INTERVIU. Teodor Baconschi: “România nu îşi permite luxul neutralităţii”
Cum a evoluat relaţia României cu Statele Unite, de la semnarea, în septembrie 2011, a Acordului privind sistemul anti-rachetă, în ce măsură ţara noastră şi-a sporit gradul de securitate, într-o perioadă în care Rusia adoptat o retorică beligerantă faţă de NATO şi a generat instabilitate în regiune prin intervenţii politico-militare care au dus la situaţii fără precedent după cel de-al doilea război mondial? Un interviu acordat Digi24.ro de fostul ministru de Externe, Teodor Baconschi.
Digi24.ro: Acum cinci ani, România şi SUA au semnat acordul privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice, iar în primăvară proiectul de la Deveselu a fost inaugurat. Nu v-aş întreba neapărat ce presupune din punct de vedere militar existenţa acestei baze pe teritoriul României, cât mai degrabă care este semnificaţia sa politică? Eraţi ministru de Externe la semnare, în septembrie 2011.
Teodor Baconschi: Semnarea Acordului privind sistemul anti-rachetă a fost dublată, acum cinci ani, de convenirea, la nivelul celor doi președinți, a unui document politic privind Parteneriatul strategic româno-american, pentru secolul XXI. Rezulta chiar din titlul declarației intenția părților de a se angaja într-o colaborare complexă și durabilă. Cred că a fost un moment de vârf în relația noastră cu americanii, un moment care a setat noi standarde, pe care am face bine să le menținem. Există o diferență de nivel strategic între participarea la operațiuni ”out of area”, de tip ISAF, și decizia, pur politică, de a coopera într-un program anti-balistic desfășurat (și) în România. Dincolo de costul acestei investiții în infrastructura defensivă comună, am intrat într-o logică privilegiată, axată pe un nivel de angajament și de încredere fără precedent. Altfel spus, ne-am legat de americani și americanii de noi la nivelul securității colective. Și e foarte bine că programul a intrat ulterior sub umbrela NATO, pentru că securitatea colectivă a blocului atlantic este și trebuie să rămână indivizibilă. Evident, baza de la Deveselu nu trebuie neapărat evaluată în termeni tehnici (câți interceptori, de ce natură) ci mai curând sub aspectul simbolismului ei intrinsec. Prezența ei se traduce prin: ”loc pe care e prea riscant să îl ataci”. Putem spune, fără exces de optimism, că România este, astăzi, mai bine apărată ca oricând după terminarea Războiului rece.
V-am pus întrebarea de mai sus fiind cu gândul la Rusia. În ieşirile lor publice, diverşii oficiali ruşi subliniază caracterul de ameninţare militară al bazei de la Deveselu, noul ambasador trimis la Bucureşti nefăcând excepţie. Nu e acest discurs doar zgomotul de fond, miezul frustrărilor ţinând, în schimb, de simbolistica politică asociată scutului - ca element de consolidare a apartenenţei României la un spaţiu geopolitic indigest pentru Kremlin?
E tocmai direcția sugerată în răspunsul dat la întrebarea dvs. inițială. Iritarea constantă a Moscovei față de programul scutului anti-rachetă nu face decât să confirme eficiența acestuia în termeni strategici. Evident, România nu a insistat pentru apartenența la acest program cu scopul, inutil, de a provoca indispozițiile Kremlinului. Suntem însă țară de graniță UE și NATO, vedem dinamica regiunii și avem dreptul legitim de a ne construi apărarea națională cum socotim că e mai bine pentru România. Cu cât Federația Rusă e mai asertivă și mai ofensivă în mișcările sale tactice de ”recuperare” a unei zone-tampon (o veche obsesie geopolitică, apărută cu secole în urmă, ca urmare a politicii lui Petru cel Mare), cu atât suntem mai interesați de consolidarea prezenței NATO pe flancul estic al Alianței. Cel puțin în relația cu americanii, nu ne-a impus nimeni, nimic. Am devenit membri NATO, în 2004, la capătul unui proces de reformă militară și de regândire a doctrinei noastre de apărare națională. Suntem parte dintr-un ansamblu de democrații și vrem să rămânem unde am ajuns, cu atâtea dificultăți de parcurs, tocmai pentru că nu există, pentru noi, vreo alternativă mai bună.
Puţin mai la est de noi au fost modificate frontiere prin forţă armată, dar tot agresorul acuză ameninţarea NATO, a scutului de la Deveselu, a „terorismului ucrainean”. Ce ar însemna mai ales în astfel de vremuri, ca ţări precum România să îşi asume o politică de neutralitate?
Nici geografia, nici geopolitica nu ne-au permis vreodată luxul helvetic sau portughez al ”neutralității”. Mai mult, până și relativ excentrica Portugalie a intrat în NATO, de la început. Când te găsești pe o falie tectonică Est-Vest, ești obligat să alegi. Am făcut uneori alegeri bune, ca în Primul Război Mondial, din care a rezultat miracolul României Mari, sau proaste, precum în cel de-al Doilea Război Mondial, urmat de catastrofa sovietizării întregii Europe de Est. Ar fi fost iresponsabil ca, după prăbușirea prin implozie a URSS, să nu ne securizăm opțiunile strategice pe termen mediu și lung. Am făcut asta alegând alianța care ne exprimă cel mai bine valorile definitorii și șansele de evoluție istorică. Prin ieșirea la Marea Neagră, legată prin Bosfor de Mediterana, România are vocație atlantică. Și e decisă să se comporte responsabil ca membru NATO și UE, pentru că e în interesul său direct să facă acest lucru. S-au produs, de altfel, schimbări socioculturale corespunzătoare. Întrebați orice român sub 30 de ani, dacă ar dori să nu mai călătorească, să se educe și să muncească liber în statele-membre UE, dacă duce dorul vizelor, sau dacă și-ar dori ca România să fie un stat-tampon, strivit între presiunea Eurasiei și zidul unui Occident inaccesibil… Important este ca noi toți, indiferent de curenții eurosceptici (până la un punct normali) sau de accesele (adesea pilotate) de anti-americanism, să nu ajugem în postura stupidă a celui căruia ”i s-a urât cu binele”. Căci acesta e adevărul, dincolo de frustrările noastre punctuale legate de situația (mai ales politică) din țară: stăm mai bine ca niciodată sub raportul potențialului uman, economic, cultural și defensiv. E în interesul națiunii să funcționăm ca un stat care își continuă maturizarea democratică și se dezvoltă liber, pe un fond de stabilitate rezonabilă. Dacă nu avem încă ”vocea” sau ”greutatea” pe care le merităm la masa Consiliului european sau a celui Nord-Atlantic, asta ne privește pe noi, nu e vina altora. Vrem mai mult? Să punem atunci în operă toate deciziile menite să ne perfecționeze demersurile diplomatice, să le facă mai penetrante și mai vizibile! Am publicat recent, la editura Humanitas, o carte numită ”Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă”, în dialog cu tânărul critic orădean Dan-Liviu Boeriu. Nu m-am ferit, în această analiză spectrală a societății noastre, să numesc o serie întreagă de patologii ale ”tranziției” de care trebuie să ne debarasăm, sau măcar să ne delimităm. Mai ales dacă nu vrem, cum spune G. Liiceanu, să ”încremenim în proiect”.
Cei care visează la o pretinsă neutralitate echivalează acest lucru cu „înţelepciunea” în politica externă. Coincidenţă, însă, adesea aceste voci se arată foarte îngăduitoare cu Rusia, iar sensul subliminal conferit ideii de neutralitate este în primul rând cel de menajare a intereselor strategice şi a sensibilităţilor istorice ale Rusiei.
Insist: în toate zonele de contact, nu există ”neutralitate” absolută, chiar și în cazul unor prevederi constituționale de acest tip. Priviți situația din Republica Moldova, vecina noastră, pe care căutăm să o apropiem de un parcurs european vital pentru viitorul ei. Nu vedem acolo, într-un adevărat caz de școală, ciocnirea expresă dintre eurasianism și atlantism? În cei opt ani ai administrației Obama, Moscovei i s-a oferit Actul Fondator și Consiliul NATO-Rusia, a fost creat Consiliul UE-Rusia, s-a extins G7 în format G8 (tocmai pentru a sugera că Federația Rusă este primită la masa Celor Mari). Au fost făcute, apoi, toate eforturile diplomatice, investiționale sau de transfer tehnologic gândite ca măsuri de creștere a încrederii și atragere a Moscovei pe orbita unei cooperări sustenabile cu Occidentul. Evident, Rusia a fost deranjată de extinderea NATO și a UE către Est. Dar n-ar fi trebuit să vadă asta ca pe o amenințare existențială, ci mai curând ca pe o mare oportunitate de dezvoltare pentru ea însăși. E păcat că această șansă majoră a fost (cel puțin deocamdată) eclipsată de revizionismul explicit al dlui Putin. Rusia e nu doar cea mai întinsă țară de pe glob, plină de resurse geologice, ci și o mare cultură de tip european, care ar fi putut lesne observa, la nivelul elitelor sale, că vremea marilor invazii mongole, a regatului polono-lituanian, a imperiului otoman și a celui napoleonian, sau a lui Hitler a trecut. Suntem pe altă planetă, în altă eră, modelată de noile tehnologii, de spiritualizarea frontierelor, de globalizarea economică și financiară. Istoria se dezvoltă liniar, nu circular. Nu ne putem întoarce la mentalitatea de tip ”Cold War” fără ca toată lumea să piardă ceva esențial. Văd un asemenea scenariu ca pe un anacronism violent și păgubos.
Relaţiile internaţionale au cunoscut o anumită dinamică de la aderarea noastră la NATO şi UE, respectiv de la semnarea Parteneriatului Strategic cu SUA. Ce poate ţine România, în anii care vin, departe virajul spre una din cele două atitudini şi opţiuni de graniţă - nici cu SUA, nici cu UE, respectiv sau cu SUA, sau cu UE?
Da, foarte bine spuneți ”departe de virajul” respectiv, care este inconceptibil pentru noi. În ultimii cinci ani, UE a fost, într-adevăr, zguduită de mai multe șocuri: criza financiară care a testat (cu succes, totuși, soliditatea Eurozonei), criza refugiaților, agravată de cronicizarea războiului civil din Siria și de eșecul Primăverii arabe, Brexit, ascensiunea euroscepticismului și a naționalismului, sau creșterea presiunii centrifugale a unor discursuri secesioniste la nivelul statelor-membre. Gestiunea acestor crize ca și disputele privind prioritățile și alocarea resurselor comunitare au putut lăsa impresia unui impas al întregului proiect. Parteneriatul Estic pare epuizat. Tensiunea dintre ”mai multă Europă” (deci federalizare) și ”mai puțină Europă” (în stilul deciziei britanice) e încă vie, iar balanța politică, la nivelul celor 27, nu a fost încă echilibrată. Dar iată, avem și vești bune, precum invitația de aderare transmisă Bosniei și Herțegovinei. Asta dă semnalul că procesul de extindere nu e înghețat, cum s-a crezut: ar fi excelent pentru ansamblul continental să colmatăm breșa Balcanilor occidentali, pentru un plus de stabilitate. În ce mă privește, rămân euro-atlantist. Mi se pare că aceasta e cea mai plauzibilă probă de patriotism, mai ales că integrarea României în acest spațiu geopolitic liberal și democratic a fost marea ”temă” a generației din care fac parte. Repet ce spuneam adineaori: vrem mai mult? Să facem mai mult, cu oamenii inteligenți, experimentați și competenți de care dispunem. Totul depinde de noi, pentru că avem deja ”contextul” care ne-ar permite să răspundem mai precis la întrebarea ”ce facem de acum înainte, dacă tot ne-am integrat în UE și NATO”?
Ca fost ministru de Externe, cum vedeţi continuarea relaţiei dintre România şi Marea Britanie? Ce nu se poate negocia cu Londra, din perspectiva Bucureştiului?
Șocul Brexit a fost absorbit. Nu s-a produs niciun cutremur, City-ul londonez e tot acolo unde îl știm. UE și Marea Britanie și-au desemnat negociatorii. Urmează o dată, încă neclară, la care guvernul Teresei May va invoca articolul 50 din Tratat, pentru a deschide deopotrivă ieșirea și procesul de negociere a unui nou acord, care se va inspira, s-a spus, din relația de cvasi-integrare (comercială, tarifară, economică) dintre Norvegia și UE.
Procesul va demara greu și va dura, cred, mai mult de doi ani. Oricum, noul Acord va trebui ratificat în parlamentele naționale din cele 27 de SM și, apoi, în Parlamentul
European. Cred că noi, la București, avem două obiective esențiale: menținerea Marii Britanii cât mai aproape de blocul comunitar și protejarea comunității românești pe care o avem deja acolo: studenți, muncitori, liberi profesioniști etc. Cred că, fără să ne supraestimăm – și cu atât mai puțin să ne folosim dreptul de veto față de textul noului acord – trebuie să ne asigurăm că românilor deja stabiliți în Marea Britanie (și celor care doresc să intre pe piața muncii sau în universități britanice) li se vor garanta drepturi egale cu cele ale oricăror altor resortisanți din statele-membre UE. Dacă cetățeanului român care studiază, muncește sau călătorește în UK i se vor garanta drepturi egale cu cele ale cetățeanului francez, italian sau maltez care face același lucru, suntem în regulă.
Spre deosebire de alte ţări est-europene, România are o relaţie specială cu Statele Unite. Statele Unite au o relaţie specială cu Marea Britanie. Pe acest considerent, se poate construi o relaţie specială între România şi Marea Britanie cea „nouă”, de după Brexit?
Nimeni și nimic nu ne împiedică să dezvoltăm o cât mai consistentă relație bilaterală româno-britanică. Avem nevoie de ea pe plan economic, investițional și academic,
dar și pentru că Marea Britanie, chiar din afara UE, rămâne un pilon esențial al NATO. Britanicii au o bravură și o armată de care Alianța Nord-Atlantică profită de la fondarea ei, în 1949. Avem mai mult ca oricând interesul de a menține puntea transatlantică, pentru că ea este axul civilizației pe care o moștenim și pe care trebuie să o apărăm împreună.
