România aspiră, pe baze legitime, să devină lider regional. Vocația sa geopolitică îi potențează acest amplu țel. În calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, stat ce a recuperat decalaje majore de dezvoltare în decursul procesului său de integrare, pilon al Flancului Estic al NATO și partener strategic cheie al SUA în spațiul central-estic european și cel al Mării Negre, România deține un palmares solid ce îi încununează ambițiile. Totodată, vecinătatea nord-estică (Republica Moldova, Ucraina, dar și, dincolo de Marea Neagră, Georgia și Caucazul) și cea sud-vestică (Serbia, poarta către Balcanii de Vest) îi consolidează statutul. Arhitectura identitară a României, ca punct de fuziune al civilizației central-europene, estice și balcanice, dublată de apartenența solidă la comunitatea de valori și idei vestice, transatlantice, îi oferă un patrimoniu deosebit de ofertant.
Țelurile de integrare europeană ale statelor din vecinătatea României, precum și conflictele în desfășurare (n.r. războiul de agresiune al Federației Ruse în Ucraina) sau înghețate (fragilitatea situației dintre Serbia și Kosovo, secesionismul fin al Republicii Srpska în Bosnia și Herțegovina, dar și tensiunile amplificate de fenomenul yugo-nostalgic) produc un dublu impact: oportunitate și insecuritate. O analiză constructivistă, fundamentată pragmatic, însă consistentă în caracterul ideațional, ne-ar îndemna, însă, să reflectăm asupra accesării ferestrei de oportunitate ca unica măsură rezonabilă de ameliorare a insecurității. În acest sens, România este legitimată, pe toate planurile, să acționeze ca antreprenor de norme în peisajul regional de securitate, mentor și facilitator în ambițiile de integrare europeană ale statelor din vecinătate, precum și pilon de stabilitate și dezvoltare durabilă la Marea Neagră.
Chestiunea integrării europene a statelor din vecinătate este și dimensiunea în cadrul căreia Bruxelles-ul are nevoie cea mai mare atât de București, cât și de capital românesc. Democrația liberală, expertiza amplă, experiențială, capitalul privilegiat de relații cu statele din regiune (definit prin comunitatea de limbă, cultură și istorie împărtășită cu Republica Moldova, dar și prietenia istorică cu Serbia) și comportamentul loial neclintit al României în vecinătatea Ucrainei, în comparație cu toate celelalte state plasează Bucureștiul în circuitul puținelor capitale care pot mobiliza decisiv, prin acțiune consistentă, progresele și agenda în permanentă expansiune a Uniunii Europene. În dezbaterea dintre maturitate strategică și „oboseala” extinderii, România poate să scrie un nou capitol, în favoarea primei opțiuni.
Desigur, sună nerealist în contextul unor provocări de politică europeană pe care România le întâmpină și pe care le gestionează cu dificultate (cazul Schengen fiind emblematic). Totuși, orice proiecție de putere este exponențială în ecuația politică europeană. Observăm influența nocivă a actualului comisar pentru vecinătate și negocieri de extindere, maghiarul Olivér Várhelyi, aliatul lui Viktor Orban, asupra politicii de înlărgire - de aici și denumirea de „țar” pe care i-au alocat-o multiple voci din presa internațională. Dat fiind atașamentul special față de cauza Chișinăului, mandatul moral de a depune eforturi masive pentru a face posibilă perspectiva „reunirii în Europa” cu Moldova, și pornind de la premisele sprijinului consolidat pentru Ucraina, dar și angajamentul de a promova orizonturi prospere de dezvoltare europeană în Balcanii de Vest, terenul de joacă de-a războiul hibrid și influența ideațională al Moscovei și Beijingului, suntem, însă, determinați să ne asumăm o agentivitate sporită.
Ce ar putea însemna un comisar european pentru vecinătate și negocieri de extindere pentru România? Suntem obișnuiți să căutăm portofolii sectoriale - fie agricultura, fie dezvoltarea regională, fie transportul. România intră, însă (sau trebuie să caute să intre), într-o nouă etapă a integrării sale euro-atlantice: aceea de putere soft, de actor cu rol central în ecuația de putere a comunității euro-atlantice. De aceea, a viza portofolii precum comisariatul de extindere sau, de ce nu, în condițiile în care calculul politic permite, chiar poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Securitate, este un efort vital și ar reprezenta o confirmare a rolului crucial pe care România îl joacă în, probabil, chestiunea momentului în termeni de vecinătate și consolidare a arhitecturii proiectului european: extinderea. Tot de portofoliul de extindere ține, într-o bună măsură, și politica de vecinătate a Uniunii Europene, politică ce include inclusiv Israel și Palestina. Avantajul, în cazul în care România ar delega un lider responsabil într-o astfel de poziții, ar fi fără precedent pentru țara noastră.
Dar pentru Uniunea Europeană ce ar însemna un astfel de demers? Cu siguranță, o astfel de carte bine jucată de către București ar aduce centrul de gravitație al puterii europene mai aproape de București. În schimb, România ar furniza expertiză valoroasă pentru solidificarea politicii externe și de securitate la nivel european. De asemenea, rețelele de parteneri politici, instituționali și civili pe care România le-a clădit în aceste state ar deveni, prin corespondență, platforme de dialog și cooperare benefice pentru Uniunea Europeană. Capitalul special al relațiilor bilaterale cu Republica Moldova, tiparul privilegiat al parteneriatului cu Serbia, un stat foarte important în consolidarea unui viitor dialog strategic de securitate și dezvoltare în Balcanii de Vest, precum și nivelul pertinent de încredere fructificată pe cale bilaterală cu Kievul ar intra în arsenalul de rafinare și perfecționare a politicii europene de extindere.
Per total, o astfel de perspectivă pare să genereze referințe benefice pentru toți factorii implicați. Clasa politică din România trebuie să decidă, însă, dacă își asumă să muncească unitar pentru o astfel de miză. Fluxurile incerte ale elitelor politice ne îndepărtează, fără urmă de îndoială, de capacitatea de a ne fructifica întregul potențial de leadership regional. Deficitul critic de viziune strategică devine, totodată, un adversar cotidian al României. La nivel extern, însă, în spiritul țelului unei clase politice a oamenilor de stat, responsabili, avem misiunea de a ne manifesta cu o singură voce în Europa. De aceea, un comisar european pentru extindere din partea României ar trebui să fie un model de integritate profesională, un vizionar bine socializat cu metamorfozele normative și elitele de la Bruxelles, dar și o figură ce nu poate fi asociată cu sensibilitățile unor controverse politice.
