamentală a unor structuri precum Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European, organisme care, după ce au avut ocazia să învețe din lecția ungară sau cea poloneză, vor părea în ochii multor cetăţeni din statele membre incapabile să câștige bătălii chiar mai mici.

De ce poate fi considerată România o bătălie mai mică decât Ungaria și Polonia? Din multe puncte de vedere: a fost un front pe care partenerii europeni nu s-au trezit singuri în focul încrucişat, ci s-au putut baza pe o implicare ceva mai vizibilă și mai pregnantă a SUA; populaţia autohtonă a afișat un atașament inegalabil mai pronunțat față de proiectul european; dinspre societate s-a coagulat în viteză și în condiții grele o minimă opoziție politică reformistă, care a intrat în joc imediat ce a ieşit din ou; în fine, președintele ţării reprezintă un pol de putere real (şi instituţional, şi retoric), iar în acest context și-a asumat deschis orientarea pro-europeană.

Și totuși, lucrurile au alunecat indubitabil într-un punct din care pagubele tind tot mai mult să fie necuantificabile.

Sigur că greutatea politico-electorală a coaliţiei PSD-ALDE nu poate fi ignorată, sigur că arhitectura parlamentară nu putea lăsa loc de îndoieli că partida anti-europeană şi pro-corupţie va înregistra victorii, unele chiar răsunătoare, însă chiar şi aşa liderilor Europei le va fi dificil să justifice o eventuală aluncare printre degete a României.

Le va fi greu să le explice românilor care vor mai multă Europă prin ce vrajă nişte politicieni, unii dintre ei infractori dovediţi, au avut la dispoziţie atâta spaţiu de manevră pentru a izbi nava de dig tocmai sub ochii turnului de control.

Le va fi la fel de greu să le explice contribuabililor francezi, germani, olandezi, spanioli cum a fost posibil ca investiţii de două decenii într-o ţară ca România să fie pierdute ca şi cum ar fi fost vorba de câţiva eurocenţi de pe fundul unei pălării.

Şi, nu în ultimul rând, le va fi aproape imposibil să le vândă în continuare eurofililor din "vechea Europă" povestea unei Uniuni cu perspective reale, a unei Uniuni solide şi capabile să readucă rebelii pe calea cea dreaptă şi repede, şi cu costuri minime, a unei Uniuni în care este şi pe mai departe în interesul real al tuturor să perceapă cedarea de suveranitate nu drept o amputare, ci ca pe o valoare adăugată.

Sigur că bătălia din şi pentru România nu s-a încheiat încă, dar având în vedere cât de departe a ajuns degradarea situaţiei de la Bucureşti ar trebui să devină limpede pentru orice lider european ataşat proiectului comunitar că numărătoarea inversă e în toi.

Orice nou pas înapoi care se va mai face sub atenta "îndrumare" a PSD-ALDE şi orice întârziere, cât de mică, din partea Comisiei, Consiliului, Parlamentului de la Bruxelles şi a marilor cancelarii de pe continent, în a aborda România în sfârşit frontal şi cu toată greutatea, orice ezitare şi orice tentaţie de a păstra actuala strategie de "comunicare" cu puterea de la Bucureşti se vor dovedi curând o eroare. 

Pentru binele Europei unite, Bruxelles-ul trebuie să admită că Bucureştiul l-a atras de fapt într-un război hibrid, în care, mimând democraţia, a lovit tocmai în inima ei. De altfel, nici Putin nu a anexat altfel Crimeea. A făcut-o "democratic", creând un infernal zgomot propagandistic de fond şi trimiţându-şi soldaţii, spionii şi trupele speciale să opereze pe teritoriul Ucrainei, la adăpostul garanţiilor blajine că niciun bocanc de militar nu păşeşte în zonă. Sigur că lucrurile s-au lămurit ulterior şi s-au lămurit chiar în detaliu, dar între timp Crimeea aparţinea Rusiei şi chiar şi Putin a început să "reevalueze" o parte din minciunile aruncate ca praful în ochii comunităţii internaţionale.

Uniunea Eruopeană trebuie să fie conştientă că logica în care a acceptat să joace acest joc cu puterea politică de la Bucureşti nu poate duce la nimic bun. Iar indiciul care ar fi trebuit să dea de gândit şi până acum e cel că, în România, coaliţia PSD-ALDE nu doar "umblă" la legi pentru a satisface interese personale şi de grup. În ciuda discursului oficial, nu este doar "procedură" parlamentară ce se petrece în ţara asta cu legile justiţiei. Mai presus de toate e vorba de capturarea instituţiilor-cheie de paralizarea prealabilă a actorilor instituţionali (iar mai nou şi politici, şi sociali - vezi restrângerea drepturilor de exprimare a opoziţiei în Parlament, vezi limitarea dreptului cetăţenilor de a protesta) care ar fi putut gripa procesul de legiferare abuzivă.

Bruxelles-ul, Berlinul, Parisul, Haga şi Madridul ar trebui să ia bine aminte de situaţia în care au fost aduse Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului, de exemplu, cei doi prizonieri de aur pe care i-au luat PSD şi ALDE. Fără subordonarea brutală a acestor doi pioni, politicul de la Bucureşti nu ar fi putut zdrobi în aşa măsură justiţia şi statul de drept, nu ar fi putut fragiliza într-atât orientarea strategică pe cât a reuşit. 

PSD şi ALDE, Dragnea şi Toader, Tăriceanu şi Iordache, Nicolicea şi Şerban Nicolae au încălcat toate regulile jocului, iar Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European şi principalele capitale de pe continent nu mai au niciun motiv raţional şi politic să se lase păcălite şi pe mai departe. Forţele anti-europene mai sus enumerate au distorsionat piaţa politică, iar aşa cum în economie există un arbitru care veghează la menţinerea unui cadru în care regulile să fie respectate de toţi şi care, în caz că se impune, taxează sever orice derapaj, iată, asta se impune şi în relaţia Europei cu Bucureştiul.

Este greşeala pe care a comis-o constant şi preşedintele Klaus Iohannis, care dacă chiar crede într-un viitor european al României şi într-un viitor pentru Europa unită, ar trebui să facă o prioritate din ieşirea din paradisul tăcerii. Iohannis a acţionat corect pe fond: în discursul public a susţinut valorile europene şi menţinerea pe cursul integrării; în acţiunea politică, a făcut numeroşi paşi care se impuneau - a retrimis Parlamentului legi prost sau cu rea-credinţă făcute, le-a atacat şi la CCR. Şi totuşi, a fost insuficient, în condiţiile în care iniţiativele şefului statului rămân la cheremul unor instituţii capturate, precum Parlamentul şi Curtea Constituţionale, organisme care până la urmă au reuşit să reinventeze sfidarea la nivel înalt.

Ei bine, şi organismele europene, şi preşedintele Iohannis au greşit în acelaşi loc: au atacat cu o doză inadecvată de conformism probleme puse de o putere politică nonconformistă, au încercat să respingă un atac hibrid cu tactici şi instrumente clasice, pe scurt, ca să folosim o expresie utilizată chiar de Iohannis, nu par să se fi folosit toată greutatea pe care o au. 

E destul de târziu pentru o repliere eficientă, dar şi Comisia Europeană, şi Consiliul European, şi Parlamentul European, şi marile cancelarii, şi Klaus Iohannis nu mai au de ales. Evident, dacă vor ca bomba numită România să nu declanşeze reacţii în lanţ pe restul continentului.