"Dacă prețurile sunt mari, dăm o lege ca să fie mici", cam atâta înțelege domnul Ciolacu din economie. Dacă ar fi așa de simplu, ar fi bine. S-ar rezolva toate probleme omenirii din pix. Pur și simplu, politicienii ar putea decide prin vot că toate produsele sunt ieftine. Și nu doar atât, ar putea decide tot prin vot ca toți românii să fie bogați. Și tot așa cu toate problemele. Din păcate lumea reală nu funcționează așa.
În economie, prețul este un semnal. Este un semnal care ne arată cât de rar este un bun comparat cu utilitatea lui. Și este mai ales un semnal care indică producătorilor că e nevoie de acel bun. Le dă indicația că trebuie să producă mai mult din el
Să te superi pe preț pentru că e mare e ca și cum te-ai supăra pe termometru că îți arată că e frig afară sau că ai febră. Nu termometrul e de vină. El e doar un simplu mesager al unei realități.
Mai grav, dacă cineva ignoră termometrul și iese în toiul iernii îmbrăcat în haine de vară, nu își va face decât rău singur. Pentru că realitatea e aceeași indiferent ce zic politicienii. Odată ajuns afară o să dârdâie de frig și se va îmbolnăvi. Fix același lucru se întâmplă și cu economia și cu prețurile. Un preț mare este un semnal că avem prea puțin dintr-un produs comparat cu cererea pentru el. Soluția este să aducem mai mult din acel produs pe piață. Să producem mai mult din el. Nu să dăm o lege prin care plafonăm prețul ca să ne prefacem că nu există nicio problemă. Lege care chiar ar agrava situația pentru că ar crește penuria din acel produs.
Ca să ai un bun, trebuie să produci un bun. Nicio majoritate parlamentară, nicio dictatură și niciun politician nu poate scăpa acestei realități. Tot ce pot ei face, însă, este să încerce să ascundă realitatea. Problema este că lucrul acesta are consecințe dezastruoase pentru oameni.
Cât ne costă de fapt plafonarea prețului? Efectele se văd cu ochii liberi peste tot unde s-a încercat: cozi, cartele și rafturi goale. Plafonul distruge stimulentul de a produce mai mult, așa că producătorii nu produc mai mult. Penuria se instalează. Trebuie „raționalizat” consumul. Unii „cumpără prea mult”. Unii „nu au nevoie de atât”. Alții au „înmagazinat bunuri ca să speculeze”. Maxim 1 kg de familie, între orele 10:00-14:00 ies la cumpărături doar pensionarii și alte reguli arbitrare fără sens de raționalizare.
În alte cuvinte, acum distribuția bunurilor nu se mai face prin preț, ci prin decret politic. Așa cum se făcea și înainte de `89 în comunism, cu consecințe pe care l-am văzut pe pielea noastră.
Se spune că cine nu înțelege istoria e condamnat să o repete. Tot așa, politrucii care nu înțeleg economia ne condamnă pe toți să suportăm distrugerea ei.
Sunt exemple din istorie, atunci când s-au pus plafoane. Și ating chiar declinul Imperiului Roman. Atunci, plafonarea prețului grânelor de către Împăratul Dioclețian a fost urmată de penurie, afaceri subterane și abandonarea producției.
Alt exemplu. În istoria recentă, în SUA, președintele Nixon a introdus un program de plafonare a prețurilor pentru 90 de zile pentru a combate o inflație de 4%. Ca orice măsură „temporară” a statului, s-a perpetuat într-o serie de runde repetate și birocrație suplimentară. Până când totul s-a prăbușit în capul contribuabililor loviți de penurie, criza petrolieră și o inflație de 10%.
Domnul Ciolacu spune că a văzut plafonarea și în „alte țări din Europa”. O vede în Ungaria, dar omite interesat să spună că urmează alegeri în câteva luni, iar nota de plată va veni abia apoi. Nu spune de Franța, unde eșecul plafonării a fost detaliat într-un raport oficial în parlament: micii producători au fost dezavantajați, prețurile au continuat să crească și s-au inventat practici comerciale noi pentru a ocoli legea.
Care e totuși soluția pentru a ajuta românii?
Guvernul are la îndemână nu numai o pârghie elegantă în lupta cu creșterea prețurilor, ci de-a dreptul salvatoare. În România, sărăcia este o problemă creată și menținută de clasa politică. România este pe primul loc în Uniunea Europeană la sărăcia în muncă, adică are cea mai mare rată a oamenilor care deși muncesc 40 de ore pe săptămână (și deseori mai mult), rămân considerați totuși săraci. Este inadmisibil să muncești zi lumină și să fii sărac în 2022. Și totuși, iată că se întâmplă.
De ce se întâmplă asta? Pentru că România are, poate nu realizăm, cea mai ridicată taxare a muncii slab plătite. Statul ia jumătate din fiecare salariu, și îi ține în sărăcie tocmai pe cel mai slab plătiți lucrători. Ce face guvernul cu banii luați de la cei mai chinuiți dintre românii care muncesc, e limpede, pensii speciale, sinecuri, contracte cu dedicație… în definitiv, își finanțează o clasă specială la 32 de ani de la căderea nomenclaturismului. Care se vede, lejer, că n-a căzut pe 21 decembrie 1989.
Pe de altă parte, dacă interesul de grup le-o arată, se grăbesc să adopte toate politicile proaste dând exemple din Europa, dar când vine vorba să scadă taxele pe munca celor mulți, fix cum este în Europa, atunci „nu sunt bani”. Așa că mulți români pleacă. De ce să le ia statul jumătate din bani și să accepte să fie condamnați la sărăcie? Satele se deșertifică, România e părăsită de forța ei de muncă și noi ne mirăm că vom avea inflație peste 10%.
Soluția pentru a scoate românii din sărăcie este reducerea graduală a taxelor pe muncă. Adică să lăsăm românilor care muncesc mai mulți bani în buzunar din ce câștigă, măcar până la nivelul salariului minim. Clasa politică și statul în general trebuie să înceapă să strângă și el cureaua cheltuielilor și nu doar să scadă încontinuu bugetul românilor taxându-i din ce în ce mai mult.
Cauza sărăciei în România este însuși statul român care ne sărăcește. Dacă decidenții politici ai României vor să ne ajute în lupta cu prețurile, tot ce trebuie să facă este să nu ne mai ia atâția bani din munca noastră.
