La drept vorbind, n-au avut niciodată chimie și au plecat de la bun început de pe poziții ostile.
Iohannis, niciodată dispus să iasă din protocol vs. Orban, gata oricând să se dea în tiribombă, să ia maimuța în cârcă și joace-n horă pentru popularitate. Iohannis, turnat în costume și mereu ferchezuit vs. Orban, mereu vag șifonat, cu șosețele chinezești prea scurte, care abia îi trec de gleznă. Iohannis, care te privește în ochi zâmbind când îți spune că nu te place vs. Orban, care îți evită cu metodă privirea – își admiră pantoful sau fixează un punct imaginar din tavan – și nu spune niciodată „nu”, ci că „nu depinde de el”.
Invitarea lui Iohannis în PNL – pentru că totul a început atunci – a fost pentru Orban o veste proastă și o lovitură personală. Venise în sfârșit momentul lui, după decenii de luptă pentru conducerea partidului; Crin Antonescu dădea semne de slăbiciune după ruptura de Ponta – iar el, Orban, se poziționase din vreme pentru a fi unica alternativă în acest scenariu. Și, din senin, iată-l pe Iohannis pășind relaxat pe holurile Parlamentului, pentru a prelua funcția pentru care el luptase atât.
Oricât de greu i-a fost, Ludovic s-a repliat atunci corect și inteligent. A înțeles că Iohannis va fi jupânul pe termen lung. S-a poziționat lângă el în poze, urlând „Ciiiiine este generalul?!” mai tare decât s-ar fi cuvenit, tocmai pentru a se asocia cu viitorul președinte. Chiar și după ce Iohannis a refuzat să-l sprijine pentru a-i lua locul în fruntea PNL când a plecat Cotroceni, Orban a evitat orice atac frontal la președinte. A înțeles – din nou corect și inteligent – că între ei nu există pic de chimie și că Iohannis îl va accepta doar dacă are partidul încolonat în spatele său – lucru care a început să se întâmple după 2017. Parteneriatul dintre președinte și Orban era însă condamnat să fie unul fragil și provizoriu din două motive.
În primul rând, Iohannis știe, ca orice liberal cu puțină experiență, că echipa Orban își subminează – structural, strategic, cronic – colegii din interior. Știe că Orban a primit suport necondiționat din partea opoziției interne la alegerile din 2020, dar că nu l-a oferit – dimpotrivă – la cele din 2016. Știe ce fac băieții însărcinați cu cardul de publicitate al echipei Orban, cu cine, pentru cât. Știe că Orban nu acceptă altă ipostază decât pe cea de președinte – de partid și, apoi, de țară – și e dispus să facă orice pentru asta. Orice.
În al doilea rând, președintele mai știe că Orban a pierdut suportul partidului, că nu îl mai are încolonat în spate precum în 2017-2020. El, Iohannis, a fost cel care l-a salvat pe Orban după alegerile parlamentare, când (încă) liderul PNL dezamăgise pe toată lumea după ce se pusese pe sine în centrul negocierilor pentru funcții. Percepția că Cotroceniul forțează eliminarea lui Orban la congres e falsă: președintele înțelege doar că Orban nu mai e dorit de majoritatea colegilor lui și că partidul se va autodistruge cu el în frunte – lucru care se poate ghici din loviturile primite de Cîțu (din interiorul PNL!) din momentul în care a îndrăznit să intre într-o competiție în care Orban, conform propriilor declarații, spera să nu aibă rival.
Cea mai interesantă decizie politică a acestui an va fi, fără îndoială, cea pe care o va lua Ludovic Orban după congresul PNL. Va continua el să îl atace pe Klaus Iohannis? Va rămâne în PNL, continuând acțiunea „subminarea din interior”? Dacă urmărești grupurile interne ale partidului, ruptura pare inevitabilă: loialii lui Orban promovează de săptâmâni bune orice caricatură și orice atac la adresa președintului Iohannis – unele fiind intoxicări PSD din 2014, din campania electorală a lui Victor Ponta. E foarte greu de crezut că această masă critică, radicalizată, va mai putea fi ținută sub control după Congres, chiar dacă Orban își păstrează auto-controlul.
Ceea ce, pentru prima dată în ultimii ani, nu face, lasând impresia că va porni, inevitabil, pe drumul lui Călin Popescu Tăriceanu, devenind și el – ca toți cei care pierd alegerile din PNL – un promotor al „adevăraților liberali”.
