Matematica binelui
Alexandru Puiu a frânat brusc. În dreapta lui, mai multe mașini se îngrămădeau pe câmpul de la ieșirea din București. În stânga lui, o mulțime de oameni în haine groase cu telefoanele orientate spre râul Dâmbovița.
Alexandru a sărit în râul rece și a salvat un copil de 8 ani.
București, 2016. Alexandru Puiu pe malul râului Dâmbovița
În ultimele luni am încercat să aflu ce îi determină pe oameni să facă bine: de la generozitatea față de alții la riscarea propriei vieți. Există o natură bună a omului?
Alexandru este un tânăr de 30 ani care a absolvit Liceul cu program sportiv și Facultatea de Drept, ambele în Focșani. Gestionează un magazin deschis împreună cu soția sa, pe care a cunoscut-o în liceu. În 27 februarie, când a salvat un copil de la înec, se întorcea acasă de la magazin. Locuiește pe Splaiul Unirii, la capătul din afara Bucureștiului. Cu o zi înainte văzuse de la balconul apartamentului o mașină răsturnată în râu. A aflat de la televizor că o femeie murise în accident.
“Nu din nou”, i-a zis necunoscutului care stătea pe scaunul din dreapta șoferului. Luase un bărbat care făcea autostopul la ieșirea din București. S-a dat jos din mașină și și-a făcut loc printre oamenii care filmau cu telefoanele. I s-a părut că erau câteva zeci de persoane, pe ambele maluri ale Dâmboviței. Cineva sunase la 112 la ora 16:01:43.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
În apă se vedeau roțile din spate ale unei mașini răsturnate și doi bărbați care trăgeau de ea. De pe mal, ați doi-trei oameni le strigau că mai sunt sunt doi pasageri sub apă. Alexandru și-a dat jos geaca și a sărit în apă. A încercat să înoate, dar n-a putut, parcă avea brațele paralizate de frig. S-a panicat: dacă, în loc să scoată victimele din mașină, devine el însuși o victimă? A realizat că poate atinge fundul apei. Îmbrăcat în costum cu pantofi eleganți, a mers prin mâlul Dâmboviței până la mașina înecată.
“Nu a fost deloc ca în filme”, îmi spune Alexandru la jumătate de an după accident. În filme totul merge uns, toată lumea știe ce să facă. Pentru Alexandru a fost pe dos, haotic și incert.
Nici nu era sigur că poate ajunge la mașina căzută lângă malul opus, simțea că paralizează de frig. Când a ajuns, nu își dădea seama cum e mai bine să procedeze. Mașina, un BMW argintiu, avea două uși, ambele blocate. Unii îi strigau să spargă geamurile. Aproape a făcut-o, când a realizat că probabil se va tăia și va zdreli victimele când le va trage prin geamul cu țepușe de sticlă. S-a proptit în ușa de la șofer și a reușit să o deschidă. A rabatat scaunul și a pipăit bancheta din spate până a dat de ceva, a apucat și a tras. Un copil vânăt. L-a dus pe mal, unde mama lui era în stare de șoc. Un polițist a început să îl resusciteze.
La victimele înecului, procedura de resuscitare începe prin încercarea de a scoate apa din plâmâni — victima e întoarsă cu fața în jos și trebuie ridicat de șold câteva secunde, explică Lucian Amanolesei, instructor de prim ajutor la Crucea Roșie. Apoi trebuie pusă pe spate și făcută procedura familiară din filme. Inițial se suflă de cinci ori aer în gura victimei. Apoi mâinile salvatorului trebuie să împingă pieptul victimei 4-5 centrimentri, de vreo 100 de ori pe minut; la fiecare 30 de comprimări face o pauză de două respirații gură la gură.
În general, un om neexperimentat nu reușește să facă procedura mai mult de 3, 4 minute. Un bărbat care merge la sală rezistă vreun sfert de oră, detaliază Amanolesei. Ideal este să fie mai mulți salvatori și să se schimbe între ei, fiindcă resuscitarea se face până la 2, 3 ore.
La a doua revenire în apă, Alexandru a reușit să scoată și tatăl copilului din mașină. Auzea de pe mal cum cineva îi striga “nu îți fie silă, adu-l la mal”. Bărbatul era rănit la cap și vânăt. Ambulanța încă nu sosise.
Băiețelul de 8 ani a supraviețuit, după mai multe zile de comă. Tatăl lui nu.
Charles Darwin, fondatorul teoriei evoluționiste, privea altruismul ca pe o ciudățenie. Selecția naturală se bazează pe organismele care evoluează pentru a-și asigura supraviețuirea. Altruismul, în termeni biologici, înseamnă opusul: comportamentul este benefic altora și poate fi în detrimentul altruistului. Cel dispus să se sacrifice nu va avea urmași care să-i moștenească nobilul caracter, scria Darwin. Totuși altruismul apare în natură. În mai multe specii de maimuțe există indivizi care alertează comunitatea când apar prădători — în felul ăsta se expun atacurilor și își reduc șansa de a avea copii, deci a transmite gena altruistă. Coloniile de insecte (de la furnici la albine) au membri a căror existență e dedicată în întregime reginei și care nu lasă urmași.
A apărut teoria că acești indivizi inclinați spre binele altora ajută la perpetuarea grupului și servesc astfel interesului evoluționist. Dar aceasta a fost infirmată prin anii ‘60: ar fi imposibil altruiștilor să țină pasul cu egoiștii, care ar profita de ei și s-ar înmulți până ar acapara întreaga specie.
William Hamilton a lansat o nouă explicație, care ține cont de gradul de rudenie și care e valabilă până azi. Pe scurt, indivizii sunt înclinați să ajute rudele, cu cât mai apropiată ruda, cu atât mai mare riscul pe care și-l asumă altruistul. Chiar dacă își riscă propria viață, o face pentru indivizi cu o serie de gene comune, ceea ce are sens din punct de vedere evoluționist. Exprimată matematic, ecuația lui Hamilton arată așa: b > c/r, unde b este beneficiul obținut de cel care primește ajutor, c este costul pentru donator, iar r este coeficientul de rudenie dintre cei doi — cu cât sunt mai rude mai apropiate, cu atât donatorul e dispus la riscuri mai mari.
Liceanul Alexandru Puiu era în vacanță pe litoralul românesc. Stătea chiar pe malul mării când a văzut două femei necunoscute care se agitau în apă. Nu îi era clar dacă se joacă sau au probleme, când s-a uitat în ochii alarmați ai unui străin de pe mal. S-au înțeles din priviri să intre în mare. Fundul apei era în valuri, porțiunile adânci alternau cu cele unde puteai atinge nisipul cu picioarele. “Fiecare s-a îndreptat spre persoana mai apropiată”, își amintește Alexandru.
Când a ajuns lângă femeie, aceasta, panicată, l-a împins sub apă. Se zbăteau amândoi pentru aer. Alexandru a inspirat adânc și s-a scufundat. Femeia s-a proptit pe el, iar picioarele lui pe fundul apei. A avansat așa cât a putut. A ieșit pentru aer — împinsături, zmucituri, dar cumva au ajuns în zona cu apă puțin adâncă. Au reușit. Pe mal se adunaseră oamenii. Ambele femei erau tefere, iar Alexandru s-a pierdut în mulțime.
Psihologii numesc gesturile astea “altruism extrem” și e o întreagă discuție despre cât de normală e atitudinea. Filosoful Peter Singer se întreabă de ce foarte mulți oameni, când află de gesturile eroice ale altcuiva, tind să îi conteste altruismul. De ce au existat mulți filosofi înaintea lui care au susținut că de fapt altruismul nu există, iar gesturile bune sunt făcute pentru satisfacția proprie. Singer crede că tendința de a diminua un gest altruist ține de comparații: un gest eroic setează niște standarde pe care mulți nu le ating și, în loc să admită asta, preferă să îl vadă pe altruist ca pe un impostor.
Din fericire, spune Singer, oamenii din societatea de azi pot salva vieți și fără să-și riște propria siguranță. Spre exemplu, sunt calcule care spun că a dona 3.400 $ pe an este echivalentul cu a intra într-o clădire în flăcări și a scoate de acolo un copil: ambele gesturi salvează viața unui om. Anual mor 18.000 de copii din cauze care pot fi prevenite, dar nu sunt bani.
Singer face parte din cei care au lansat curentul altruismului eficient la începutul anilor 2000 (formula a intrat în uzul curent în jurul anului 2011). Miza este să fii generos, dar și eficient: să investești timp sau bani în proiectele cele mai utile. Să alegi să faci bine nu doar din emoție, ci bazat pe calcule raționale.
William MacAskill dă în cartea lui exemplul sumei de 50.000 $ care poate fi cheltuită pentru a antrena un câine care să ghideze o persoană oarbă în America sau Europa sau poate fi cheltuită să redea vederea pentru 500 de persoane afectate de bacteria trachoma în țările în curs de dezvoltare. Astfel, cei 50.000 de dolari sunt cheltuiți mai eficient în a doua situație, spune autorul. Un alt exemplu este legat de opțiunile pentru a menține copiii din țările foarte sărace în școli:
- Oferirea unei sume de bani: la fiecare 1.000$ cheltuiți se obțin în medie 0,2 ani de școală în plus.
- Oferirea uniformelor gratuite crește de 10 ori eficiența (7,1 ani în plus la fiecare 1,000$).
- Vindecarea de paraziți intestinali este de 15 ori mai utilă față de oferirea banilor (139 ani în plus la 1,000$). Asta fiindcă unui copil îi este cel mai greu să se concentreze când are dureri de stomac și vomită.
Adepții altruismului eficient vor să schimbe lumea prin contribuțiile lor și prin extinderea acestui mod de a pune problema. Educația și creștinismul au învățat generații întregi că trebuie să își iubească aproapele și să nu păcătuiască, dar nu și cum să facă bine activ. Vedeți celebrele 10 porunci.
În urma calculelor, principalele priorități ale altruiștilor eficienți includ adresarea sărăciei în țările în curs de dezvoltare, problemele animalelor din ferme (suferință și poluare masivă) și viitorul umanității pe termen lung. Au apărut organizații care evaluează eficiența ONG-urilor și recomandă cui să donezi sau algoritmi care te ajută să alegi o carieră în care poți face bine (sau măcar să te ferești de cele mai rele joburi). Organizația Give Well face audituri ale organizațiilor caritabile din SUA și le recomandă pe cele mai eficiente. O altă organizație, Give what you can, îndeamnă pe fiecare să doneze cel puțin 10% din venituri către cele mai eficiente organizații.
Analizele unora ca Give Well arată că sunt organizații caritabile de câteva sute sau chiar mii de ori mai eficiente decât altele. Dau exemplul mobilizării enorme care apare la nivel social după calamități naturale sau accidente colective. Foarte mulți oameni donează și se strâng sume enorme: pentru fiecare deces cauzat de cutremurul din Japonia, organizațiile au strâns donații de 330.000$. Recent, în România s-au strâns milioane de euro după tragedia de la clubul Colectiv.
Se cheltuiesc foarte mulți bani în preajma evenimentului, dar problemele pe termen lung pot rămâne neadresate. Organizația Mondială a Sănătății (WHO), Banca Mondială și alții publică rapoarte peste rapoarte în care spun că banii investiți pe “time-tested health activities” au rezultate mult mai bune decât intervențiile punctuale, de urgență.
Însă oamenii sunt obișnuiți cu suferința cotidiană, cu bolile și sărăcia care omoară zilnic, așa că majoritatea au impulsul de a dona doar în momentele de urgență.
În România, organizațiile caritabile au început să apară după căderea comunismului și în prima fază au fost finanțate de instituții străine. Abia din 2000 a început tranziția către fondurile guvernamentale românești și resurse din sectorul de afaceri și de la cetățeni.
Primul studiu pe comportamentele de donare arăta, în 2008, că numărul donatorilor a crescut constant, dar că populația donează “accidental, pe baza impulsului de moment“ și că în general nu are în vedere eficiența socială. După 2000 au apărut primele facilități fiscale semnificative pentru sectorul de afaceri și posibilitatea cetățenilor de a decide asupra direcționării a 2% din impozitul pe venit către un ONG. Principala destinație a donațiilor a rămas, detașat, biserica, iar oamenii justificau asta prin credință și fiindcă “așa am făcut întotdeauna”.
Între timp s-au mai amortizat diferențele și ONG-urile au câștigat teren, spune Camelia Mateș de la Asociația pentru Relații Comunitare (ARC).
În 2012, ARC a reușit să convingă șase bănci din România să accepte donațiile prin direct debit, adică oricine să poată dona o sumă lunară care este extrasă automat de pe card. Studiu din 2016 al organizaței arăta că 22% dintre respondenți donaseră către ONG-uri (față de 15% în 2008) și doar 28% la biserică (față de peste 70%).
Am vrut să văd cum aleg oamenii să dea banii pentru a face bine, așa că am mers să strâng donații pe stradă cu echipa organizației WWF România. Este o filială a organizației de protecția mediului WWF International și este primul ONG din România care a ieșit în stradă să explice oamenilor de ce este important să doneze pentru acțiunile lor. “La nivel internațional, era cel mai de succes model de fundraising, cea mai mare sursă de venit, așa că era firesc să îl implementăm în România imediat cum a devenit posibil”, spune Magor Csibi, director al WWF România din 2011.
Fundraiseri WWF conving oameni să doneze recurent
Înainte să ieșim pe teren, am trecut printr-un training de fundraiseri împreună cu vreo șase puști cu vârste în jur de 18 ani. Instructoarea, Alina Aflecailor, le vorbea cu o voce de povestit basme despre programele și mizele organizației: de la refacerea unor habitate la protejarea speciilor precum ursul sau repopularea unor regiuni cu animale dispărute, până la modificarea legislației pentru protejarea pădurilor virgine sau blocarea construirii microhidrocentralelor. Partea a doua a seminarului e despre donații. Primim foi, prima la care mă uit este un exemplu de discurs, care începe așa:
— Bună ziua! Sigur vreți să salvați urșii bruni, pădurile virgine.
— Da.
Alte foi simulează 18 nelămuriri sau eschivări ale potențialilor donatori și răspunsuri. Pe primul loc apare “Nu am bani”, când fundraiserul trebuie să explice că nici nu au voie să primească bani cash și să îl roage pe om să-i ofere câteva minute în primul rând. Ultima parte din seminar era cu informații tehnice despre cum se completează formularul de donații.
Era în jur de ora 14 când a intrat în sală Anca Ciobanu, o tânără care coordonează echipele de fundraiseri. A făcut primul contract cu un donator direct în 2012. Bărbatul pe care l-a convins atunci încă donează. Îl cheamă Andrei Costea și spune că se simte parte din echipa WWF. Cel mai impresionat a fost când a mers cu aceștia la eliberarea zimbrilor în pădurile din Munții Țarcu, de unde dispăruseră în urmă cu vreo 200 de ani.
Aflu că Anca urmează să iasă pe teren cu echipa ei. Fiindcă mă simt pregătită, hotărăsc să chiulesc de la restul seminarului și să întâlnesc donatori.
Afară e frig de iarnă, fără zăpadă. Ajungem în zona Politehnicii, undeva între mall și universitate, unde lucrează deja doi fundraiseri, Silviu și Andreea. Anca se aruncă în fața trecătorilor și îi întreabă cu zâmbetul pe buze dacă le place ursul brun. Câțiva o ocolesc, dar în primul minut se oprește un băiat pe la vreo 30 de ani, cu vestimentație lălâie de rocker. Spune că e programator la o corporație. O ascultă pe Anca, iar ea îi povestește de organizație și îl convinge să doneze. Începe să completeze formularul, când îl aud: “asta nu!”. Ajunsese la căsuțele unde trebuia să își introducă CNP-ul și asta era împotriva principiilor lui. “Nu dau date personale nimănui”. Anca a încercat să îl convingă, i-a spus că banca cere datele astea, l-a asigurat că nu fac altceva cu ele, l-a rugat să accepte, dar nimic n-a funcționat.
Ne întoarcem la punctul 0, oprirea unui nou potențial donator. De data asta încerc și eu.
Trec șuvoaie de oameni fără să oprească nimeni. Îi întreb vă plac urșii bruni? Unii mi-o taie că nu. Alții nici nu răspund. Mă concentrez în special pe cei îmbrăcați bine, cu pungi de branduri, care probabil tocmai făcuseră cumpărături la mall. Majoritatea femei, toți mă evită. În sfârșit oprește un bărbat pe la 35 de ani, cu părul și ochii deschiși la culoare. Mă ascultă, zice că o să doneze, da nu acum, că se grăbește. Însă vrea să îi las numărul meu. Nu știu ce naiba să îi zic, pe de o parte nu vreau să îi dau nici un număr, pe de altă parte nu vreau să supăr un potențial donator și îmi amintesc de Anca care îmi spusese că păstrează legătura cu donatorii. I-l scriu pe o hârtie și pleacă. Următoarea persoană care oprește e tot un bărbat, de data asta la vreo 45 de ani, îmi spune că e deja donator WWF.
Mă dau bătută și văd că Silviu convinsese un bărbat. Era îmbrăcat modest, spre deosebire de cei cărora mă adresam eu. Mă duc să aflu de ce a acceptat să doneze. “Sunt de acord cu chestiile astea”, îmi spune și dă din umeri. E răbdător și foarte politicos cu Silviu. Cândva a lucrat și el ca fundraiser și știe cum e. După vreo două ore în care nu am convins nici un donator, eram înghețată. Nu-mi mai venea să zâmbesc nici unui trecător și, dacă încercam, îmi ieșea o grimasă falsă. Am plecat acasă.
Pe drum, îmi aminteam ce-mi povestise Anca despre reacțiile oamenilor de pe stradă. Dacă inițial sunau ca anecdote amuzate, acum erau deprimante. Unii îi ziceau că ar putea face altceva în loc să cerșească. I s-a întâmplat de câteva ori ca diverși bărbați să o întrebe dacă are să schimbe o bancnotă cu valoare mare. Unul dintre ei i-a spus că n-are fiindcă nu lucrează pentru el. “Te pot face să te simți ca ultimul om”.
Ea crede că cei care refuză o fac fiindcă nu au empatizat. “Contează cel mai mult ce emoții trezești în el, așa îl convingi“, spune Anca. Cu gândul la altruism eficient, am întrebat-o cât cântăresc argumentele raționale. “Nu prea, mai degrabă poveștile, comparațiile: vrei să vezi urși doar în magazinele cu jucării de pluș?”. Totuși, mai târziu a spus că și structura discursului de fundraiser contează, că dacă mergi pe “nu vrei să donezi” nu răspunde nimeni pozitiv. Când ai structură, îți donează unul din 100, estimează Anca pe baza experienței de 4 ani.
Când am decis să aprofundez modul în care organizația Ancăi convinge oamenii să le doneze, mă gândeam că va fi o ilustrare a altruismului eficient: cauza era una dintre cele considerate esențiale de altruiștii eficienți și WWF a fost o vreme lider la primit donații directe în România. Nu cumva românii făceau altruism eficient fără să-l numească așa? Dar ipoteza asta mi s-a descompus bucată cu bucată pe măsură ce vorbeam cu ONGiști, donatori și oamenii care-mi ieșeau în cale în lunile de documentare.
Dar crește numărul oamenilor care se implică. Din ce în ce mai mulți dau bani lunar. În mai multe orașe mari au apărut cercuri de donatori, prieteni care se strâng de câteva ori pe an, pun bani la comun și finanțează un mic proiect. Au apărut proiecte de tip Galantom, unde oamenii își donează nunțile, zilele de naștere sau primul maraton.
Sunt în biroul lui Alexandru Puiu, tânărul care și-a riscat viața de două ori să salveze oameni. Îl studiez atent și sunt cu urechile ciulite ca să-mi dau seama ce l-a determinat să acționeze. Pun o avalanșă de întrebări despre copilăria lui, despre tinerețe, despre prezent. Încerc să descopăr ingredientul magic. Dar îmi devine tot mai clar că există o banalitate a binelui, așa cum există una a răului.
Pare că Alexandru și-a asumat ideea de a face bine cum îți asumi jobul. A înțeles niște lucruri din jurul lui care l-au determinat să facă alegerea de a ajuta pe cine poate, dincolo de stereotipuri sau scuze de moment. Îmi dă exemplul romilor, față de care “noi (românii) suntem foarte reticenți”. Zice că ar trebui să ne punem în locul lor, cum am fi reușit în viață dacă am fi fost un copil crescut pe stradă, fără educație, fără ajutor, fiindcă trecătorii zic “ei, lasă-l încolo, că-i țigan”. Cei care au avut șanse trebuie să-i ajute pe cei mai puțin norocoși, spune Alexandru.
După accidentul de pe malul Dâmboviței a păstrat legătura cu mama și copilul care au scăpat cu viață. Ultima dată i-a adus cu mașina de la țară, unde au locuit pe timpul vacanței de vară a copilului fiindcă nu își permiteau chiria de București.
Alexandru a înființat o asociație împreună cu câțiva prieteni, Fabrica de Fapte Bune, și vrea ca primul program să fie unul educativ, de prim ajutor. Se gândește că poate zecile de oameni care priveau de pe margine accidentul ar fi acționat dacă ar fi știut mai bine ce să facă. Oscilează între a le găsi scuze celor care nu au intervenit (poate nu le permitea sănătatea, femeile poate se gândeau că nu au forța fizică necesară, etc.) și a-și înăbuși iritarea față de ei (fotografiau și atât).
Mi-am amintit de un experiment de care am aflat ascultând Radiolab. Foarte simplificat, cercetătorul în științe politice Robert Axelrod a încercat să afle care dintre două strategii antagonice este mai eficientă: cooperarea sau trădarea (la bază fiind Dilema Prizonierului, un experiment mental din teoria jocurilor). Așa că a organizat o arenă virtuală de bătălie între programe de calculator. A invitat cercetători să trimită algoritmi care se vor înfrunta cu alți algoritmi de câteva sute de ori, iar cei rămași în cursă se vor bate între ei până când unul iese câștigător. Spre exemplu, un program coopera tot timpul, altul trăda întotdeauna, altul începea prin a colabora, dar odată ce concurentul lui trăda, nu-l mai ierta și nu mai coopera vreodată pe parcursul jocului.
Programul care a câștigat avea două linii de cod. Prima era: “be nice” (cooperează prima dată). A doua îl făcea să răspundă cu aceeași monedă: dacă ești trădat, trădează, altfel continuă colaborarea.
Axelrod a dus și mai departe experimentul. A programat algoritmii să se replice în funcție de cât sunt de eficienți (cei care câștigau mai mult aveau mai multe copii) și i-a pus joace timp de mai multe generații.
Într-o lume în care majoritatea algoritmilor trădau, dacă erau introduși câțiva care începeau prin a colabora, aceștia reușeau în cele din urmă să se înmulțească suficient și să elimine trădătorii feroce.
***
Oamenii au ajuns într-un punct al evoluției în care nu își modelează doar viața lor și a celor din jur, ci au devenit principala influență asupra climei și mediului înconjurător. “Încă poartă în ei impulsurile primitive de supraviețuire, care nu mai au utilitate în societatea contemporană și declanșează războiri”, explică biologul Edward O. Wilson. În genele oamenilor concurează instincte contradictorii, dar au puterea de a decide dacă aleg să facă bine.
Despre autoare: Laura Ștefănuț (follow) este Editorul Secțiunii de Opinii și Analize. A publicat în presa internațională, a fost coautoarea unor cărți și rapoarte pe tema mass-media și este membră a presei alternative din România.
Material realizat în cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie.
Pentru comentarii intrați pe postarea Facebook
