Lecţia alegerilor din Franţa pentru „invincibilii” României

Din fericire pentru francezi, cazul-şcoală al lui François Fillon ar putea impulsiona apariţia unor reforme în materia criteriilor de integritate. Din nefericire pentru români, la putere se află o coaliţie care urmăreşte contrariul: să dilueze până la eliminare filtrele care au prevenit în ultimii ani apariţia unor Filloni neaoşi. Iar dacă avem în vedere întregul tablou, e limpede că ambiţiile PSD-ALDE sunt infinit mai mari.

Ca număr, candidaţii cu agendă eurosceptică au dominat tabloul electoral al prezidenţialelor franceze, dar locul întâi, în prima rundă, i-a revenit lui Emmanuel Macron, singurul competitor cu discurs pro-european lipsit de echivoc.

Prin Marine Le Pen, Frontul Naţional a intrat în turul doi şi, chiar dacă nu este prima, ci a doua reuşită de acest gen a FN, contextul internaţional actual permite ca intrarea unui Le Pen în finală să pară azi mai „naturală” decât acum 15 ani. Din nefericire!

Cele două mari partide care îşi împărţeau până acum scena politică franceză şi alternau de şase decenii la guvernare s-au trezit nu doar fără reprezentanţi în turul doi, ci şi nevoite să îşi anunţe sprijinul pentru Macron. A cărui lipsă de experienţă trece drept principalul handicap, al cărui partid e încă în formare, a cărui ascensiune este ea însăşi un simptom al crizelor de tot felul care macină de multă vreme cele două formaţiuni care au dat consistenţă tradiţiei bipartizane postbelice (Partidul Socialist şi Republicanii).

Apoi, aşa cum au subliniat cele mai multe analize care au precedat primul tur, la Paris nu se dă numai o bătălie pentru Élysée.

Semnificaţia alegerilor prezidenţiale franceze depăşeşte, mai mult ca oricând, frontierele ţării.

Rezultatul final va avea un impact major asupra viitorului proiectului european, ca şi asupra dinamicilor cotidiene din interiorul UE, într-o perioadă în care s-a intrat în linie dreaptă cu gestionarea Brexitului, în care ne apropiem de o altă clipă decisivă (ce se poate alege cu adevărat de populismul şi radicalismul de pe continent), într-o vreme în care relaţiile Washingtonului cu lumea cunosc o fază nouă.

În fine, deznodământul acestui prim tur de prezidenţiale franceze ne permite, venind şi după eşecul la urne din martie al extremiştilor olandezi, să privim cu ceva mai mult optimism şi spre alegerile din toamnă din Germania (dar despre toate astea poate într-un material viitor, capitolul merită un spaţiu special dedicat).

Iată, aşadar, principalele tuşe ale tabloului electoral francez după primul tur al prezidenţialelor.

Cu siguranţă, nuanţe noi şi numeroase li se vor adăuga în zilele care urmează, dar până în 7 mai, când piaţa media va fi monopolizată de rezultatul confruntării decisive Macron-Le Pen, am putea găsi răgaz să medităm la una din lecţiile importante pentru România pe care au dat-o prezidenţialele din Franţa.

E vorba de „lecţia Fillon”, despre care am mai scris recent aici.

O lecţie la care nicio societate, cu atât mai puţin cea românească, nu ar trebui să rămână surdă, o lecţie pe care clasa politică de la Bucureşti n-ar trebui nici ea să o ignore.

Când s-a deschis cursa prezidenţială, François Fillon ţinea în mână toate cărţile pentru a aspira în mod realist la funcţia de preşedinte al Franţei.

Era deja un politician cu experienţă - fusese parlamentar, ministru, dar şi premier, timp de cinci ani, în mandatul preşedintelui Sarkozy.

Nu avea probleme de notorietate şi – două amănunte foarte importante – candida din partea celui mai bine plasat partid din Franţa, într-un context cum nu se poate mai prielnic pentru dreapta, respectiv părbuşirea lui François Hollande la o cotă de popularitate dezastruoasă, fără precedent de altfel.

Nu în ultimul rând, politica externă a lui Fillon era suficient de „nuanţată” în privinţa Rusiei, încât să fie aplaudată pentru „pragmatism” mai ales de Moscova, şi prezenta acel amestec de euroscepticism şi naţionalism menit deopotrivă să corespundă modei epocii, dar şi să-l proiecteze în continuare ca frecventabil în ochii oficialilor de la Bruxelles, iar cotaţia euro să nu cadă instantaneu la podea.

Şi totuşi, François Fillon a pierdut, iar Emmanuel Macron a câştigat.

Explicaţii?

Nu e greu de ajuns la ele, faptele vorbesc de la sine. Pentru fostul premier totul s-a năruit după apariţia în presă a investigaţiei privind angajarea fictivă a soţiei la biroul său parlamentar. Ulterior, au apărut şi alte amănunte, de exemplu, despre sume plătite copiilor, tot pentru servicii prestate ca angajaţi ai tatălui, apoi returnate de juniori seniorului, etc. - din ce în ce mai penibile. Toate detaliile, aici.

În plus, din Cutia Pandorei s-au ivit, cu timpul, şi alte acuzaţii, precum cea legată de un împrumut nedeclarat sau cea privind costumele scumpe pe care François Fillon le-a primit de la terţi. Toate, la un loc, nu au făcut decât să consolideze în ochii unei bune părţi a publicului imaginea unui politician al cărui nivel de trai depăşeşte cu mult posibilităţile sale financiare.

Prejudiciile de imagine înregistrate de candidatul dreptei au fost catastrofale.

Declinul s-a accentuat teribil, fiind elocvent faptul că, cu doar două luni şi jumătate înaintea primului tur, şapte francezi din zece doreau ca Fillon să se retragă. Iar oamenii aveau motive – dintr-o investigaţie jurnalistică, subiectul s-a transformat într-una din cele mai răsunătoare afaceri judiciare, iar pentru familia Fillon drumul e fără întoarcere.

În Franţa, spre deosebire de România, angajarea rudelor de către aleşi este legală. Imorală, ca peste tot în lumea asta, dar legală.

Din fericire pentru francezi, cazul-şcoală al lui François Fillon ar putea impulsiona apariţia unor reforme în materia criteriilor de integritate.

Din nefericire pentru români, la putere se află o coaliţie care urmăreşte contrariul: să dilueze până la eliminare filtrele care au prevenit în ultimii ani apariţia unor Filloni neaoşi.

Iar dacă avem în vedere întregul tablou, e limpede că ambiţiile PSD-ALDE sunt infinit mai mari.

În Parlament sunt introduse constant fie proiecte menite să mutileze legislaţia şi instituţiile care dau miez luptei anticorupţie, fie amendamente în acelaşi spirit, plasate strategic, în legi existente.

Procurorul general şi procurorul-şef al DNA sunt atacaţi tot mai des de preşedintele PSD, Liviu Dragnea şi cel al ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, iar actualul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader, este luat insistent în colimator de acelaşi Dragnea pe motiv că ezită şi ezită.  

Să continuăm înşiruirea?

La scurt timp după scandalul OUG 13, valul de proteste şi demisia care a urmat, ex-ministrul Justiţiei, Florin Iordache, a fost propulsat în funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. 

Apoi, liderul unui partid, întâmplător chiar partidul aflat la guvernare, în ciuda condamnării sale şi a altor probleme penale, nu doar că nu demisionează din funcţiile politice deţinute, dar încearcă să exercite un control total asupra Guvernului şi asupra majorităţii parlamentare.

Dar şi asupra justiţiei, prin manevre tot mai disperate, aşa cum este şi inventarea unei comisii de anchetă în care aşteaptă ca şefii parchetelor să vină în faţa sa... la judecată.

El, politicianul cu cazier, care a fost totuşi judecat şi condamnat penal (şi, veste proaspătă, aşa va şi rămâne). 

Chiar dacă unora le pare ca un ecou îndepărtat, ajuns pe Terra din altă galaxie, deznodământul candidaturii lui François Fillon la prezidenţialele franceze va trimite câteva unde şi în România.

Aşa cum protestele din Bucureşti şi alte oraşe româneşti, legate de OUG 13, au trecut graniţa, ajungând chiar şi la Paris, nici pilda prăbuşirii lui Fillon nu ar trebui şi nu va putea să treacă total pe sub radar, la noi.

Mai ales că, poate aţi observat deja în cele expuse mai sus, pe Fillon şi Dragnea îi uneşte o curioasă încăpăţânare: refuzul de a renunţa la ambiţii ilegitime chiar şi atunci când o parte atât de mare a populaţiei le-o ceruse.

Fillon a refuzat să se retragă, deşi încă din februarie sondajele arătau că aproape trei seferturi din concetăţeni voiau asta.

Dragnea a refuzat să renunţe la OUG 13 chiar şi după ce mii de oameni ieşiseră preventiv în stradă să i-o ceară.

În final, ambii au fost învinşi, tocmai de cei pe care iniţial i-au sfidat.

François Fillon, definitiv. Liviu Dragnea încă încearcă diverse reîncarnări, dar îl ajung din urmă limitele.